POEZIE SI MOARTE
Emanuela ILIE
ARDERE DE TOT SAU DESPRE „APROAPE-NIMICUL” MORTII
În Tratat de descompunere , dupa ce reclama atotputernicia mortii, singura „care vine din noi însine, care e noi însine, o realitate invizibila, dar launtric verificabila, o prezenta insolita si dintotdeauna…” , Cioran se arata convins de puterea ei de a desparti omenirea „în doua ordine ireductibile, atît de independente unul de celalalt, încît între ele exista o distanta mai mare decît între un vultur si o cîrtita, o stea si un scuipat. Între omul care are sentimentul mortii si cel care nu-l are , se deschide abisul dintre doua lumi care nu comunica între ele, si totusi amîndoi mor, dar unul îsi ignora moartea, celalalt o stie, unul nu moare decît timp de clipa, celalalt moare întruna…” (subl. ns.).
Putini sînt poetii care se înscriu în prima categorie: Poe, Blake, Rollinat si Rilke, la noi Eminescu si Bacovia sînt printre ei, asigurîndu-ne ca traiesc mereu, într-o forma sau alta, în proximitatea mortii, a carei lectie o învata treptat, cu fiecare clipa ce le asigura înscrierea spre hotarul lui dincolo . Ileana Malancioiu se încadreaza cu siguranta în aceeasi familie spirituala: de la un capat la altul, poezia ei nu e altceva decît un veritabil, desi surprinzator în epoca, tratat despre moarte, ce contine de la etapele perceperii ei si treptele muririi pîna la diferitele scenarii ale întîlnirii cu clipa suprema a trecerii pragului. Înca din Pasarea taiata , primul volum al poetei (1967), devine evidenta ceea ce Gh. Grigurcu va numi o „magie a morbiditatii”, trasatura care va constitui, fara nici o îndoiala, principala sursa a originalitatii liricii ei. Desi tînjeste dupa inocenta pierduta, tînara eroina a poemelor de început asista si apoi înfatiseaza fara pudoare ritualuri de o cruzime nemascata, ce distrug o parte din bestiarul predilect în poezia Ilenei Malancioiu – înjunghierea mielului, taierea pasarii. Li se adauga o perceptie acuta a îmbinarii vietii cu moartea, în simboluri acvatice – rîul înghetat ce „trosneste-n vînt”, izvorul aproape secat – ori în alte elemente ale bestiarului-boii „tineri, schiopatînd”, sturionii ce-si „desfac trupul dinadins/sa li se scurga icrele în mare” sau „porumbelul priponit”, zbatîndu-se însîngerat. Nu e de mirare ca poeta îsi simte si ea deja, Lînga roata lui Horia , „sufletul însîngerat”, ba chiar are senzatia profanarii mormîntului lui Negru-Voda :
Cu piatra si cu iarba amestecata
Mi se aduna carnea în sfîrsit;
Ma sprijin în pamîntul plin de mesteri
Si plec lasînd pamîntul rascolit.
Sau, în fine, marturiseste fara echivoc faptul, surprinzator pentru vîsta frageda, ca doar suferinta îi e masura cunoasterii de sine: „Nu ma cunosc decît atunci cînd plîng” ( Au sa ramîna plopii ).
Începînd cu volumul urmator , Catre Ieronim (1970), se acutizeaza perceptia mortii, evidenta mai ales în atentia studiata cu care sînt descrise alte ritualuri sacrificiale – jupuirea boului, nasterea puiului ce sfîsie pîntecul cerboaicei s.a. – într-un decor sumbru. Noutatea e data de interdependenta, organica aproape, între moarte si iubire, ce va deveni constanta poeziei Ilenei Malancioiu. E foarte adevarat însa ca poeta nu scrie, dupa cum remarca Manolescu, „o poezie erotica în sensul comun. Nici macar una a frustrarii erotice. Experienta poetica din Catre Ieronim si din cartile care urmeaza exploateaza erosul si moartea într-o maniera as zice bacoviana, facîndu-le parca si mai inextricabile” .
O nota aparte a viziunii care subsumeaza erosul thanaticului – si invers – îl constituie însa scenariile, de un tragism deocamdata disimulat, în care poeta se distribuie aproape permanent cu un personaj misterios si fascinant, Ieronim, caruia de altfel îi e închinat întreg ciclul. În Doarme Ieronim , sau Noapte aproape alba , barbatul e mai degraba un mort-viu, dar acesta nu e descris ca un hibrid monstruos, de sorginte cosmaresca, ci ca un tînar de o frumusete virila, ce adoarme „cu capul pe bratele mele” sau e contemplat aproape mistic de femeia care îi divinizeaza fie oasele frînte, fie ochiul albastru de sticla. Aceste simboluri vor reveni obsesiv pe tot parcursul cartii, dar îsi vor gasi expresia desavîrsita în poezia Catre Ieronim :
Tare sînt legata de tine, Ieronim,
Frica îmi este de tot ce-o sa fie de-acum,
Oasele tale zdrobite îmi sînt
Adaugate, ca sa pot atinge clapa
Pianului la care vreau sa cînt. (…)
Prin ochiul tau de sticla albastra
Lumina descompusa o vad
A clapelor pe care vreau sa cînt.
Am început sa-apas pe cele sapte
Culori si sa se-auda gemînd.
În Sînge de urs , femeia se viseaza în ipostaza vindecatoarei ce încearca sa-i lege oasele zdrobite cu acelasi leac ca în poeziile lui Blaga. Gestul e inutil, caci Ieronim nu mai poate fi vindecat, cu atît mai mult cu cît chiar întîlnirea cu femeia, o noua Salomee, îl stigmatizeaza (ca la Arghezi în Melancolie , întîlnirea nu trebuie sa aiba loc, si tot din vina femeii; spre deosebire de model, aceasta e acum constienta de fortele obscure ce rabufnesc în ea însasi, facîndu-i trupul Asemenea ielelor , „în crucea noptii”, deci la o alta ora a delirului bacovian).
Scenariul, avînd drept protagonisti partenerii aceluiasi cuplu nefericit, se complica din ce în ce mai mult în volumele Inima reginei (1971) si Crini pentru domnisoara mireasa (1973). Poeta are însa aici (ori îsi face) timp pentru a insista pe sfîsierea launtrica, potentata la maxim. Cei doi, cuprinsi fara scapare în erosul thanatic, desi au aceeasi pornire de necontrolat spre facerea , nu pe desfacerea cuplului, se despart, se frîng înainte sau chiar în timpul actului, din care simpla atingere si îmbratisarea sînt de regula miscarile recurente. Dovada e un Cîntec , în care centrala e ideea contagierii cu suferinta în chiar cea mai fugara apropiere fizica:
Tu, Ieronim, ai pierit de cum m-ai atins,
Ca o cîmpie casa mea era;
De tine am fugit cît am putut
Nu stiam ca sfîsierea se ia.
Obsesia centrala devine inima reginei moarte, ascunsa în stînca, ce „tine” cetatea si-l fascineaza pe Ieronim, dar uneori se converteste în veritabila sabie a lui Damocles între cei doi îndragostiti ( Fîntîna, Ca ochiul moartei tale , Inima reginei ).
Cînd nu sînt închinate lui Ieronim, poeziile reclama prezenta unui personaj masculin nou, Natanael, fiul lui Ieronim, cu care, surpriza, femeia începe un alt ritual întîi doar vag erotic, din care nu lipseste ulterior mîngîierea, care o înfierbînta pe eroina. Apare, tot pentru întîia data, ritualul nuptial, unul mistic, în care domnisoara mireasa îsi saruta în tacere cele trei flori de „crini albi si carnosi cum n-am mai vazut”, simboluri ale inocentei în care tresalta deja promisiunea voluptatii ( Crini pentru domnisoara mireasa ), apoi plînge în gradina verde si probabil moare, nu se stie si nici nu conteaza prea mult de ce, cîta vreme calul alb iese de sub pamînt si cauta pe mirele pierit „în drumul lui catre mireasa moarta”( Visul calului alb ). Pierderea e certificata în Moartea miresei , unde apare clar ideea transformarii ritualului de nunta în ritual de înmormîntare, la care asista chiar poeta, jeluind moarta, ce se dovedeste a fi iubita cealalta a iubitului ei.
Obsesiile Ilenei Malancioiu se prelungesc, întregi, în Ardere de tot (1976), renuntînd la unele simboluri, dar capatînd, cu siguranta, un fior liric nou, foarte viu, si o configuratie aparte, data mai ales de voluptatea cu care poeta se adînceste în descriptiv. Un altfel de descriptiv decît în volumele anterioare, ea insistînd din ce în ce mai mult pe detaliile, niciodata anodine, mereu lasînd impresia de prospetime, ce construiesc o adevarata mitografie a mortii, de o originalitate incontestabila, în ciuda reminiscentelor razlete, care dezvaluie afinitatile elective ale poetei cu Bacovia, Arghezi ori Stanescu. Unii critici s-au lasat, ce-i drept, înselati de aparenta renuntare la macabru, si au afirmat, ca Manolescu de pilda, ca universul liric e mai putin tenebros, pentru ca jertfele si crimele nu mai sînt scufundate în ceturi nordice, infernale. Chiar daca dispar, într-adevar, elementele de acest gen, amintind de mitologia germana, se înmultesc viziunile stranii, terifiante, ca si scenariile orfice, sacrificiale ori biblice. Aproape fiecare poezie contine o reverie ciudata, deseori morbida, oricum inalienabila fiintei, sau construieste o scenografie a mortii din ce în ce mai complicata, în care protagonisti sînt tot cei doi îndragostiti anuntati de volumele anterioare, dar mult mai clar antrenati într-un teribil joc al repetitiei acelorasi gesturi. Invariantele sînt îndepartarea, încercarea de anulare a distantei, veghea erotica, starea incerta de bucurie si teama trezita de barbat, apropierea frînta de un spasm al presimtirii mortii. Iata, spre exemplu, prima strofa din Arata-mi-te acum , dramatica ruga a femeii îngrozite de posibilitatea destruparii, ce ar determina si ruperea oricaror raporturi cu exterioritatea, reprezentata mai tot timpul la Ileana Malancioiu de celalalt :
Arata-mi-te acum, caci într-o zi ma vei cauta si nu voi mai fi,
Sufletul meu, lepadat de trup ca pruncul înainte de vreme,
Va umbla gol pe drumul sufletelor si nu va sti
Nici numele cu care sa te cheme.
Niciodata însa cuplul nu se împlineste, cel putin nu în viata. Personajele, obosite aproape de gestica stereotipa, seamana din ce în ce mai mult cu personajele bacoviene. Ca si acestea, sînt în plus plasate sub semnul unei individualitati precare. Barbatul, de data aceasta nenumit, îsi arata doar rareori, si atunci ca un fulger, „fata ta de leu din dreapta / Fetei tale de barbat”, dar nici asa nu-si poate determina partenera sa uite distanta uriasa, „golul” ce-i desparte si sa nu îsi strige, lui („Vai, cît pamînt este acum între noi, iubite”) sau chiar lui Dumnezeu („El este eu si sînt si mai singura, Doamne”) aceeasi solitudine amara, perceputa cu resemnare, dar purtata cu emfaza.
Trimiteri livresti, care „investesc textul preexistent cu valente mistice si nu ezita în a-i schimba miza simbolica” , o asociaza pe femeie fie cu întîia pacatoasa a lumii, fie cu o Irodiada – Salomee, al carei dans ritualic pecetluieste destinul tragic al unui alt Ioan, cu „ochii tai de mort frumos” ( Atunci a venit si ea ). Aceeasi „necurata” învata de la o instanta nenumita, dar atotputernica, lectia dulce-amaruie a decapitarii barbatului în Sa nu arati ca ti-e frica . (De altfel, nu lipsesc nici în Ardere de tot sacrificii ritualice ca îngroparea semintei – Pastel , sfîsierea trupului în patru – Numai patru fapturi , ruperea din carne – Umblam prin cerul gol , si, cel mai des, decapitarea – Piramida, Atunci a venit si ea ).
Existenta cuplului se consuma într-un sir de situatii tragice, caci toate poemele- scenarii ce alcatuiesc volumul se dovedesc a fi invariabil, cronici ale unei morti anuntate. Desi „vocea care se exprima în Ardere de tot este, ca în precedentele poeme, aceea a unui Orfeu care vrea sa smulga iubirea de sub puterea mortilor” , primeaza peste tot în carte ideea de esec al tentativelor de realiza armonia în cuplu. Acesta e vizibil chiar si la o simpla parcurgere a titlurilor ca Iar ma-ndepartez de tine , Si totusi cît as vrea , Dorinta , Stiu ca sa vin cîndva , De-am trece , iarasi Dorinta , Ci iarasi ma tem , Nu plînge , etc.
Rareori esecul e datorat distantei, ce apare dintr-o cauza obiectiva, dintre cei doi îndragostiti. La o lectura mai atenta, devine evident ca vina i-ar apartine mai mult femeii, ce ni se pare a fi îndragostita, de fapt, de moartea însasi, pe care o presimte peste tot, ca si în propriul trup, ca odinioara vechii greci (sinonimia sôma - sêma se potriveste si liricii Ilenei Malancioiu). Întregul univers animal, vegetal sau mineral, este unul malign, încarcat de însemnele alunecarii spre neant, pe care poeta le citeste fara gres: aerul rarefiat „e din ce în ce mai rece”, „un cîine zace singur încremenit în ger”, casele sînt unse cu sînge, într-o padure umbroasa „cineva bate cuie într-un stejar”, cerul e „gol”, eroina intra chiar si în primavara bacovian, „cu aceleasi visuri si cu cîtiva morti” s.a.m.d. Într-un asemenea decor, poeta devine din ce în ce mai coplesita de „mesajul ultimitatii” (Vladimir Jankélévitch) desi încearca sa îi opuna, inutil si o stie, erosul, dorit acum nu ca posibilitate de împlinire în sens androginic, ci ca tentativa de supravietuire, de sustragere de sub tutela mortii omniprezente. Împrumutînd formulele inspirate din Tratatul despre moarte al aceluiasi Jankélévitch, am putea spune totusi ca Ileana Malancioiu nu e interesata atît de „moartea de dincolo de moarte”, de „viitorul escatologic”, cît de „clipa de nepovestit”, de „aproape – nimicul clipei mortale”. E adevarat ca, într-un Cîntec de bucurie , implora pasarea galbena în cioc, simbol de sorginte folclorica, încarcat cu semnificatii profunde, întru amînarea clipei fara de posibilitate de întoarcere sau macar avertizarea înainte de ea:
Pasare galbena-n cioc, nu veni înca spre mine,
Dar fa într-un fel sa-ti pot auzi
De la distanta penele negre fosnind
Si cîntecul care stiu ca ai sa-l cînti într-o zi.
Dar în multe alte poeme dovedeste o voluptoasa apropiere de „hotarul”, membrana translucida, dupa expresia lui Maeterlinck, ce desparte lumea de dincoace de lumea de dincolo si care o atrage irezistibil. În Niciodata cu adevarat singur , îi marturiseste chiar partenerului ca se roaga pentru „clipa în care am sa uit / Ca sînt pîndita de peste tot” clipa ce va veni întarîtata, ca o fiara, de propriul sau sînge. De-am trece si Ci iarasi tin în palma sufletul tau sînt alte consemnari ale rugii patetice, de data aceasta nu pentru trecerea catre un înfricosator dincolo, ci pentru împlinirea cuplului, singurul care ar facilita-o:
Ci iarasi m-apropii si-astept
Si nimeni nu vine-înapoi
Se vede hotarul si-as vrea
Sa-l trecem macar cîte doi.
Dragostea nu este însa, ca în Cîntarea cîntarilor , tare ca moartea, si nici ca în Banchetul, vointa de nemurire ori de accedere la frumosul absolut. Poeta ramîne sub semnul lui „ce-ar fi fost daca” pentru ca si cuplul însusi agonizeaza: „erotica Ilenei Malancioiu se construieste într-o suita de scenarii proiective, posibile existente împreuna, derealizate de plasarea verbelor lor, mereu la trecut” . Imaginatia completeaza mereu alte scheme ale iubirii posibile , pentru ca în realitate primeaza frica de apropiere si distantarea de celalalt. Ca în poezia lui Arghezi citata mai sus, aceasta e autoimpusa, dar de femeia ce îi sopteste barbatului „vreau sa m-apropii fara sa te vad”.
Singura ispita care îsi dovedeste pîna la capat forta demonica de atractie ramîne de aceea ispita lui dincolo . Moartea însasi, desi în mod normal arunca fiinta într-o alteritate ostila, propunînd un alt-ceva în care orice amintire, orice raportare la trecutul bine stiut devine inutila, e investita cu senzualitate, provocîndu-i o „ameteala ciudata”, apoi chiar un ciudat Extaz :
O clipa am simtit ca ma ridic
Încet de pe pamînt si mi-era teama;
Plîngînd ma rugam sa ma feresti
De acel glas ciudat care ma cheama.
Nu poate urma decît unirea efectiva cu realitatea ultima; trupul, „cosmar / Al sufletului care se zvîrcoleste în somn” este investit la modul propriu cu moartea pe care poeta si-o asuma lucid. Contopirea fiintei cu moartea personificata este cîntata, ca într-un bocet, în poezia Nu plînge , consemnare resemnata a unor „ultima verba” departe de a avea vreo nuanta testamentara, caci sînt adresate nu traitului, pe care nici nu da semne ca îl regreta, ci chiar mortii.. inocente. „Fiecare moare singur”, ne-a asigurat Pascal. „M-am nascut mai multi, am murit unul singur” a completat Valéry. Fiecare moare singur cu propria moarte, îi contrazice Ileana Malancioiu. Abia aceasta ne e alteritatea fara altul, pe care o purtam de la nastere, poate nestiut, pîna în clipa cea repede a sfîrsitului, pe care poeta o prelungeste în splendida litanie:
Nu plînge în mine, moarte a mea cu cap de miel,
Trupul meu îti mîngîie botul înca ud
Si parul meu îti sterge în tacere
Urechile în care se aud
Cuvintele sufletului meu desfacut de trup
Si iesit în gradina lui ca o iarba cruda
Pe care numai tu o faci sa rasara
Si numai apa vesnica o uda.
Ridica-ti doar glasul atunci cînd ti-e foame
Si rîul cald de lapte va curge lin si dulce
În acest rai în care te tin în brate cu buna stiinta
Ca pe prunc ce-asteapta sa se culce.
Nu plînge, moarte a mea cu cap de miel,
Caci însami îti voi aseza botul la pieptul meu
Si te voi dezmierda în tacere o vreme
Si doar apoi voi adormi si eu.
Emil Cioran, Tratat de descompunere , Ed. Humanitas, Buc., 1992, p. 20.
Nicolae Manolescu, Literatura româna postbelica , I, Poezia , Ed. Aula, Brasov, 2001.
Ioana Bot, în Dictionar analitic de opere literare românesti , Ed. Didactica si Pedagogica, Buc., 1998, p. 51.
Eugen Simion, Scriitori români de azi , III, Buc., 1984, p. 384.
