RECENZII

RAFTUL CĂRTILOR DE POEZIE

Emanuela ILIE

Vasile Baghiu, Cît de departe am mers
Edit. Limes, Cluj-Napoca, 2008

Două sînt firele tematice care conferă unitate si o anumită rigoare celei de-a saptea cărti de poezie a lui Vasile Baghiu. Pe de o parte, călătoria în spatiul occidental, propice asumării temporare a unui alt ritm existential, dar mai ales captării unor frumuseti preponderant vizuale. Călătorul nu pare a-si refuza niciodată deliciile observării acelor în-semne ale specificitătii locale, si nici pe ale reprezentărilor proprii. Care sînt, fireste, tributare si unor stări sau senzatii fiziologice pe care nu evită să le recunoască: „Primăvară si vară împreună, sînge/ si cerneală,/ bucurie, si o tristete pe care vrei s-o ascunzi,/ drumuri pustii, spini,/ flori de cîmp, păreri de om singuratic,/ luminile orasului, departe, Glasgow,/ durere sîcîitoare la gleznă (poate fi de la/ mers prea mult),/ Helensburgh, departe” etc. (Pe drum). Dar voiajul în cele mai incitante locatii (reperele sînt, în orice caz, grăitoare: dealurile din Cove Park, „Ringul” Vienei, Turnul Big-Ben, Buchanan Street din Glasgow s.a.m.d.) are o încărcătură simbolică aparte; dinamica să-i spunem orizontală a călătoriei este dublată de una verticală, initiatică, pe care poetul nu ezită să o treacă în prim-planul reflectiei. Pe de altă parte, asadar, recursul la interioritatea ce îsi resimte, în mediul străin, încă si mai pregnant limitele sau frustrările, dar si împlinirile unei vieti abia ajunsă la apogeu, constituie reperul tematic secund, imposibil de disociat de primul. Un poem într-un registru usor ludic, mai soft, în orice caz de o indiscutabilă naturalete a spunerii, punctează cele două certitudini ale lui Vasile Baghiu, dragostea si poezia, la care se revine deseori în Cît de departe am mers: „Trăiesc viata pe care-am scris-o,/ sînt iubit de femeia/ pe care o iubesc,/ am doi copii minunati/ si as putea să mai adaug/ si alte lucruri bune,/ în cazul în care sînt întrebat/ … Scriu poeme, spun peste tot/ ce vreme minunată e azi, totdeauna,/ si cred că asta este/ cea mai aventuroasă viată/ pe care o pot trăi.” (Viată aventuroasă). Acest gen de confesiune netrucată nu este singular: în acord cu peisajul exterior, ritmicitatea lăuntrică se face simtită de fiecare dată în textele lui Vasile Baghiu: „Plouă mărunt,/ scotian,/ peste ochiul de apă/ din fata camerei mele.//(…) Sînt din inspiratia si expiratia unei dureri/ nemărturisite,/ potrivită cu ploaia de afară,/ care mă tine în casă.” (Echilibrat). Doar împreună, însă, aceste două tipuri de viziune poetică îi dau cărtii adevărata substantă…

Ana Vîrlan, Durerea somnului
Edit. Crigarux, Piatra-Neamt, 2007
Ultima carte a Anei Vîrlan se împarte, cu egală deferentă, între poezie si eseu. Prima parte este, astfel, construită pe linia unui lirism al esentelor si al sacralitătii, prin care poeta invită în spatiul misterului originar, al tainei împărtăsite christic. Tonalitatea (incantatorie) si elementul structural fundamental (ceremonialul aproape mistic) traduc, în cheie lirică, trăirile unui homo religious care îsi prelungeste pînă si impulsul erotic în simplu acces la un mereu oficiat ritual de cuminecare cu cele sfinte: „Din Sfatul de taină,/ amîndoi am pierdut plecarea genunchilor/ si vorbe sterpe-am lăsat,/ uitînd a vorbi…// Aud glasul iubitului meu/ în rostire lăuntrică/ mi-e grădina inimii înflorită/ de cuvintele lui…” (Iesirea). Un tablou sensibil, dedicat artistului – „cu chipul sfintit,/ sub cerul de aur topit,/ Artistul cu chipu-nflorit” –  potentează una dintre marile obsesii ale poeziei, cea a sacralitătii creatiei artistice. Poezia si, în definitiv, Arta rămîn, într-adevăr, un succedaneu al nemuririi: „ofrandă de jaruri perene,/ în grădina cu îngeri”. Idee care va fi nuantată, în varii forme, în notatiile eseistice din a doua parte a volumului, sublimare a unei ardente nevoi de comunicare.  Unde, mai apăsat dubitativ ca în textele poetice, sinele auctorial se ipostaziază ca un cititor de semne – ale „răsăritului si apusului, ale puterii generatoare a Luminii”, deci ale dumnezeirii.

Claudia Voiculescu, Sudul tîrziu
Edit. Vremea, Bucuresti, 2008

Aceeasi arzătoare necesitate a comunicării – prin ceilalti, fireste, cu alteritatea radicală – ilustrează volumul Sudul tîrziu, al Claudiei Voiculescu. O altă carte ce respiră iubire, fată de ipostazele cele mai apropiate ale alteritătii umane (tatăl – El, cel plecat, mama – încercînd să-i întregesc lacrima…, fiul – Gînduri pentru fiul meu, Octavian, confratii întru poezie – Poetul strigînd, Din destrămări, Scrisoarea I, Scrisoarea a II-a) si, în totul, fată de o alteritate radicală, Dumnezeu cel întrezărit, arghezian, în toate elementele cosmosului. Desfăsurate pe orizontală si pe verticală, articulate în formele cele mai diferite ale versificatiei (pentru a accentua semnificatia adîncă a stihului ca modalizator al trudei, al modulării întru înalt), viziunile poetice recente ale Claudiei Voiculescu respiră o încredere absolută în magia Logosului, ce converteste realul în religie a frumosului. A se citi, în această cheie, Miraj al culorilor, Cîndva si mai ales Treceam pe-ngustele podete, care toarnă, în tiparul clasic, o sensibilă artă poetică – „Pe lîngă mine doar drumetii/ Treceau pe-ngustele podete;/ Dar a iubirii frumusete/ Eu am crezut-o cum poetii…// Si nu vedeam că-n valuri crete/ Se duc odată cu-ndrăznetii/ Si-acei ce stau în umbra cetii/ Pecetluiti de-acea noblete// În a iubirii frumusete.” Chiar cînd peste texte bate un vînt, înselător totusi, al deziluziei, al suferintei si îndoielii de sine, nota dominantă rămîne cea dictată de chemarea Întru zidire, asa cum se întîmplă în debutul unei Scrisori către un prieten somat să nu mistifice sensul real al existentei: „Starea inefabilă a poeziei/ E starea în care mă aflu/ Cînd Dumnezeu însusi pare a fi/ Realitate imediată”…

Ion Scorobete, Îmblînzitorul de sfere
Edit. Anthropos, 2008

                Si în ultima sa carte, Ion Scorobete preferă, dimpotrivă, o tăietură nemiloasă în realul convertit, nu de putine ori, în spectacol, în iluzie ori în caricatură. Priza la real nu exclude, însă, o anumită metaforică, desigur mai întunecată, mai tusantă, mai agresivă chiar, în ton cu agresivitatea universului diurn pe care ochiul nemilos, uneori de-a dreptul dezgustat, al poetului îl contemplă, dorindu-si a-l împrosca, precum mărturiseste undeva, cu o Ploaie acidă: „ca un revers al medaliei viciul/ acaparează spatiul elementar/ al nădejdii/ emulsii lascive se prăvălesc/ peste setea veselă/ în grădină// viermele duplicitar îsi dă mîna/ într-un sărut răcoros/ cu stropi de răsină/ elongati/ în patrulaterul verde crud/ al melodramei coroanelor”. Versul lui Ion Scorobete, „amărăsteanul scrib” de Beletristică în care, totusi, se strecoară si un frison autentic al metafizicului, are o duritate menită a sanctiona tocmai tarele realitătii noastre imediate. Lumea în care trăieste poetul e una a Seductiei prin kitch si „distorsiunea cu grad ridicat/ de risc”, e un ridicol bîlci al desertăciunilor, în care se preferă, bineînteles, măstile (Portret-ele „cu atîtea fete/ precum unei codoase/ reclama de 50 de metri/ cu bunătăti/ de pe fatada băncii comerciale”), travestiurile si alte forme de camuflare. În-semne, cum bine se stie, ale diabolicului, de care un hiperlucid caÎmblînzitorul de sfere se simte în permanentă hăituit: „întrucît se scrijeleste în draci/ coloana de hîrtie a/ depresiilor/ de parcă ar fi ultima filă/ nemaculată/ împinsă sub malaxorul/ defulării sufletului/ eu mă simt tot mai strîmtorat/ în această sahară/ a ideilor schioape” etc.  În conditiile mistificării din ce în ce mai apăsate a umanului, Ion Scorobete pare a propune, dimpotrivă, o retorică a transparentei salvatoare…