RECENZII

Emanuela ILIE

Numărînd corăbiile esuate ale fiintei (Ion Beldeanu)

În mod vizibil carte a maturitătii creatoare si, implicit, a reflexivitătii sporite, ultimul volum al bucovineanului Ion Beldeanu, Chiar dacă? ,îi punctează datele esentiale ale scriiturii specifice, dar se si detasează într-o oarecare măsură de acestea. Una dintre mărcile bine cunoscute ale poeziei sale, interogatia explicită, plasată strategic, în puncte nodale ale discursului liric, nu lipseste spre exemplu nici din această carte; dimpotrivă, capătă o functie privilegiată, resorbind, practic, nelinistile si interogatiile esentiale ale poetului si redifuzîndu-le, într-un regim lapidar, purificat de excesul de imagism liric. Cu exceptia interogatiilor cu tentă mai pronuntat sau mai estompat ironică, antisentimentală, ce deturnează anxietatea în reversul ei cinic („Si altceva?”, „Si acum?”, „Dar oare va muri cineva pentru mine?”, „Si gloria? Ce culoare are gloria?”), se pot identifica, la o lectură mai atentă, acele interogatii care captează tematica de adîncime a cărtii, cea identitară. O strofă din Cînd începe să respire dimineata, de pildă, debutează si se încheie cu două astfel de întrebări ale fiintei, întrebări-ancadrament pentru un răspuns cît se poate de abil, menit a releva resorturile invizibile ale crizei de identitate si, de ce nu, a sugera din solutiile rezolvării ei: „Cine esti tu? Sînt iar întrebat/ si nu stiu ce să răspund/ aud unghiile cum rup din carne/ si ies în lumină/ ceva ce aduce a primăvară/ ori asa cred eu/ oricum atunci cînd soarele/ se izbeste de ochiul meu/ sarpele prinde să toarcă/ si să asculte semintele scuipate/ Ce semn să fie acesta/ în care să-mi agăt măcar privirea?” Toate trăsăturile imaginarului poetic din Chiar dacă? sînt prezente în această secventă să spunem centripetică a volumului, de unde vor iradia în restul ansamblului textual: metaforism autentic (nu si abundent), expresivitate provenită dintr-o anume retorică a discursului si, înainte de orice, o dinamică as spune căutată a contradictiei. Între candoare si dezgust, între rafinamentul imaginii lirice si impulsul regresiv, anticalofil, între confesiunea onestă, netrucată a sinelui si camuflarea sa în măstile deziluziei ori scrîsnitei ironii, poetica lui Ion Beldeanu glisează lucid, pentru a puncta nu atît un profil de esentă lirică, reflexivă, cît o manieră specifică de raportare la însesi conventiile marii poezii.
Să notăm, de altfel, că în volumul de fată mult clamatele „asezări” ale poetului, loc comun în critica de întîmpinare mai veche – Ion Beldeanu a fost inclus în special între neobacovieni sau expresionistii descinzînd din Blaga – nu îsi mai găsesc prea multă acoperire. Notele livresti, cîte există, sînt asimilate într-o magmă discursivă în care sonurile intertextuale abia mai tresar, cînd si cînd. Poetul e mult mai preocupat, acum, de reliefarea propriului desen al fiintei, al unei fiinte iesite sau care se fortează a iesi dintr-o Provincie raportată exclusiv la marginalitate si complex, păstrîndu-i cel mult din acele date exterioare care să îi permită conturarea exactă a sinelui. Reflexele întunecate ale memoriei sau înscenările fantastice, discontinuitatea ori inconsistenta reflectiei sînt în mod evident cenzurate, în locul lor fiind preferată vointa fermă de a trasa datele cele mai sigure ale lumii interioare. O lume decis orgolioasă, mai ales după depăsirea simplelor accidente sau a carnagiilor afective, prin tentativa mereu reiterată de a le repudia într-un colt al memoriei: „M-a călărit în toti acesti ani neputinta/ dacă mă privesti în ochi/ ai s-o vezi si acum/ biciuindu-mă cu nonsalantă/ pe peretii reci atîrnă fotografia Eldòrei/ carnea ei încă mai doare/ si cuvintele se duc ori se întorc/ fără să-i atingă pasii//…// Desigur nu aici si nu asa se termină povestea” (Arcadia). Vechile spaime, frustrările si anxietătile vechi sînt, la fel, izgonite, din cenusa lor neputîndu-se consuma nici un miracol al reînvierii: „Ochiul de platină urcă/ pînă în amvonul capelanului/ să-i pipăie catharsisul, să-i audă trecerea/ pe cealaltă parte a cărării// Încearcă si tu/ miezul zilei aduce cu o felie de pepene/ somnoros din care muscă vechile spaime/ nisipul si disimulările voalate// Nu ai senzatia unei ploi de cenusă?” (Si apoi?).
Subsecventă, în fond, aceluiasi cod atitudinal ne apare dorinta de autoanesteziere prin cultivarea initială a mărcilor ironiei si dezgustului, în fine, a tot ceea ce poate înscrie latura prea gravă a meditatiei într-un regim al relativizării si deriziunii. Iată, de pildă, o reprezentare marca Ion Beldeanu a realitătii thanatice, transformată din ceremonial tragic, din care nu lipsesc actorii binecunoscuti (cel-ce-asteaptă, cel-ce-petrece, cea-care-vine) în reversul său parodic: „Am să chem călăretul de iarbă/ să vă vindece de ispita plecării, zicea/ nimeni nu-l stia, nimeni nu-l căuta// Ce carnaval, ce splendid tăietură/ cînd usa îsi răsuceste spatele/ urmărind cum curge noaptea/ clic, clic, precum moartea// o, nestiuta moarte/ cea care face si desface/ cuvintele ca si penele de crocodil/ ori îsi ridică fustele/ si nimeni nu trage cu ochiul ce să vadă, ce să audă?” (Călăretul de iarbă). Imaginea, emblematică în felul ei, a călăretului de iarbă (sumbru luntras al lui Charon, însotitorul etern în ireversibila călătorie spre Hades), va reveni de cîteva ori în volum, punctînd de fiecare dată ideea de ratare lucidă a destinului. Impulsul sarcastic, notatia virulentă sau cinismul crud dintr-o parte a discursului se schimbă, vrînd-nevrînd, în contabilizare a minusurilor existentiale („am fost aici si am numărat/ toate corăbiile noastre esuate” – Numărînd corăbiile esuate (I-II) si în impuls retractil, în cealaltă parte a lui.
Procesul acesta, de schimbare treptată, dar sigură, a orizontului existential, îsi are si un corespondent firesc în planul expresiei lirice propriu-zise. Dacă, initial, se poate vorbi de o imagistică a înstrăinării si a detasării, inclusiv a obiectivării formale, pe parcursul volumului se aglomerează, dimpotrivă, mărcile confesiunii, ale reflexivitătii poetice. E un fel de a spune că vointa de înstrăinare prin refuzul autoscopiei sensibile esuează. Spre finalul cărtii, semnele revenirii la matca subiectivitătii salvatoare devin nu atît numeroase, cît pregnante. Frenetic si dezinhibat, eul liric sfîrseste prin a-si devoala sensibilitătile, nelinistile, în ultimele poeme situîndu-se chiar într-un orizont al reveriei întunecate despre fiintare si sfîrsit. În Netezind portile paradisului si mai ales în Luna în eclipsă, nu lipsesc nici acordurile de straniu lamento: „Peste sîngele meu înfăsurîndu-se/ fuioarele insomniei/ odată cu clipocitul ploii de mai/ marile focuri par a se stinge/ se vede prea putin înainte/ se aude prea mult din urmă// Iată, ai ochiul plîns/ păsări de iarbă îti cad pe umeri/ si eu mă întreb/ ce ar putea să ne mai salveze// Abia de se zăreste/ palma ta mică dintre aceste întîmplări/ nu mai e nimic de salvat/ nimic de inventat/ pînă si îmblînzitorul de cobre/ si-a pierdut verva de altădată/ el, care sustinea mereu/ că are asigurată/ partea nevăzută a gloriei”. Singura consolare, plasată de altfel în pozitie finală, poate si ca o promisiune de revenire ulterioară, este cuvîntul. „Nimic nu-i vesnic,/ nici tu, nici copacul sau copacii/ în care mi-am lăsat/ vechile imagini despre ereziile noastre.// Numai cuvintele, doar cuvintele”, ne asigură Ion Beldeanu în textul cu valoare testamentară ce închide volumul, valorificînd una dintre constantele tematice ale marii lirici. Doar logosul, constiinta perenitătii lui, mai exact, poate rezolva, în fond, criza existentială a unui poet de cursă lungă, exorcizîndu-i demonii, dizolvîndu-i spasmele în fluid creator, fecund.

8

LIS: Fata ascunsă a Craterului Platon

În mai multe rînduri, diaristul Liviu Ioan Stoiciu –  surprinzătorul, histrionicul LIS din Cartea zădărniciei. Convorbiri de sfîrsit cu Al. Desliu & „Inspiratii” de început (Editura Pallas, 2008) – îsi mărturiseste, fără ocolisuri, marea obsesie, o obsesie fecundă în plan existential si, fireste, estetic: încă din adolescentă, visează la o „o carte a cărtilor mele, ‘în care să dau totul’ (cum se spune, pentru sufletul meu), nu numai frînturi”. În filigranul cărtii, se degajă, de altfel, printr-o aglutinare constantă de semne premonitorii, un fel de fatalitate a scrisului care nu va fi niciodată epuizat, din moment ce el însusi locuieste si epuizează subiectul scriptor. Că Liviu Ioan Stoiciu are, ca putini altii, mistica scrisului devenit sinonim cu însăsi existenta o dovedeste nu doar acest gen de mărturisire (deloc singular, o poate constata oricine parcurge epitextele scrierilor sale poetice sau prozastice ), ci si faptul că scriitorul publică, în mod constant, într-o fervoare chinuitoare, furibondă si cu sigurantă supărătoare pentru multi. Cititorul nici nu a apucat să consume pe de-a-ntregul experienta unei solicitante lecturi a paginilor confesive marca LIS, că se si simte provocat de un alt rezultat, în fază asadar finită, al travaliului său creator: ultima carte de versuri, intitulată, extrem de sugestiv, Craterul Platon (Editura Vinea, Bucuresti, 2008).
Înscris, asadar, într-un proiect (devenit, din scriptural, biografic si existential) de amploare, volumul ilustrează perfect nota dominantă a unei scriituri atît de greu de încadrat într-un tipar – si totusi recognoscibile prin incongruenta lucidă sau relieful striat, reproducînd perfect efluviile interne. Pentru că si aici, ca în toate volumele sale, Liviu Ioan Stoiciu pare a fugi cu obstinatie de orice etichetă: cînd pozînd în energumen, cînd jucîndu-se de-a bunul samaritean, cînd iconoclast, cînd mimînd conformismul, poetul mizează rareori pe exploatarea unui singur registru discursiv. În fiecare poem al cărtii, există secvente textuale aproape divergente ca tonalitate si stil. Scriam, la finele unui articol despre cuprinzătoarea Carte a zădărniciei, despre o dublă fată a scriiturii marca Liviu Ioan Stoiciu. Identificam, mai exact, o interesantă dinamică a seriosului joc de-a viata si de-a creatia în care pare că se lasă angrenat imberbul „actant” al paginilor diaristice, perfect constient că există o fată si un revers al monedei existentiale. Ceea ce pare, într-o parte, exces de temeritate si libertate, devine, în cealaltă, exces de luciditate si introspectie. Si în cazul de fată, această pluralitate a optiunilor (deopotrivă atitudinale si scripturale) îmi pare evidentă. Iată, spre exemplu, poemul Scrisoare, pe care îl redau mai jos integral: „Amărăciune de origine necunoscută, formînd/ mici cascade: în/ mine avînd nenumărati dinti/ falsi. Cînd ziceai că mi se strică memoria? Îmi/ dau cu pumnii în cap./ În zilele cînd se adună vrăbiile pe garduri? Cînd se adună/ nourii… Văd pe geam un stol întreg/ ciripind. Ai// idee, mă plimb singur, în fiecare zi, sub acelasi/ cer buhăit, de după pereti dubli./ E ceva în natură,/ aici, care mă insultă. Nu crezi?/ Sînt obligat eu oare să/ încasez insulte la nesfîrsit? E// o continuă întrepătrundere a nourilor. A nourilor/ provocati de acest/ magnetism organic al meu! Care atrage fulgerele,/ descărcîndu-mă…/ Sînt ca un paratrăznet! Acest/ magnetism primar al meu e gata să vaporizeze/ grăuntele de sare/ iesit din tărînă în cale! Grăunte/ al unor existente trecătoare? Ale unor iubiri? Grăunte de sare iesit mie/ în cale, să mă încerce – cine/ esti?”. Originala confesiune în cheie lirică are de toate: si tolerantă, si agresivitate; si blîndete, si exasperare; si fior elegiac abia insinuat în unele falduri ale expresiei, si exasperare acutizată în altele. E adevărat, vibratia lăuntrică a poetului pare, pe undeva, că se revendică din teribila suferintă a eului poetic din Scrisoarea blagiană: aceeasi tensiune a situării la limită, aceeasi glisare între polii opusi ai fiind-ului, extaz si agonie. Cînd în soaptă, cînd în urlet, instanta textuală devenită mandatarul lui LIS îsi exhibă însă în special certitudinea – poate mai teribilă decît orice altă frustrare – a ultrajului existential. Ecourile (ne)putintei de a riposta eficient transpar în interogatiile fără îndoială retorice, dar si în exclamatiile orgolioase prin care se validează un destin poetic de exceptie. Unul magnetic, fascinant si prin această pendulare între sonurile si vibratiile atît de distincte ale deceptiei existentiale.
Scriitura, în fine, ascultă de această gamă extinsă de atitudini lirice, devenind la rîndu-i fragmentată, discontinuă, tensionată. Si, de ce nu, intriguing. Există, în mai toate poemele din carte, un fel de zone lexicale misterioase, continînd lexeme provenite în special din aria semantică a energetismului primar, întunecat (atît al cosmosului exterior, cît si al celui interior), care se lasă greu descifrate, dar care iradiază imediat în tot discursul poetic. Un discurs care este situat parcă în întregime „sub influenta aceluiasi/ ecou/ prea îndepărtat al exploziei primare” (ecou), „a vrăjmasului, nu a lui Dumnezeu” (în contra). Insuleleacestea misterioase functionează, de bună seamă, precum craterele, circurile, santurile tectonice ce brăzdează suprafata selenară: oferă imaginea de ansamblu (impresia unui relief accidentat, suferind, deci viu) si mărturisesc impactul puternic pe care îl au cataclismele interioare asupra discursului liric. Atitudinea transantă fată de lume, refuzul ei decis, mai exact, îsi are, în Craterul Platon, o primă justificare inedită în ciudatul element peritextual care sugerează vointa de imersiune în timp, în vechile vîrste poetice si biografice, cele ale adevăratei cunoasteri („58, 57 … 45 … 37, 36, 35 … „Lăsînd în urmă linistea si pace pe care ti le dau lipsa de cunoastere…”). În timp ce textul poetic de uvertură, Cuprins de viscol pe dinlăuntru, iluminează cauzele acestei decizii, potentînd dramatismul noii etape demonice a fiintei, în care alterii interiori (numiti undeva „mortii” adunati în „cavitatea originară, în creier”) devin din ce în ce mai ostili, mai agresivi. Mai întîi mărturisirea: „Cuprins de viscol pe dinlăuntru, îmbrătisat pe/ dinafară de o fiară/ sătulă, cu gheara ei în gît, de Sfîntul/ Ioan, nehotărîtă dacă să mă sfîsie acum, să mă strice,/ sau să mă păstreze/ întreg, pentru altădată, proaspăt, dar mai bătrîn. Mîrîie îngrozitor….” Apoi demonstratia, în care se inserează simptomatologia maladiei existentiale: „M-am sălbăticit, nu mai ies din casă decît scos cu forta,/ nu mai vreau să am de a face cu nimeni,/ nu mai am nici o obligatie. Peste o lună si jumătate împlinesc/ 58 de ani! Nu pot să cred. Normal ar fi/ să mă simt bine cu mine/ însumi măcar acum, pe ultima sută de metri – dar nici/ pomeneală! Sînt în/ stare să mă autodevor de pe o zi  e alta…”. Si tentatia sfîrsitului rapid, fără anestezie, fără o inutilă prelungire a agoniei: „Adică, să nu/ mă arunc mine în gol de la/ etajul 9?...// Cum să procedez, suflete,/ să mă reprogramez? N-ar fi prea simplu dacă/ mi-as tăia venele cu lama?” Dar si un dubito inedit, fecund, functionînd ca o revelatie transformatoare a fiintei: „Orice/ as face, nu găsesc/ ‘esenta’, sau o găsesc si nu sînt constient – Doamne,/ ar trebui să-ti atin calea?”.
Evident că acest dramatism acut va fi în permanentă amenintat, cenzurat chiar de cunoscutele reactii contrare, la care autorul Craterului Platon nu se sfieste să apeleze, cum ne-a obisnuit încă de la debut: (auto)ironia crispată, cinismul aproape radical– primul ciclu al cărtii se va numi Caut, dar habar nu am ce caut (Restul e în fotografie), iar majoritatea poemelor de aici si din toate două sectiuni (Atentie la coincidente, respectiv Te-am văzut ieri în cealaltă dimensiune) contin apostrofări tăioase la adresa propriei interiorităti sau la aceea a exterioritătii. Cauzele sînt devoalate în texte voit abrupte, sincopate, dezarticulate. Corporalitatea este un în-semn al căderii, al ratării, al alunecării spre neant: „tu, trup, reprezentare a slăbiciunii si/ neputintei! E mîngîiat: e desprins vasul crud de pe roată cu/ o sîrmă. Tu, care/ ai avut trăsături de pasăre înotătoare înainte să fii/ definitivat, în această/ atmosferă de vrajă ascunsă” (Vas crud). Alteritatea exterioară ascultă de un sumbru fatum si nu asteaptă nici un miracol soteriologic: „Stigmatul obîrsiei – că de la el ni se trage. Că te astepti mereu la ce e mai/ rău. Independent de acela din/ care-si trag hulitorii zeului interior obîrsia. Reintrati/ în cîmpul de forte. Ia te uită! Sună din goarnă: ’neam oropsit de visători!’…/ Am găsit o insectă oarecare mumuficată/ într-o bucată de chihlimbar, bă, asta a avut posterioritate:/ ce frumusete, niciunul dintre noi, si nici zeul, nu vom avea norocul ăsta” (Probe).
Dar, indiferent la orice încercare de obnubilare din partea instantei producătoare de tex, acelasi dramatism va difuza spre toate palierele discursive tensiuni grele, energii misterioase si tulburi. Orice ostentativă, dispretuitoare certitudine a fiintei, chiar si cea transmisă într-o expresie tăioasă, colturoasă, prea putin lirică, camuflează o zonă de adîncime unde palpită o anxietate fără leac: „ce fum înecăcios! Tuseste, se sufocă./ Ard paiele umede în tine, mocnit. Sînt paiele tainei/ pocăintei … Arzi în propriul tău/ interior la foc/ mic, în singurătate, bătrîne, lasă acum învătăturile.// îsi pipăie iar săculetul cu plumbi,/ pentru puscă: în curînd,/ în curînd voi striga ‘Luati Duh sfînt!’, să fiti pe aproape…” (Să fiti pe aproape). Nu putem să nu fim aproape. O asemenea fervoare, abil întretinută, a inclementei dureroase, a dezabuzării ce nu renuntă, totusi, niciodată la exercitiul salvator al proiectiei spirituale, obligă la o identificare simpatetică.