Emanuela ILIE

Ultimul cîstigător al marelui premiu pentru debut în poezie (“Premiile Vinea”, editia a XVI-a, Bucuresti, 2007), ieseanul bucurestenizat Dan Cârlea, este la o primă vedere atipic pentru lirica milenaristă: ai senzatia, mai exact, că tînărul poet demonstrează o oarecare domolire a tonalitătii “visceral mizerabiliste”, proprii liricii celor mai nou veniti autori cu pretentia de a instaura o altă modalitate scripturală în începutul de mileniu 3. Scriitura lui Dan Cîrlea pare, fată de mai vechii cîstigători ai premiilor de gen (Elena Vlădăreanu, Claudin Komartin, Dan Coman, T.S.Khasis), una “cuminte”, îmblînzită, în sensul potolirii retoricii violente, a declamării pătimase a revoltei generatiei (ori...”promotiei” 2000), cu toate trăsăturile recunoscute: atitudine “deprimistă”, violentă ideatică si verbală, angajare biografică si existentială etc. Nu-i vorbă, si autorul zeppelinului (Edit. Vinea, Bucuresti, 2007) are o sensibilitate exacerbată, care ar motiva partial simtirea contorsionată a realitătii postceausiste, cum o au majoritatea congenerilor. Cauza individuală? Probabil organul-fantomă, de coloratură transparent  stănesciană, cu care este bine (ori rău) cuvîntat:
si pe mine mă doare ba într-o parte ba în alta

edenul cel verde-crud cu roz bombon
ca un organ amputat
ca un membru fantomă
pe care îl tîrăsti absolut transparent
                prin oameni
Si această poezie este totusi, în buna traditie a primei creatii de autor (si cu atît mai mult a deja “traditiei” milenariste), una a rupturii; a rupturii de lumea copilăriei, de pildă, văzută, prin mereu actualul ubi sunt?, cu o nostalgie greu de mascat, în ciuda unei mixtiuni de cinism, umor negru si relativă cruzime a viziunii usor decelabile în ultima vreme în poezie (“unde ti-e copilăria si raiul de beton armat/ pe care acum îl urăsti/ si ai vrea să îl schimbi pe o casă pe pămînt/ dar nu îti permiti” –treptat); apoi de trecutul recent, ale cărui fantome nu mai trăiesc decît într-o formă desacralizată a amintirii, într-o gestică devenită oarecum prozaică (“uneori stăm la geam si plîngem cu perna-n brate-/ cea mai înaltă formă simbolică/ de îmbrătisare a trecutului”-flash). Anuntată de o serie de versuri ca cele de mai sus întîlnim si o altă ruptură, de miticul, de simbolicul lipsit de functionalitate într-o lume a lipsei de sperantă, a refuzului iluminărilor consumiste: “undeva în adînc s-au rupt frînghiile de lumină/ care îmi uneau sufletul cu toate lucrurile neînsemnate”. Cel putin la fel de amenintătoare e ruptura interioară, e falia de umanitate, resimtită ca orbire lipsită de hiperperceptivul gnoseologic: “mă voi pipăi ca un orb/ si degetele se vor afunda mereu în zdrente cărnoase/ pe unde s-a rupt ultima omenire de mine” (the end). 
Zeppelinul functionează, pe undeva, ca si Sensul iubirii, volumul idolului amintit chiar în carte: debutul lui Dan Cârlea este o altă trezire din somn, simultană unei descoperiri a lumii si a unui sine ce abia a iesit din “vîrsta de aur” a copilăriei prelungită în adolescentă. Interesant e, din acest punct de vedere, să observi cum si cu ce se substituie starea jubilatorie din cartea maestrului de către un admirator de peste ceva mai mult de patru decenii (dar…ce decenii!): exultarea si exaltarea, pătimasul elogiu al bucuriei de a fi, concomitent celeilalte bucurii majore a vietii (a iubi, desigur) au iesit de mult din imaginarul poetic, înlocuit, cum bine stim, de o veritabilă poetică a violentei si a revoltei, tot virulente. Crescut, hrănit cu lecturi de alt gen, mărturisite partial în text (de la basmul atipic Fetita cu chibrituri al lui Andersen la Jurnalul fericirii lui Steinhardt, nu întîmplător texte simultan ale pierderii si ale regăsirii, ale descoperirii unei ordini superioare celei mundane), cititor si de filosofie si religie, Dan Cârlea nu poate rămîne, totusi, nici el, impasibil la monstruozitătile noii lumi, de care, paradoxal poate, iesirea din comunism nu numai că nu ne-a putut vindeca, ci, dimpotrivă, ne-a făcut mai constienti. Desi nu pare, cu sigurantă, adeptul violentei de orice fel (spre deosebire de alti congeneri), el îsi asumă cu luciditate calitatea de martor al acesteia:”dorm soldatii pe bucăti de oameni/ au cerul tras pînă la tunuri” (organul-fantomă). Calitate care trebuie, nu-i asa, să-i fi înnegurat simtitor viziunea despre lume, chiar si despre cea a copilăriei, păstrată de regulă sub o aură mitologizantă sau filtrată printr-o amintire estetizantă. Aceasta ar explica amărăciunea unor versuri ca cele de mai jos, în care edenul vîrstei de aur si-a cam schimbat semnul:
într-o zi m-au făcut pionier la doftana
nu m-a întrebat nimeni
era o cinste subînteleasă (…)

tovarăsul nicolae ceausescu
însemna mult pentru noi pe atunci
erau vremurile cînd gheorghe ursu murea bătut în închisoare
cu ficatul si rinichii praf

dar noi nu stiam din astea  trăiam în imensitatea tricoloră
a raiului nostru de nailon
înfăsurati ca în coconi în minciunile si grija părintilor
(amintiri din copilărie)
Atît aceste amintiri din copilăria nelipsită, totusi, cum se va vedea mai jos, de necesitătile, tentatiile si implicit frumusetea tipică, cît si decupajele din viata adolescentină sunt axate pe ideea iluziei ca pivot, mental si deopotrivă institutional, al lumii percepute asadar cu totul fals. Se adaugă, clarificatoare, fantoma unui 22 decembrie, dorit a fi, cum se stie, început al unei noi vieti, în care libertatea fizică si mentală trebuia să îsi alieze, fireste, sinceritatea si angajarea totală a omului nou, dar care, din păcate, s-a convertit în esecul acestei noi iluzii. 22 decembrie, asadar  început al sfîrsitului –copilăriei ori adolescentei, pentru cei de vîrsta lui Dan Cârlea, al iluziei unui altceva care să vindece de trauma comunismului… Crimele prevestitoare ale primelor zile de după revolutie nu au fost, cum din păcate a si demonstrat istoria recentă, decît primele dintr-o serie din care nu au lipsit mineriadele, formă a altei animalităti generalizate:
a fost o copilărie ca toate copilăriile
cu pegas verde cu cico brifcor si amandine la indiana în drumul taberei
elefăntei cu apă tevi cu cornete invizoace mama era ca de portelan chinezesc
mai tînără decît mine acum si tata era cel mai puternic bărbat
din această parte de lume

împuscături la sala dalles  au căzut primii copii
gaura din steag părea o colivă albastră
ornată cu trasoare
din ea trăgeam toti
mai tragem si astăzi
mai ales astăzi

au venit minerii si a trecut timpul
pe sub vitrina librăriei “noi”
cu mortii pe brate trece timpul prin fiecare om
care nu uită

nu vă supărati   aveti cumva o tigară în plus?
dar o viată?
Miza cărtii nu este, însă, reconstituirea, prin procedee amintind de scriitura diaristică, a vremurilor tulburi în care s-a format personalitatea poetului si în nici un caz cea a generatiei sale. Amintită, ce-i drept, de mai multe ori în volum, data –cheie pentru nasterea României postceausiste devine pe parcurs, pentru eroul liric, simbolul iesirii dintr-o vîrstă si al unei intuitii capitale, cea a singurătătii radicale a fiintei: “1989-iarna/ la prima împuscătură mi-am dat seama că sunt mare si viu/ am scos rusinat cheia de la gît/ devenind si singur”, iată concluzia retrospectivei în mit urban.
A explora, cît se poate de realist, felul în care se supravietuieste în această conditie, tragică, inerentă, a umanului –si mai ales a omului recent– iată, cred, adevărata miză a scriiturii de fată. În plus, este evident faptul că noii forme de antropocentrism exploziv, proprii avangardei poeziei milenariste, Dan Cârlea îi substituie, oricum, o conceptie evidentă despre om ca “mit urban”, personaj pe cale de disparitie într-un oras transformat într-o apologie inutilă nu atît a masinismului, cît a PVC-ului, hibrid monstruos, prototip al esecului unei postmodernităti esuate; sufocat, literalmente asfixiat între peretii unor proiecte arhitectonice înseriate, individul este un alt estropiat lipsit de o individualitate precisă, unul dintre cele mai evidente simptome ale maladiei psihice. Una dintre putinele certitudini cu care se naste este –subregulă a înserierii aproape generalizate– încadrarea într-una dintre cele două partide ce dezvoltă binomul nietzscheean pe care s-a axat o întreagă dialectică a filosofiei moderne si postmoderne: stăpînul si sclavul, dominatorul si dominatul, însotiti uneori de simboluri ale reificării universului, subterfugii ale aceleiasi conceptii despre violenta împinsă pînă la crimă si drogul ca substitut ineficient, dar eficace în a reduce la unitate unele utopii recente despre fericirea globală:
noi toti care ne frecăm unii de altii întru slefuire
pînă sîngerăm pe dinăuntru
torturatul si tortionarul
scaunul curentul maneta călăul si condamnatul
seringa vena garoul si cocaina delicată si vicleană
ca zăpada nucleară
(Cuminte ca un grădinar)
Sau, pe aceeasi linie, se poate cita dintr-un alt text al alienării si solitudinii înteleasă ca solutie posibilă a poluării cu umanitate, într-o altă fugă postmodernă spre un sine atrofiat de întîlnirea cu ceilalti:
trebuie să fugim unul de altul cu fuga cea schioapă
stiu  mi se va spune că asta sună nichitastănescian
ca linistea galbenă din gutuie

noi cei locuiti de orasele astea imense nu mai putem respira de clădiri

e bine

puzzle-ul trebuie completat cu păpădiile numite si oameni
(fuga)
În Tehnopolisul începutului de mileniu, inconsistenta, vulnerabilitatea extremă ar fi, asadar, din punctul de vedere al lui Dan Cârlea, atributul fundamental al individului, literalmente rătăcit printre obiectele tehnice; simboluri ale mult rîvnitei securităti , acestea din urmă îi demonstrează astăzi fiintei umane, si chiar mai mult decît la începuturi, slăbiciunea, fragilitatea. Avînd certitudinea acesteia, poetul însusi trăieste cosmarul transformării proprii într-un posedat de obiecte:
fiecare cădere îmi arată
ce soclu înalt mi-am făcut din nimicuri
din tot felul de gadget-uri ale dracului de misto
din gunoaie amintiri păreri de mucava chestii ruginite
(albisem prin somn)
Ce se poate opune inconsistentei, iluziei acestui nou paradis urban, convertit, cum am văzut, în veritabil infern? În primul rînd, bucuria de a trăi frumusetea lucrurilor simple: desi uneori însăsi femeia îsi trăieste, fad, o existentă de plastic, inutil cosmetizată (“parcă se plastifiază pe zi ce trece/ cumpără cosmopolitan”), cuplul si erosul, mai ales gestica îndrăgostitilor capabili a trăi cu toate simturile, parcă rupti de lume, linistea în doi sau sărutul palmei –ca în sincer sau atipici– nu sunt sortite esecului, ci sunt o posibilitate certă a unei “vietuiri” suportabile, deci a supravietuirii.
O formă superioară a iubirii, bineînteles, este cea crestină, la care poetul revine mereu în carte, neexcluzînd posibilitatea de a construi, pe baza acestei iubiri universale, chiar viziunea unui nou eden. (“dacă toti am ierta si-am iubi în acelasi timp totul/ ne-am ridica la ceruri chiar si cu trupurile/ orasele ar rămîne pustii…..un albastru dens ca mierea a rumpe bulevardele” etc.-viziune). De aici, impresia de poezie exploatînd, într-o sectiune relativ întinsă a ei, filonul religios: iarăsi spre deosebire de multi absolventi, mai mult sau mai putin buni, ai generatiei, Dan Cârlea a făcut pace, s-a împăcat cu Dumnezeu (expresia îi apartine), întelegînd, în fine, că El rămîne nu doar o simplă optiune, ci în fond singura optiune. În termeni pascalieni, deci, am spune că, indiferent de miza (hm!) pariului, finalitatea este asadar aceeasi. Intuirea ei este si cîstigul poetului, la care, poate surprinzător, apare nu o instantă pur transcendentală, ci o figură antropomorfizată a acesteia. Multiplele ei fete sunt reconstituite în chiar primul text din carte, cuminte ca un grădinar:
Dumnezeu este cuminte ca un grădinar
plantează meri prin tot raiul
si presară lumi peste tot cînd se plictiseste (…)

Dumnezeu nu e frumos Dumnezeu nu e urît
arată pur si simplu ca un  muncitor calificat ca un om cu studii medii
care lucrează la o întreprindere
aflată mereu pe linia de plutire
nici cu profituri spectaculoase nici în faliment răsunător
El nu e VIP nu îti sare în ochi nu vrea nimic fiindcă ESTE  (…)

într-o seară mi-a întins dreapta
asa cum se întinde o sabie
m-am uitat la mîna lui butucănoasă de tip salahor
în palmă avea doar linia vietii o gaură
si lumină bătătorită –o multime de bătături orbitoare ca blitz-urile
a spus că le are de la cît ne mîngîie cînd dormim

pe brat i s-a umflat o venă străvezie
prin care mi-am văzut curgînd toată viata
si ne-am împăcat pentru totdeauna
Alienarea de sacru nu este în nici un caz o optiune lucid asumată, desi uneori un cititor neatent poate avea o astfel de impresie (“este adevărat că împărătia cerurilor este în noi/ dar noi nu mai suntem demult acolo”). Dimpotrivă, e constientizată ca un pericol real, ca o amenintare corozivă, de un poet inapt a intui o altfel de vietuire în afara celei în spirit religios. Desi nu îl putem considera pe Dan Cârlea un homo religiosus autentic fără rezervele de rigoare, să îi recunoastem o înclinare spre o subtilă revelare a substantei sacre în umanitatea inconstientă de posibilele hierofanii: De aici, revalorizarea unei idei poetice mai vechi, privind rolul poetului în lume, de intermediar, mediator între uman si divin, exploatată si în textul ce dă titlul volumului:
trăiesc plutind pe jumătate
tot mai aproape de oameni
cum spune Iisus
tot mai aproape
ca un zeppelin în flăcări
Sau obsesia posibilei, doritei sfintenii, înteleasă nu ca formă de ascetism purificator, ci un fel de vizionarism care să vindece umanitatea de rănile asemănate cu cele lăsate de gloante, împrăstiind puritatea viziunii poetice (a se citi, spre exemplu, viziune sau contururi de cretă). Rostul poetului în această ecuatie cu doi termeni subsecventi Relatiei unificatoare este asadar evident: acolo unde se termină lumea, poezia reîntoarce umanitatea cu fata spre divin. Dar si cu fata spre ea însăsi; părăsire a oglinzii mincinoase ce reflectă de fapt maleficul, diabolicul, lirismul autentic nu poate fi decît epurat de iluzia reflectării unui real distrofiat, esentă a umanitătii identice cu sine:
o poezie bună trebuie să fie simplă si elocventă
ca ultimul expir al unei mame bătrîne ce-a fost
“pieta” de zece ori cînd fiul i-a fost bolnav (…)

o poezie bună trebuie să fie
ca apa unui lac de munte
neciobită de botul cerbului

trebuie să fie chiar ca noi
ca fiecare în parte
ca omul care începe să fie cu adevărat
acolo unde se termină lumea
Mizînd, asadar, pe o poezie a puritătii, a esentelor umanului rupt de o relatie cu lumea (relatie care, desi pare a promite ilimitatul, trunchiază fiinta, o limitează prin estropiere), Dan Cârlea se delimitează de “noua” formă de mizerabilism din deja epuizata literatură a milenaristilor.
Risc si să emit o ipoteză: în viitor delimitarea poetului, aflată deocamdată într-o formă incipientă, de oricare dintre segmentele mai mult sau mai putin fracturiste, deprimiste, utilitariste etc. va fi enuntată într-o formă radicală; nu cred că e înselătoare prezenta în filigranul textelor a unor nuclee polemice ce ar anunta, în fond, o nouă… fractură în literatura tinerilor si a foarte tinerilor poeti debutati la începutul mileniului (ca cel din treptat: “mai era la mijloc si-un păpusar/ cu care acum sunt mereu în polemici”). Posibila certitudine -de-mi e permisă structura oximoronică– a epuizării celor mai recente forme literare ar fi sustinută, în definitiv, si de conceptia privitoare la poezia esentelor, la care m-am referit mai sus. Cea mai explicită suită de interogatii asupra viitorului poeziei (si care converg spre intuirea unei alte posibile mize ale scriiturii lui Cârlea) este cea din poezia anului 2100, cea mai convingătoare artă poetică din zeppelin:
                stau si mă întreb cum va fi poezia anului 2100
cînd fosforescenta oaselor noastre va fi iesită din pămînt ca aburul
si va pluti în nori colosali pe deasupra oraselor

cavourile vor fi microscopice
/ eprubete cu adn/
într-un singur zgîrie-nori construit
pe uriase perne antigravitationale roz (…)

se va scrie la esentă
nu va fi un sens unitar
doar stări smulse prin cuvinte
fără mare legătură
unele cu altele
numai
subîntelesuri
căci ele ne unesc cel mai profund
În orice caz, tocmai aceste exemple din cartea unui poet atît de putin, se pare, interesat de prezentul textual, conving asupra viitorului poeziei. Care nici nu moare, cum cred unii, nici nu pare a se preda prea curînd…