RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE

Emanuela ILIE

George Vulturescu – Alte poeme din nord
cu 7 reproduceri după Dorel Petrehus
Edit. Brumar, Timisoara, 2007, 89 p.

                Deschise de o îndrăzneată aventură ascensională a unui “înger din bolgiile creierului/ meu în bolgiile Miezului de zi”, Alte poeme din nord mărturisesc aceeasi fortă si capacitate volitională a binecunoscutului “lup care merge în fata celorlalti lupi/ literă care se asează înaintea literelor”. Încă din prima ars poetica din carte, Numai piatra stă să astepte fulgerul, poetul se identifică, total, cu propriul act scriptural, identificare ce-i permite situarea pe o pozitie privilegiată în cetate; altfel spus, gratie constientizării valentelor latente ale limbajului – si aici, ca în volume mai vechi, unul mundifer – pe care mizează, ca de obicei, fără gres, el poate lua în posesie însusi universul, văzut ca unu univers al reflectărilor, al oglinzilor sparte. Toate noile poeme nordice sînt, la fel ca acest prim episod initiatic, povesti ale ascensiunii semete spre tinutul (fireste, nordic) al purificării. Notabilă este, însă, la poetul sătmărean, mai ales substituirea umilintei novicelui ce-si măsoară tendintele ascendente cu cele descendente, în drumul trudnic către o virtuală mandala, cu o extraordinară constiintă a propriei forte, a propriei singularităti. Poemul tipic vulturescian ce narează această aventură, pe jumătate ontologică, pe jumătate poetică, poartă asadar urmele unei suferinte atipice, dar nu mai putin profunde: “poemul e un cuib/ unde trupul meu cu amintiri si cu febre/ e un ou cald de care se apropie copita// Cu mîl mi-e umplută gura./ Cu malul scrîsnetelor, rugăciunilor./ O bulboană mi-e gura prin care/ îmi curge mîlul creierului pînă rămîne/ o albie goală” etc. Lupta cea mai dură pe care o substantializează textul este tot cea cu literele ce îsi încearcă, inutil, emanciparea de sub tutela poetică (“literele fug precum potîrnichile, tîsnesc de/ sub piatra creierului cînd calcă moartea pe ea,/ precum ies sobolanii anuntînd ciuma”), uneori “trecînd unele în altele precum animalele/ prin sihle la lumina fulgerelor”. A venit vremea literei, ne avertizează volumul, prevestind o eră a transfigurării prin cuvînt, a arderii totale la temperatura înaltă a aventurii eroice de-a litera umplută “cu mîlul spaimelor mele”…

Ion Maria – Povestiri din cartierul de est
Edit. Brumar, Timisoara, 2008, 82 p.

Lirismul celui de-al patrulea volum al lui Iona Maria este grefat pe o experientă biografică amară, cunoscută majoritătii dintre noi: vietuirea într-un “cartier muncitoresc” ce nu si-a schimbat nici după revolutie configuratia ori structura. Mediul descris cu o autenticitate frapantă este insalubru, chiar putrid, dar atitudinea observatorului implicat, volens nolens, în viata diurnă mizeră, nu este, cum ne-am astepta, jucat (auto)compătimitoare. Ceea ce salvează de senzatia de decădere, de degradare totală a insului social este situarea pe planul opus, cel care permite contemplarea lumii de la înăltimea sacrului, a angelicului. Viziunea ordonatoare este a unui spirit superior, constient că o atare experientă citadină îi este dată ca redemptiune: “pămîntul acesta/ îl simt/ al meu/ cînd îl străbat/ linistit sau în grabă/ cel de sus/ nu mi l-a dat/ ca pedeapsă/ mi l-a dat/ să-mi fie doar/ aripile mele/ de înger/ mai aproape/ de trup” (unde trăiesc). Cartierul de est suferă o operatie de transformare si purificare, devenind cartierul alchimic prea iubit, în ciuda păstrării dominantelor obisnuite: tomberoanele de gunoi, maidanezii – “aristocratii gunoaielor”, betivul dormind alături de un cîine, gîndacii ce invadează blocurile etc. Ion Maria refuză totusi lucid optiunea lui Rosenkrantz (nu vreau să ajung/ în straturile cele mai/ adînci/ ale mizeriei/… / de ce să scriu/ despre partea urîtă/ a lumii/ si a mea/ de ce să pun/ ca un steag/ întunericul deasupra/ capului/ de ce să nu scriu/ despre ce e frumos/ în lume/ poate asa uităm/ de urîtul ce ne înconjoară” – urîtul si frumosul), dar nu îsi uită nici o secundă misiunea. A fi poet într-o asemenea lume înseamnă “să vezi/ cînd pleci la serviciu/ si treci/ printre gunoaiele/ din cartier/ pesti aurii/ ce înoată/ la mare adîncime/ pe sub pămînt”; a scrie poezie înseamnă a trăi în însăsi proximitatea miracolului, a întelege că “poezia este prezentă/ încă/ printre noi/ ca Iisus la cina/ cea de taină”. Fericit nu poate fi decît ce are viziunea nocturnă a îngerilor iesiti dintre gunoaie, pentru a se juca cu cîinii fără stăpîn (noaptea în cartier) sau a noilor flori de mucigai, crescute tot “printre gunoaiele/ din cartierul meu/ îngeri luptători/ printre atîtia/ diavoli/ ce există în aer/ si-n noi”. Subscriu…

Victor Sterom – Deasupra tainei
Edit. Karta – Graphic, Ploiesti, 2008, 85 p.

                Textul cu care se deschide ultimul volum al lui Victor Sterom îsi asează autorul sub semnul decis al ambitiei celui ce se visează învestit cu harul de a descoperi un nou drum în poezie. Deloc întîmplător, poeziei i se asociază muntele, binecunoscutul axis mundi îmbibat de sacru, iar poetul se vede tot ca un fel de novice tentat de vîrful acestuia: “acum urc acest început de Munte.// pun talpa pe prima literă a versantului meu sacru.// vreau să nu gresesc drumul.//…// dar vîrful mă asteaptă”.Volumul se naste din intentia de a rescrie, asadar, situarea în însusi miezul tainei, în fapt epifania lirică, desi la o primă vedere ordonatorul impulsurilor poetice pare a fi, în cazul lui Victor Sterom, motivul oniric obisnuit (fii binevenit pe tărm, sala de asteptare etc.). Deasupra tainei contine din acest motiv poeme narative lungi, în care povestea se încarcă de un tîlc vizînd de fiecare dată necesitatea depăsirii contingentului prin viziune: poetul si alti “cîtiva călători cu privirile pe jumătate/ oarbe/ sînt deja liberi/ visează grădini suspendate” ori este orbit, ca si fetita pe care o poartă pe umeri, de strălucirea unei catedrale, de golul acela din depărtare ia foc; la ceas de taină contemplă fascinat jocul alb al cailor noaptea sau, numindu-se ding, se plimbă pe umeri cu cîinele rosu (ecouri din splendidul cîinele de pe pod al lui Geo Dumitrescu?) etc. În rest, este vizibilă aspiratia de a suscita o anume poezie a misterului latent al vietii obisnuite, fie ea a misterioasei doamne o. (cîteva margarete, cînd începe vîntul) sau a cuplului reiterînd povestea eternului, pur început al relatiei (o boală veche, umbre între flăcări). Chiar atunci cînd Victor Sterom îsi joacă, lucid, cartea metamorfozei, convins că mîine vei fi altul, nu uită să-si amintească niciodată constanta: încrederea totală în primatul iubirii, vizibilă din plăcerea cu care notează în “caietul sacru al dragostei”…

Bogdan O. Popescu – Poeme în loc de tutun. Primele zile ale lăsatului de fumat, împreună cu alte sperante, cu 11 ilustratii de Mihai Zgondoiu, Edit. Brumar, Timisoara, 2007

                „Cel mai important este că în centrul/ poemului meu/ se află o istorie, o miscare, o poveste/ un mecanism de schimbare/ a ceea ce, pînă la urmă, vrei sau nu vrei, este/ o masinărie uriasă cu aburi prin care vezi cum vreau eu asta este permanenta obsesie a poemului meu”, ne avertizează, cu o luciditate să spunem postmodernă, autorul unei cărti ce se hrăneste asadar dintr-un episod biografic care îi trezeste, în buna traditie a poeziei autentice, constiinta poetică. O constiintă hipercritică si hiperlucidă, de altfel, care se pliază pe o experientă dramatică (si numai cine a încercat, într-adevăr, să se lase de fumat poate da seama de dramatismul unei asemenea lăudabile tentative…) pentru a-si etala traumele fizice si obsesiile cărnii interioare. Aventurile senzoriale neobisnuite pot deveni, si o stim încă din epoca romanticilor decadenti ori a simbolistilor împătimiti după excitante mai mult sau mai putin… canonice, o artă mai autentică decît cea născută din impulsul banal mimetic. Autenticitatea poemelor în loc de tutun provine, paradoxal, si din capacitatea uluitoare de a transfigura suferinta simturilor intrate în sevraj într-o poezie cu nervi de cea mai bună calitate (de la Ioana Greceanu, nici un poet postmodern nu a făcut cu atît talent apologia nervilor ca autorul cărtii de fată, de altfel … medic neurolog de profesie). Nu stiu cum arăta “poemul meu iubitor si tacticos” mai vechi al lui Bogdan O. Popescu. “Acest poem cu nerv, al lăsatului de tutun” actual te face însă cu sigurantă să îti pară rău cînd te apropii de finalul “unei cărti de chin/ ce-am rontăit-o dulce, cu hrean si rozmarin”…Din fericire, în penultimul poem al ei, zece zile, sugubătul poet promite a reveni cu noi texte care să-i valorifice vulnerabilitătile ulterioare: “si ca ahile cred mai tare în călcîi/ decît în viata asta cu módele lălîi/ si merg cu grijă mare si mîinile la piept/ ca nu cumva din viciu să nu mă mai îndrept”…

Nicoleta Popa – Animal de povară
Edit. Paralela 45, Pitesti, 2007, 63 p.

                Desi nu lipsesc din Animal de povară, nici infuziile intertextuale, nici notele accentuat (auto)ironice nu domină textele tinerei autoare Nicoleta Popa. Ceea ce le conferă o notă distinctivă provine mai degrabă dintr-o notă subterană, a suferintei reale a unui sine hipersensibil, ultragiat de halucinantul, monstruosul real: ”da, asta sînt,/ un animal de povară/ urnit cu biciul de stăpîn,/ strivit si umilit/ un animal de povară/ de 40 de kilograme./ cară cărucioare si/ naste copii,/ spală rahatul/ de la curul unui bărbat/ de 200 de kilograme//…// ridică mobilă,/ ridică moloz,/ ridică spaimă,/ ridică suferintă” etc. Lumea este, totusi, dacă nu perfectibilă, măcar suportabilă, atunci cînd martorul atrocitătilor ei îsi virează interesul spre propriile dureri, intuind în ele, pe linia paideuticii subsecvente în poezia modelelor ca Sylvia Plath (altfel recunoscute) adevărata sursă a lirismului: “eu te iubesc pe tine, fă”/ lumea e strigătul de durere/ al sufletului meu//…// văd filmul cu Sylvia Plath/ si încep să trăiesc/ întîi printr-o lacrimă/ apoi printr-un strigăt/ si în final printr-o poezie.” Toate textele scrise de un animal de povară (nelipsit de talent!) al poeziei actuale sînt asemenea scutări sentimentale, desi pe alocuri scrîsnite, ale unei interiorităti feminine care demonstrează că s-a putut elibera de sub tutela modelelor pentru a-si scrie propria poezie, cu atît mai mult că nu duce lipsă de un substrat experimential propriu. Ca mai sus pomenitul Bogdan O. Popescu, Nicoleta Popa nu se sfieste a-si etala resursele biografice care o fac să resimtă experienta poetică drept una potentat terapeutică: “născusem si îmi venea să vomit/ să mor si să îmi coasă pîntecele/ mamifere preistorice/ ce stiu bărbatii despre durere?/ eroi morti în lupte închipuite/ imaginez un taur cu penisul tăiat/ la nasterea monstrilor erotici/ imagine/  /ata ca/pe un robinet/ din care curge sînge/ si din cînd în cînd/ cîte o placentă înverzită” etc. O astfel de luptă cu durerea si cu propriul sine ca cea textualizată de Nicoleta Popa nu poate fi, din punctul de vedere al unui cititor interesat mai ales de viziunile întunecate ale poetilor actuali, decît un real cîstig…