RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE

 

Emanuela ILIE

 

Ioana Greceanu, Fragment dintr-un viu

Tracus Arte, Bucuresti, 2012

 

Într-o vreme în care, mai mult ca oricînd, „intimitatea este la punctul nevralgic”, Ioana Greceanu se încumetă să dea expresie unei intimităti poetice autentice: nervoase, vii, muscătoare, prin urmare deloc nevralgice. Desi – ori poate tocmai pentru că – ea presupune, între altele, o terifiantă coabitare cu moartea si cu mortii de tot felul. Pentru autoarea tulburătorului Fragment dintr-un viu, thanaticul este însă o specie aparte de mysterium fascinans, ceea ce explică inclusiv recursul frecvent la o retorică a seductiei (niciodată finalizate) si a abandonului (întotdeauna lucid) în bratele unei alterităti radicale polimorfe. A se vedea, bunăoară, E prea tîrziu pentru o fotografie de grup, Feminitatea îmi este asigurată, Mă închipui fată în fată, Cealaltă, Sînt un corp străin sau Pe scara asta nu mai urcă si nu mai coboară nimeni. Fără exceptie, egografii întunecate, fragmentare, dar cu totul revelatorii, din care se poate reconstitui un viu-mort halucinant, care îsi însiră fără grabă viziunile articulate adesea pe o perceptie amplificată a dublului. S-ar putea spune că, de această dată, poezia Ioanei Greceanu ia nastere îndeosebi din constiinta exacerbată a alteritătii ca normă ontologică esentială într-o lume care îsi refuză cu obstinatie contactul real, nepervertit cu viata si cu moartea, cu sinele si cu ceilalti, preferînd să trăiască aplatizat, adică în „mai multă boală, mai mult provizorat”. La capătul lecturii, însă, este încă si mai clar faptul că ne aflăm în fata unei poezii alcătuite din certitudini ontologice terifiante si interogatii metapoetice nelinistitoare: „singurătatea cască ochii la mine/ nu ea, ci desăvîrsirea ei scheletică/ care nu clipeste, ci doar clămpăne din gură/ Si un cub de o singură persoană ghemuită/ Cît la sută o fi poezie?” Să ne grăbim să o asigurăm că 100%!

 

 

Paul Gorban, Caii din Perugia

Paralela 45, Pitesti, 2012

 

În jurul unui element de bestiar fabulos aproape uitat astăzi, Paul Gorban coagulează fantasme (post)oedipiene, nostalgii biografice, reverii culturale, chiar si reflectii internautice. Indiferent dacă este sau nu tratat cu obisnuitele cerneluri suprarealiste ori expresioniste, amestecul se recomandă drept forfotă intimistă autentică: „N-am fost niciodată atît de implicat/ în inima mea”, ne anuntă cu sfiiciune onestă poetul, după care îsi înscenează viziunile similionirice complicate, cînd delectabile, cînd nelinistitoare, cînd gracile, cînd ponderoase. Rezultatul este o poezie stenică, proaspătă si solară, care crede în ritualuri de esentă sau expresie crestină, în miracole si epifanii. Prin urmare, chiar si în cazul în care fata aurorală a lirismului său se crispează deprimist, pînza freatică a discursului nu răbufneste la suprafata poematică decît aburi mirosind a tămîie. De altfel, prin Caii din Perugia pătrunzi într-o geografie spiritualizată în care miroase a salcîm, a floarea soarelui si a turtă coaptă pe plită, în care corpul uman este un templu pe care urcă furnici cărînd nuferi rosii, iar sopîrlele ori puii de scorpion călăresc cai albi. Nici nu ne mai mirăm, astfel, de faptul că pe autorul cărtii „nici moartea cu ochii ei stafidii nu ar putea să mă privească în chip”…

 

 

Ioan Vistea, Îngerul diliu

Limes, Cluj-Napoca, 2011

 

Într-un text poetic SF, Ioan Vistea se recomandă drept un poet purtînd cu luciditate si emfază herbul vetustetii, al nostalgiei tandre, care se materializează în sonuri pronuntat cerchiste: „Port rădăcini si fluturi « «cap de mort » la butonieră./ În ape cu bulboane visele-mi înec,/ dar am să-ncep de azi, promit, o nouă eră,/ fără apucături de răzvrătit si de zevzec.//…// Nu stiu de ce minuni am să mai fiu în stare./ - de-o bucurie calpă? de-o nostalgie sumbră? -/ Mi-e teamă, zău, că într-o zi din nepăsare,/ o să vă las grădinile Semiramidei fără umbră”. Deocamdată, însă, ne lasă o serie de confesiuni ritmate si rimate, în care, atunci cînd „vechi răni se-nchid sub pansamente cu lumină” (ceea ce se-ntîmplă destul de rar), pulsează o mare suferintă de sine si de lume. Ce-i drept, această suferintă este bine camuflată sub formă de „plîngeri” si „palpitatii” mai mult sau mai putin acide, „amintiri la pret redus”, „scrisori agreste/ cu semnătura păpădiei cît o scamă”, în sfîrsit, Cărti postale, brelocuri, cîteodată mandate. Toate re-compun imaginea unei sensibilităti vulnerate de spectacolul desăntat al unei lumi peste care abia din cînd în cînd mai bate aripa îngerului diliu care este, natural, masca recurentă a poetului: „ Înger diliu cu zboru-n pioneze/ si cu medalia tristetii la un colt de gură,/ tu, lumii, atîta te pricepi să faci: din litere proteze/ si-n buzunar nu ai decît sticlute si condeie cu tinctură”.

 

CĂRTILE AUTORILOR IESENI

Emanuela ILIE

 

Un debut poetic neobisnuit: Doru Scărlătescu

 

Problematica mai largă, atît de fertilă hermeneutic, a raportului dintre literatură si religie l-a preocupat întotdeauna pe criticul si istoricul literar Doru Scărlătescu. Dovezi erau de găsit în mai toată opera sa de gen. Să amintesc, spre exemplu, analizele pertinente ale unor poeme cu fundament religios scrise de Philippide, Blaga, Arghezi sau Voiculescu, incluse în Semne si simboluri (1995); apoi capitolele dense despre relatia poezie-sacru si exegeza textelor eminesciene religioase din Eminescu si religia. Preliminarii la o temă de eminescologie (2000); subcapitolele despre valorificarea temelor religioase în diferitele limbaje artistice, din Literatura si celelalte arte (2005); în sfîrsit, întregul volum intitulat Odiseea cuvîntului. Prolegomene la o hermeneutică a textului sacru (2003), care materializa practic interesul constant al profesorului de la Literele iesene pentru „aventura cuvîntului” sacru.

Chiar si pentru cititorii familiarizati cu opera sa critică, cea mai nouă carte semnată de Doru Scărlătescu, Apocrife la Cartea Facerii (Editura Junimea, Iasi, 2012), constituie totusi o surpriză. Una mai mult decît plăcută, mă grăbesc să adaug. Căci opul fructifică într-o manieră pur poetică – neasteptată, dar cu cele mai bune rezultate estetice! – polul de interes sus pomenit. Ne aflăm, altfel spus, în fata unui debut liric autentic, desi … usor întîrziat, dacă luăm în calcul faptul că proaspătul poet este un tînăr si activ septuagenar. Ceea ce explică si nota dominantă a cărtii, pe care o dă un amestec ingenios de sagacitate si vioiciune, de eruditie si spontaneitate, de pesimism îngîndurat si optimism tonic – încă sustinut, în ciuda tuturor trăitelor si (încă doar) gînditelor de scriitorul/ omul Doru Scărlătescu…

Astfel, interfata poemelor din carte este asigurată de un discurs în întregime axat pe teme morale, subsecvente sacrului: raportul uman-divin sau creatie-Creator, dialectica relatiei spinoase carnal-spiritual sau bărbat-femeie, erosul si logosul mundifer, în fine, ierarhizarea celestă ori cea terestră. Pe urmele lui Frazer, care vedea Biblia ca epopeea lumii, în care se regăseste „febra vietii (…) cu sperantele si bucuriile, cu suferintele si păcatele si durerea ei”, autorul remarcabilelor Apocrife… textualizează, practic, etapele cele mai semnificative din istoria (pre)umanitătii. Vom regăsi, prin urmare, în carte geneza universului (Cosmogonia, Muzica, Miracol), apoi debutul (Istorie, Pîră, Criză) si, în fond, schita întregii istorii a umanului – cu momentele ei evolutive percepute drept paradigmatice din perspectiva crestinismului, cu figurile emblematice si schemele ritualice bine cunoscute, de la facerea femeii la apocalipsă, de la turnul Babel si arca lui Noe la întruparea si crucificarea lui Iisus (Noe, Scara, Mesager, Cain, Abel, Lilith, Isaac, Cădere, Sodoma I, Sodoma II, Ofrandă, Epilog).

Teme dificil de abordat, cu atît mai mult cu cît formula psalmodică pentru care poetul optează nu îi usurează defel procesul po(i)etic. Dimpotrivă! Din fericire, marea majoritate a textelor capătă astfel o priză aproape magică, datorită laitmotivelor si refrenelor cu sonorităti con-sacrate, elanurilor mistic-incantatorii ori nuantelor oraculare, pe care o disciplină prozodică (la fel de exigentă pe cît abilă!) stie să le strunească în forme poematice lucrate cu migală si fără cusur. Iată, bunăoară, un tandru-sensibilizator Laudatio: „1. Ce gingas spînzură el la tîmpla amiezii cercel. 2. Ce tandru si fără pereche mă prinde subtil de ureche. 3. Ce lin pe grumaz mi se lasă, un guler jilav de mătasă. 4. Ce gales mă-ncinge cu capse de calme răcori peste coapse. 5. Ce blînd sînul stîng mi-l săgeată cu lungi, hieratice lame, de dulce otravă, Adame”. Sau o înfiorată Deschidere: „1. La mărul de aur, timp surpat, priponit, în sine însusi încolăcit, încremenită larvă balaur, la mărul de aur. 2. La mărul de aur din Paradis, limpede crisalidă, timp inert, interzis, sacră omidă asteptînd sărutul promis, la mărul de aur din Paradis. 3. La mărul de aur, tainic pas, înflorită elitră, fluture curcubeu pe umărul pămîntului, greu, blestem talisman, pubelă tezaur, la mărul de aur. 4. Expandată secundă, hotar deschis, la mărul de aur din Paradis”.

Pe parcursul lecturii, devine însă din ce în ce mai vizibil faptul că textele sunt mai mult decît rodul unei trude poietice altoite pe o eruditie de exceptie. Raportul antropos-logos-cosmos este tratat adesea cu cerneală postmodernă, ceea ce înseamnă că Apocrifele… au si un adstrat substantial de ludic si parodic. De urmărit, spre exemplu, jocul auctorial inteligent, alternanta de registre si roluri din poeme precum Erată, Teatrală, Arheologie si Dilemă. Sau, de ce nu, Altfel – un aspru rechizitoriu adus bietului Adam (căruia nevasta îi descoperă „lipsuri mari la capitolul educatie sexuală”!), încheiat cu o savuroasă trecere în revistă a… bibliografiei sexofone locale. Căci, vorba ceea: „10. Sunt atîtea lucruri de remediat. Trebuie, deci, imediat, să te apuci, Adame, de studiat. Mai lasă hoinăreala prin luncă. Nimic nu se face fără vointă si muncă. 11. Bibliografia este, desigur, imensă. Dar poti apela la aceasta, mai densă, din eseistica si poezia sexofonă, de provenientă autohtonă. 12. Sunt sigură că o să-ti fie pe plac, din literatura de gen, « Sexapocalipsa după Barack » de Munteanu I. Eugen. Dar utile informatii găsesti cu caru si-n « Versetele caste » de Emi Brumaru; de asemenea, multe sugestii tonice la Liv Antonesei, « Felatii platonice », ori în « Ovare în vid » de Nimigean zis Ovid. 13. Cu ajutorul lor o să depăsim, Adame, si situatia asta. N-o să te lase la greu nici nevasta”.

Pe tiparul formelor consacrate ale liricii religioase, Doru Scărlătescu montează si demontează asadar nu numai un întreg spectacol al umanului (de la proto- la post-istoria lui chinuită de tot felul de demoni), ci si o ebosă a spectacolului literaturii sacre si profane. Viziunea proprie asupra ambelor forme de reprezentare este condensată într-o scriitură ce se recomandă prin inteligentă, rafinament stilistic si, după caz, umor savant sau amărăciune mai mult sau mai putin psihoterapeutică. Dacă mai adăugăm si excelentul complement grafic realizat de pictorul Traian Mocanu, este de la sine înteles că Apocrife la Cartea Facerii este, cu adevărat, o carte de top!