Emanuela ILIE

Cum (si de ce) se mai scrie... la genul feminin

Ultima carte, bilingvă, a Ariadnei Petri, Cuvintele luminii. The Words of Light, este rodul unei sensibilităti si al unei fantezii aparte, care permite o rară materializare a abstractiunilor si o evidentă predilectie spre numirea – candidă – a nenumitului (doar o astfel de sensibilitate permite, de pildă, definitii ale poeziei ca cele din următoarele versuri: „viata sfintilor morti e închisă în poezie”; „acum îmi răsare doar un cuvînt între dinti/ dintre măselele cu iarbă/ si căzînd în lucruri răsare poezia” etc.). În acelasi timp, însă, rareori o poezie dă mai tare impresia  că e dublată de ceva ce tine de un ne-spus care dublează textele, învăluind majoritatea lor într-o aură de ceremonial al rostirii si al ne-rostirii solemnizante: „Am sărit printre vise fără să atingem vreunul/ fiindcă ar putea înflori” (Poem fără) sau „zburati voi fiindcă eu/ merg pînă la dealul de fiintă/ fluier de demult în cer apus” (Poem de umbră).
Volumul cuprinde o poezie în care stăruie îndelung semnele feminitătii pure, care îsi găseste un corespondent în apa fluviului, simbol al fecunditătii si, de ce nu, al pasiunii oarbe: „Se scurge soarele/ peste trupul tău de apă/ cu glezne răsărind.../ si trupul tău de voluptuoasă apă/ Dunăre” - V de Dunăre, sau „Dunărea îi privea noaptea/ si astepta să îi sărute/ mergînd” – Nastere. O feminitate ce converteste universul, pe întelesul iubirii ce dă sens trăitului, chiar dacă anulează identitatea („genunchiul tău,/ încă mă mai înaltă cu capul plecat, tînjind spre apus/ gura ta/ s-a răzvrătit acum spre sînul meu nemaicunoscut” – Cuibul de lebede), materializează misterul ocultat în lucruri si chiar paradisiacul („ce liniste cu apus si îngeri/ întrevăzuti în zori/ si ce mistere, iubire, între noi” – Poem de copiii timpului) etc.
Pe alocuri sensibilitatea e stănesciană: poeta defineste poezia ca zbor, înainte si înapoi, al cuvintelor-păsări („zburau în nisipurile adînci/ apoi se roteau deasupra fiecărei secunde/ si năsteau litere” – Cîntec de păsări) sau îsi asează iubirea la celălalt capăt al orei („împinge ora spre celălalt capăt“ – Poem de copiii timpului), ba chiar nu se sfieste să îsi recunoască idolul (Lui Nichita Stănescu). Tot de la autorul Necuvintelor provine idolatria pentru cuvînt, marea obsesie a autoarei, mărturisită încă din titlurile textelor. La Ariadna Petri, jocul de-a cuvintele (si de-a poezia) se transformă voit într-un joc cu ele, într-o jonglerie ce-si pierde functia majoră – de divertisment – si capătă, în schimb, o finalitate nebănuită, nedorită chiar – căderea în păcat si pierderea simturilor: „într-o iarnă prindeam cuvintele căzătoare./ le aranjam în diademă/ si o aruncam pe rîu” – Poem de rîu, sau „mă urmărea cuvîntul păcătos” – Cîntec de Tulcea. Punctul terminus al experientei sale cu si de-a cuvintele este, ca la Nichita, tot un fel de optiune pentru necuvînt, adică pentru tăcere, nu ca refuz al alteritătii, al exterioritătii, ci ca „formă de ritualizare a mirării” (David Le Breton), în fata splendorilor mundanului – a se vedea, spre exemplu, Act londonez, Poem de noapte, Prevedere, Cîntec de cîmp.
(Ariadna Petri, Cuvintele luminii. The Words of Light, Editura Paralela 45, 2005)

La polul opus se situează lirica Monicăi R. Iacob. Tipică, de altfel,  pentru o altă atitudine accentuat „postmodernă”, deci la modă: confuzia de tonalităti fundamentale, ce merge pînă la ceea ce am putea numi o defeminizare totală a liricii feminine. Ultimul volum al autoarei (ce ne-a frapat, pentru început, cu un titlu promitător si o grafică pe măsură), Cincizecisipatru de poeme despre curtea interioară, o ilustrează perfect.
După lectură, însă, a urmat dezamăgirea. Curtea interioară a Monicăi R. Iacob este cam pustiită, adică redusă la cîteva trăiri ce reiterează drama femeii în era postmodernă, nu prea diferită însă, în viziunea ei, cel putin (si din păcate), de cea a femeii în patriarhatul dintotdeauna: disperarea în fata sarcinilor casnice care o „rod” (gătitul si spălatul, mai ales), dorinta de împreunare si, implicit, ceea ce ea însăsi numeste „fascinatia păcatului”. Aceasta din urmă e constantă într-o poezie în care coboară, fără cea mai mică urmă de inhibitie, sexul normal si nu numai, descris în repetate rînduri (si destul de... masculin). Nici nu e de mirare, căci autoarea este convinsă că are un Înger în chiloti, ce îl fascinează nu doar pe partenerul de viată – cu care îsi imaginează tot soiul de scenarii mai mult sau mai putin sordide în Tatuaj, Metri pătrati de var, Love s.a. – ci si „mintea murdară a administratorului” din Silence, probabil si Postasul balenă. Cîtă vreme „Bikinii rosii ai lui Kylie Minogue/ Si dosul meu/ Prin frigul Aradului”… Erotomania, provenită, chipurile, dintr-o „chinuitoare dorintă de afectivitate”, explodează în carte, dar si în afara ei, autoarea considerînd undeva că „erectia ta va împrosca/ «N» cititori” (?!).
O altă marcă a scrisului Monicăi R. Iacob este apetenta pentru titlurile parodico-livresti, amintind oarecum de cele ale lui Paul Vinicius, de pildă; unele dintre ele sînt chiar mai lungi sau mai ciudate ca  poeziile, devenind, ele însele, texte poetice. Iată un exemplu de astfel de titlu: Am fost într-un bar am băut din unsprezece ianuarie pînă-n noaptea retelei stradale si uite un fir de telefon si uite ăsta e mai lung decît sufletul meu, continuat de un text descriptiv cu care nu are, cel putin aparent, o legătură prea evidentă: „Zarurile aruncate/ Pe o hazna de tară/ Plină de muste/ Si în care te ungi cu nivea”. Final tipic, în orice caz, pentru o lirică în care  „plini de praf trec hipopotamii mintii/ în sala secată de atîta literatură”. Oare!
(Monica R. Iacob, Cincizecisipatru de poeme despre curtea interioară, Editura.Mirador, Arad, 2005)

De multe ori, registrele sînt amestecate gratios. Un exemplu elocvent este poezia Mihaelei Vîrlan (artistă a Operei Române din Cluj), care ne anuntă, prin titlul ultimei cărti, că ar vrea să ne învete Cum se face un înger. Motivul nu este însă stiinta teosofică, ci nevoia apelului la sacru, determinată de o acută perceptie thanatică, altfel spus, ubicuitatea si omniprezenta mortii, ce îi tutelează existenta si, în consecintă, si lirica. O lirică în care chiar fiecare text este contaminat cu singurătate, în care „Vine un Socrate de paie,/ se-asează pe singurătatea mea/ si prinde a mă mosi” (Pielea de pe mine), în care „Nu mai stiu de cînd stau singură/ si fumez în poeme” (Stau singură) etc. Cine îi citeste poemele are senzatia că poeta optează lucid pentru un destin al învinsului, în care îi place să se adîncească uneori cu voluptate, pentru că însăsi iubirea, cînd nu este rănită, ca în Noroc cu legea gravitatiei, devine fie o Fosilă vie, „o specie pe cale de disparitie”, care se decide să intre – si să trăiască – în rezervatii, fie un adevărat „muzeu al figurilor de ceară”, ca în Dresoarea. 
Cauza, spuneam, a tot si a toate este, în poezia de fată, omniprezenta mortii, singura care „noaptea îsi bate coasa/ în dreptul ferestrei mele” pentru ca apoi să îi viziteze Iarba patului meu ori, tot în regim nocturn (si arghezian, desigur) îi sapă în grădina din spatele casei (O persoană importantă), singura care „nu moare niciodată/ doar se preface că moare” sau care, cînd Stau singură, i se strecoară în corp cu fiecare tigară fumată, alături de care „dăunează grav sănătătii” etc. Chiar si învătăturile către fiul său, un Teodosie postmodern, sînt axate pe reiterarea aceleiasi idei, pînă la saturatie: „Cînd te vei naste,/ să nu uiti că vei muri!/ Cînd te vei hrăni,/ să nu uiti că vei muri!” etc. etc. (Sfaturi pentru fiul meu) Aceeasi omniprezentă si omnipotentă a mortii determină si existenta unei alte constante a universului acestei poezii – patologicul obsesiv, ce traversează, ca un alt „fir rosu subtire”, o serie întreagă de texte ale Mihaelei Vîrlan: Avem nevoie de boli, Luati-mă de aici, La urma urmelor.
Motive suficiente pentru ca poeta să resimtă, în fine, o necesară purificare prin Rugăciunea pe care o învată, timid si tîrziu, dar obstinat, cu un scop bine determinat: „pentru că vreau să fiu copilul Tău!”, dar si pentru că  „rugăciunea,/ habitat al penelor albe,/ îmbracă îngerii din cap pînă-n picioare”, ca în Decentele aripi. Motivul îngerilor, de altfel, revine permanent în carte; a se vedea Cît de usor se face un înger, Felul copilăresc în care se moare, Îngerii se mănîncă între ei, Îngerii pe care i-am născut, si alti numerosi îngeri. (Carte care ar putea, în definitiv, să se numească Despre avatarurile îngerilor, întrucît descrie, în mare parte, facerea si devenirea motivului angelic ori, pe alocuri, convertirea lui în mit).
                (Mihaela Vîrlan, Cum se face un înger, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2005).

Apropo de îngeri: după cum se poate usor constata, din ce în ce mai rar se întîmplă să apară, în lirica autohtonă, cîte o voce care nu se sfieste să îsi mărturisească încrederea în puritatea implicată de experientele mistice, în puterea rugăciunii si a revelatiei divine. Am (re)descoperit, totusi, în ultima vreme, cîtiva astfel de autori, în a căror poezie se preumblă, nestingheriti, îngeri si arhangheli, sau se exprimă, în locul  pătimasei coborîri în real, tensiunea accederii la sacru. Pe doi dintre ei îi prezentăm, succint, în continuare.

 

Dumnezeu, poetii si „alergia la real”

Stefan Amaritei este, de departe, exemplul cel mai elocvent; declarat si autentic homo religiosus, el îsi converteste trăirile mistice în volumul de Psalmi asezati chiar sub emblema devizei Ordinului Iezuit, „ad maiorem Dei gloriam”.  Niste psalmi de inspiratie biblică, pentru că, oricîte comparatii s-ar face între psalmii lui Amaritei si cei ai unui Claudel ori Saint-John Perse, tot de cei ai lui David sînt mai intim legati, prin ideatie, tonalitate, sintaxă si topică. La fel, printr-o simbolistică usor de recunoscut: Dumnezeu este văzut ca un „porumbel sau ca puiul de cerb, peste munti si peste văi”, păcătosul este ca „oaia cu lîna de aur, înfulecată pe nerăsu-/ flate de lupul vesnic flămînd”, glasul lui Dumnezeu este „clopotul ce răsună peste munti si peste ape” etc.
Construit, cum ne-am si astepta, pe o serie de antinomii comune unei asemenea literaturi – spirit/ materie, lumină/ întuneric, slavă/ urgie, protectori/ dusmani etc. – volumul nu se constituie totusi ca un perpetuu imn închinat unei divinităti perfecte, ci izbuteste si să re-facă traseul, de multe ori torturat, al omului ce accede spre sacru. Sau, si mai bine, al umanitătii însăsi, adunînd cu minutie si descriind varii tipuri de reactii si atitudini determinate de spinoasa căutare a lui Dumnezeu, dintre care nu lipsesc, de pildă, umilinta, ardoarea rugăciunii sau constiinta nimicniciei si a zădărniciei, dar nici îndoiala ori revolta, atitudini mai moderne, dar bine temperate, chiar anulate de credinta nestrămutată în „Cel Atotputernic,/ Cel Prea Înalt, Cel ce sade în ceruri,/ Unicul mîntuitor si protector al Omenirii”.
Asezată sub semnul lui vanitas vanitatum..., cartea configurează asadar portretul  unui om căruia „nimic din ce e omenesc nu-mi e străin”,  „ni ange, ni bête”, ci construit din proportii variabile din ambele; un om care îsi declară cînd superbia – motivată, căci este „după chipul si asemănarea Domnului” – cînd mizeria, determinată în principal de tentatiile numeroase ale cărnii. De aici, drama si constiinta naturii trecătoare, de aici, admirabilele definitii ale fiintei si necesitatea trăirii prin sacru: „Adu-Ti aminte de omul Tău, căci sînt trecător pe Pămînt ca o adiere”, „Da, omul este ca o umbră ce umblă în nestire si se fră/ mîntă în zadar, căci bucuria lui se poate preface/ într-o clipită în amare tînguieli” sau „carnea noastră miroase a putred din cauza/ nebuniei care ne-a cuprins (...) sîntem cocosati si hidosi, peste măsură de impulsivi” etc.
(Stefan Amaritei, Psalmi, Editura Cronica, Iasi, 2004)

Tot sincer si lipsit de emfază, dar de o religiozitate de o cu totul altă factură, Ioan Adrian Popa este un poet original, însemnat însă si el cu o anume stare de gratie, proprie doar celor însemnati cu darul – si harul – cunoasterii divine, pentru care pleda încă din al doilea volum al său (intitulat, semnificativ, Instaurarea în arhanghel). Stare care acum, în ultimul volum, Rugul,  i-a devenit se pare o a doua natură.
Într-o originală Biografie, cel mai probabil inspirată din Blaga, poetul declară chiar că vorbeste des la telefon cu cerul, facilitate explicată prin ascendentă, el avînd „gradul de rudenie…/ îndepărtat… cu îngerii”. Si că are un singur ideal deocamdată mărturisit: „La Judecata de Apoi/ Să-mi steargă Dumnezeu/ De pe suflet/ Urmele de noroi”. De la început, asadar, după cum o atestă si acest text programatic, Ioan Adrian Popa îsi creionează un portret de mare suferind de rănile lumii întregi, de profet a cărui voce nu încetează să strige – nu în desert, desigur – întru o mult dorită mîntuire. El are, de altfel, un nume predestinat, „Ioan –/ Cel mai dureros posibil:/ Îmi poartă zilnic cineva capul pe tipsie!” si o ocupatie care îl marchează tot cu suferintă, una desigur catarctică: „Arunc lacrimi în materie/ Să poată creste/ Plînsul în juru-mi”.
Ce-i drept, autorului nu îi lipseste o altă boală (postmodernă?), să-i spunem alergia la real,  „la concret – nevindecabilă”, ceea ce îl îndeamnă să fie sensibil la eros, dar la unul purificat, de sorginte eminesciană (Fractură de sărut, Ascunderea sărutului, Încăpruierea). Partea cea mai consistentă a cărtii, subintitulată chiar Biografie, este consacrată însă unei constante: relatia complexă a fiintei cu divinitatea; aceasta ar fi, în viziunea lui Ioan Adrian Popa, singura ce îl poate salva – pe el si pe întreaga umanitate, de altfel – de „jungla asta înfiorătoare/ Care este viata” (Capcane), de gloantele cu care este atacat în lumea văzută ca un urias Poligon. Acestei lumi de o cruzime ce nu mai trebuie demonstrată i se opune poetul, Prada, cu un destin aparte, desi ceilalti, „fiarele sălbatice”, „comunul vostru nenorocit”, îi încearcă macularea, Buzunăreala, Cîntărirea sau Tăierea la suflet. Eul liric se vrea un Prometeu modern, „Cel care poartă focul” (Torta), tocmai pentru că el se dovedeste cel însemnat cu „o grupă rară de sacru” (Biografie). Aceasta îi permite să fie vizitat de mucenicul Gheorghe în Vizită, să dialogheze nonsalant cu îngerii, în Măsurile sufletului, cu Soarele, în Nu vrei?! sau, cel mai des,cu Dumnezeu însusi, în Strînge-mă, Inspirare, Dor.
 În carte primează, pînă la capăt, încrederea în sacru, în puterea spiritului de a se ridica deasupra;  în ultimul text,  autorul pare chiar convins că, pînă la urmă, Mă vor acoperi îngerii, că „Lumina nimburilor lor/ În mană născătoare de existentă înaltă/ Se va preface/ La rădăcina foamei mele de sacru/ Doar ei îmi vor fi/ Vesnică apă!”. O încredere ce pe nesimtite ne contagiază. Ioan Adrian Popa are dreptate: vae soli, nu-i asa?
(Ioan Adrian Popa, Rugul, Editura Unirea, Alba-Iulia, 2004)