Emanuela ILIE
Vasile Tudor, Pietre curgătoare, Paralela 45, Pitesti, 2011;
Pietre curgătoare e, oricît de surprinzător ar părea, debutul întîrziat al unui poet care, la 55 de ani, nu ezită să scoată pe piata aproape sufocată de scriitor(as)i de toată mîna un soi de antologie de versuri scrise, după toate aparentele, în perioade, cu instrumente, tremolouri si finalităti diferite. Cele trei cicluri în care este structurată creatia atît de tîrziu editată ( Sonete către absentă, Rondul de singurătate si Gelozii pe structuri fixe) re-constituie în fond traiectul simbolic al unei instante auctoriale aflate în căutarea tonului celui mai potrivit, dar care sfîrseste prin a întelege si asimila o lectie stănesciană cunoscută, aceea a operelor imperfecte. Ceea ce contează, în fond, este virtualitatea perfectiunii si mai ales trudnicia procesului po(i)etic în sine. Si de trudnicie, în adevăr, dă seama această carte în care sensibilitătile de suprafată si profunzimile autentice ale sinelui se îmbracă în straie ceremonioase dintre cele mai diverse (de la sonet la haiku), dar nu îsi refuză nici libertatea poemului ce nu ascultă de nicio dogmă prozodică. Părînd a elogia cînd golurile, absenta, închiderea, „opiul trufas” al uitării (Sonet către solitar, Magie, Atît de…), cînd – mai rar – plinurile, prezenta, risipirea de sine, deschiderea întru alteritate (Sonet către aniversare, Ars amandi). Varietatea este însă iluzorie. Totul se pune sub semnul unic al metamorfozei identitare – fertile atît existential, cît si estetic: „Mă risipesc în sine-mi schimbîndu-mă la chip/ Bolnav fără iertare de-albastrul cel cu pîntec/ Ea-i preschimbată doamne în tristul arhetip/ Să nu mai pot vreodată prin alta să mă vindec// Imagine trezită, o, cum să te ucid/ Cu mîna infidelă tragi aerul de seară/ Din constelatii curge prealimpede lichid/ Si sînii tăi îl varsă cu vietile-n afară” ( Sonet către Imagine). În totul, o Identitate manieristă, dar promitătoare…
6
Gabriel – Vincentiu Mălăescu , Nestiutele pierderi. Humbjet e panjohura , Rawex Coms, Bucuresti, 2011;
Multe texte incluse în volumul de Nestiutele pierderi. Humbjet e panjohura. Poeme – Poema nu sunt altceva decît notatii diurne, nelipsite de ambitia de a reprezenta o formă poematică încărcată de semnificatii: „Coliziunea crizei abrutizează.// Pictorii au iesit în stradă:/ protestează./ Nu vor să mai picteze/ cenusiul,/ durerea,/ lipsa de sperantă” etc. Cînd autorul iese din ceea ce el însusi numeste, în Reporter, „vacanta ideilor”, se imaginează totusi în postura unui reactionar a cărui armă nu poate fi decît verbul aspru, menit a sanctiona, fireste, tot răul din lume („S-a dat startul:/ pistolul stîrneste/ o întreagă artilerie/ de mitraliere.// Se pleacă umăr lîngă umăr,/ abdomen lîngă abdomen,/ cu fete acoperite de morgă,/ piepturi demne de un tablou,/ biată reproducere” – Întrecerea) sau probează, fără sfiiciune, vestminte lirice consacrate de multisor. A se vedea, bunăoară, orgolioasa Cerere constînd în „Noduri si semne/ încrustate pe lemne,/un tablou ciudat/ în ramă încifrat” etc. etc. Ori Rugăciunea în cheie modernistă: „Scriu o rugăciune/ pe care-o agăt/ la catapeteasma inimii/ pînă la primăvară,/ cînd zăpada se va topi…” Cititorul „Poeziei” se va întreba, natural, unde anume Gabriel – Vincentiu Mălăescu este el însusi. Răspunsul e de găsit, de bună seamă, în Sper: „Cum vin si trec toate/ de nu se mai termină,/ pasii sovăielnici,/ vorbele amputate,/ obrazul zbîrcit/ ce nu mai simte durerea,/ privirea încetosată.// Flash-uri de versuri si rime/ apar si dispar halucinant,/ mintea se simte agresată,/ e o dezordine de vise nerealizate,/ de iluzii difuzate-n eter.// Cum vin si trec toate/ de nu se mai termină”. Cîtă dreptate are autorul Nestiutelor pierderi!
