In memoriam:
Ce să ne (mai) facem cu Grigore Vieru?
Emanuela ILIE
Putini dintre poetii contemporani s-au bucurat de atentia publicului cititor, de ieri si de azi, ca poetul dispărut dintre noi în fatala zi de 18 ianuarie 2009. Nu numai criticii avizati, ci si veleitarii, portretistii de ocazie, prietenii sau doar simplele cunostinte ocazionale ale lui Grigore Vieru s-au întrecut în a-i închina elogii sau, dimpotrivă, a-l împrosca, literalmente, cu venin (să nu mai amintesc faptul că autorul Abecedarului sau al Tainei care mă apără, dar si al unor pagini publicistice pline de obidă antibolsevice, cuprinse într-o miniantologie intitulată, sugestiv, Freamătul clipei, a fost chiar lovit cu pietre, scuipat si înjurat pentru vina de a fi “Rumanskaia sterva – Prostituată română!”).
Condeierii grăbiti a-i smulge laude ori, dimpotrivă, invective nu l-au ocolit defel în viată si nici după moarte. Grigore Vieru a fost una dintre cele mai controversate personalităti de pe ambele maluri ale Prutului, care nu a dus lipsă, cu nici o ocazie, de adulatori fanatici ori de detractori furibunzi, care s-au întrecut a-i suprasolicita fie biografia, fie opera. Luptătorul de drept pentru cauza românismului si a intelectualitătii românesti din Basarabia s-a trezit, într-un context socio-politic pe care îl cunoastem, vînat fie de unii, fie de ceilalti, pentru că a avut (ne)sansa de a încarna perfect un ideal si de a fi confundat cu un destin – s-a spus despre el, între altele, că “e mai mult decît un poet, e un destin” (Nicolae Dabija), că, gratie felului în care “s-a lăsat invadat, personant, de inconstientul colectiv”, a devenit reprezentativ pentru întregul neam românesc (Theodor Codreanu). Cel ce a fost, în definitiv, “mesagerul Basarabiei victimizate”, si-a văzut prin urmare întreaga biografie de-formată, citită în fel si chip doar pentru că ea ar fi ilustrat, la modul emblematic, viata unui anume tip de intelectualitate formată într-un mediu vitregit de soartă.
Adulat sau detestat pînă la fanatism, omul, ca si scriitorul, a suferit în orice caz nedreptăti uriase, inclusiv din partea criticii. În recenta, din multe privinte provocatoarea Istorie critică…, Nicolae Manolescu este, spre exemplu, categoric în privinta poetului de dincolo de Prut: Grigore Vieru e unul dintre basarabenii “depăsiti cu totul”; judecată blîndă, în fond, fată de cea a unui Marius Chivu, care într-un număr mai vechi din “România literară” îi considera poezia “neopăsunistă” “idioată”. La celălalt capăt, exegetii admiratori se întrec în a-i scrie monografii (sase, din cîte stiu, i-au apărut doar antum!) sau a-i compune, în fraze ditirambice, veritabile encomioane. Lirica “vieristă” merită asezată alături de a marilor poeti români, Grigore Vieru însusi este asemănat mai frecvent cu Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Alexandru sau Marin Sorescu; dintre cei mai retinuti sînt Gh. Grigurcu, care îl consideră un “Goga basarabean”, sau Th. Codreanu, care îl decretează, într-un studiu extins, un “Bacovia à rebours”. Dintre cei mai exaltati, nu poate fi omis Alex. Stefănescu, autorul Istoriei literaturii contemporane, 1941-2000 nesfiindu-se, cu temeraritatea-i cunoscută, a declara că “Grigore Vieru ar merita Premiul Nobel pentru poezia dragostei filiale”. Si nici Dan Zamfirescu, din ale cărui consideratii intitulate Simbolul unui miracol merită citat un fragment absolut halucinant: “Grigore Vieru este o aparitie cu nimic mai putin paradoxală si semnificativă decît Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea, prin care ignoratul si batjocoritul Dumnezeu i-a dat răspuns lui Stalin, făcîndu-i tăndări cel mai întins imperiu si cea mai teribilă masină opresivă. Cu acea ‘sabie a Duhului’, cu care odinioară Sfîntul Pavel dărîmase Imperiul păgîn al Romei si pusese bazele unei întregi civilizatii – civilizatia crestină” etc. etc.
Asemenea exagerări, deloc singulare, nu aduc decît prejudicii unui scriitor citit si asa prea putin mai ales în România, desi cultivat cu asupra de măsură, pentru motivatii excedentare esteticului, în anumite medii. Opera lirică a lui Grigore Vieru, începînd cu cea destinată copiilor (Alarma – 1957, Muzicuta – 1958, Duminica cuvintelor – 1969, Trei iezi – 1970 s.a.m.d.) si terminînd cu cea puternic influentată de filonul traditionalist sau nationalist (Taina care mă apără – 1983 sau Acum si în veac – 2004), este, într-adevăr, scrisă în versuri de o indiscutabilă limpiditate structurală si lingvistică – unul dintre idealurile mărturisite de Grigore Vieru a fost, de altfel, simplitatea: “a fi zilnic frumos si simplu”, mai exact. (Optiune ontologică, dacă luăm în calcul un amănunt mai putin cunoscut – cu ani înainte de fatidicul 18 ianuarie 2009, scriitorul nu a ezitat să-si scrijelească pe piatra tombală un epitaf semnificativ: “Sînt iarbă, mai simplu nu pot fi”). Dar, categoric, ea merită citită sau re-citită pentru ea însăsi, pentru reconfortantul elogiu al otiului, adus într-o limbă românească dintre cele mai simple, mai curate. De un poet care, într-adevăr, a avut o adevărată obsesie pentru ceea ce considera o “sfîntă treime: mama, iubirea si limba română”, dar care a turnat-o în stihuri de o duiosie miscătoare: “Pe ramul verde tace/ O pasăre măiastră,/ Cu drag si cu mirare/ Ascultă limba noastră.// De-ar spune si cuvinte/ Cînd cîntă la fereastră,/ Ea le-ar lua, stiu bine,/ Din sfîntă, limba noastră.” (Frumoasă-i limba noastră). O lirică în întregime construită pe tiparul “întoarcerii la izvoare”, la esentele pierdute ale cosmosului, si grefată, e adevărat, pe o pronuntată etică mesianică (“Ridică-te, Basarabie,/ Trecută prin foc si sabie,/ Bătută ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strîmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigăte!/ Ridică-te! Ridică-te! Ridică-te!”), dar care poate oferi surprize si, în consecintă, merită revizuită critic.
O încercare de a oferi un portret cît mai complet al omului si a scriitorului Grigore Vieru a fost făcută recent: voluminoasa antologie apărută în 2007 la Edit. Princeps Edit din Iasi: Grigore Vieru, Taina care mă apără – Opera poetică. Editie realizată de Grigore Vieru si Daniel Corbu. Itinerar biografic si bibliografie de Daniel Corbu, Prefată de Mihai Cimpoi, Postfată de Theodor Codreanu. Ambitiosul proiect biobibliografic s-a concretizat într-un op de aproape 700 de pagini, destul de subiectiv, însă (si nu mă refer la faptul că, spre exemplu, s-au avut în vedere numai criticile favorabile poetului). Fapt oarecum explicabil, dacă tinem cont de faptul că este vorba, în definitiv, de o editie critică antumă, realizată de un grup de prieteni apropiati ai lui Grigore Vieru, în care s-a potentat imaginea pozitivă, pe alocuri usor idealizată, a omului si a scriitorului.
Surprinzătoare, dar întru totul lăudabilă este tentativa Editurii Dacia XXI, filiala Satu Mare, care împreună cu redactia revistei “Poesis” a editat imediat după moartea lui Grigore Vieru un volum în format mic, foarte sugestiv si sobru însă, intitulat Grigore Vieru: 21 poezii (in memoriam). Acesta contine texte poetice considerate reprezentative, precedate de un succint cuvînt înainte (“O mînă firavă pe alfabetul latin”), scris de George Vulturescu si urmate de cîteva fotografii dintre cele mai recente ale poetului, realizate la Festivalul literar “Nichita Stănescu” de la Chisinău si la “Zilele Poesis”, desfăsurate la Satu Mare, ocazie cu care i s-a decernat titlul “Doctor Honoris Causa” de către Filiala sătmăreană a Univ. “Vasile Goldis” din Arad. Abia cartea aceasta, scrisă fără exagerări si efuziuni lacrimogene ditirambice, oricum inutile, mi se pare unul dintre cele mai potrivite omagii pe care le-a meritat omul Grigore Vieru. Cu atît mai mult cu cît inimosii coordonatori (Gavril Ardelean, Ion Bala, Lucian Tămas, Ion Vădan si George Vulturescu) au intuit perfect faptul că, în loc de un pompos “In memoriam” golit de continut, mult mai adecvat este un implicit îndemn la lectura operei lui Grigore Vieru. Să îi citim opera, asadar, înainte să i-o supra- sau subevaluăm; fără mînie si fără extază, fără păcătoasa manie a diagnosticării paraestetice, de care, din păcate, încă suferim…
