ARTE POETICE LA ROMÂNI (VIII)



 
 

                                                                                                                                                                                             N. IORGA (1871-1940)


 
 

POEZIA REALISTÃ

Se vorbeste mult, de o bucatã de vreme, de o poezie nouã, mai aproape de viatã si mai adevãratã decît cea romanticã de o poezie realistã. Poezia aceasta ar desãvîrsi evolutia literaturei cãtre asa-zisa formulã realistã, ea ar înfãtisa aceleasi caractere pe cari le prezintã romanele brutale, desi puternice, ale lui Zola si ai sãi. Pentru poezie, ea ar fi o adevãratã renovatie, deschizînd orizonturi nouã unui gen literar, care, dupã fanfara strãlucitã si coloratã a romantismului, dupã acea înviere energicã pe care au pricinuit-o obisnuitii Cenaclului de la 1830, a decãzut necontenit, pierzîndu-se în lupte bizantine cu armoniile cuvintelor, în încercãri fãrã rod de a introduce în vers mai mult decît poate el cuprinde.
În loc de a cãuta frumosul în anumite tãri îndepãrtate, în loc sã alerge dupã un pitoresc fals si banal, ea s-ar multumi cu zugrãvirea faptelor adevãrate, obisnuite ale traiului. Exotismul ar trebui lãsat odatã la o parte. Orientul de fantezie si Spania de carnaval sînt asa de învechite, încît, chiar cu un talent covîrsitor, nu mai poti scoate nimic din ele. Poezia romanticã, cu toatã aparenta ei de bogãtie, a fost o restrîngere a cîmpului în care poetul poate sã-si aleagã subiectele.
Mãrginind frumosul într-o tarã hotãrîtã, într-un timp mãrginit, ea punea stavilã poetului, nu-i permitea sã-si aleagã felul acela de subiecte care se potrivea cu firea lui. O reactie trebuie fãcutã, spuneau teoreticienii realismului, natura întreagã deschisã poetului care sã cînte acele acorduri din armonia generalã a lucrurilor, care rãsare mai puternic în inima lui. Nu existã un singur lucru care sã n-aibã frumosul lui; distinctia între poetic si nepoetic e o vechiturã esteticã fãrã de înteles astãzi. Nu existã favorizati ca frumusete în lume; fiecare aspect al nesfîrsitei naturi, fiecare atom ce intrã în alcãtuirea ei, fiecare fenomen ce se petrece în ea au tot atîtea drepturi pentru a fi zugrãvite. Trebuie de lãsat veacului al XVIII-lea distinctia copilãreascã si ridiculã între lucruri "nobile" si "vulgare". Totul e nobil, totul poate sluji ca temã pentru o poezie.
Frumosul existã pretutindene; trebuie sã vie însã artistul pentru ca sã-l gãseascã, si cu cît artistul acela va fi mai deplin, mai puternic, cu cît ochii lui vor fi mai "pregãtiti" pentru artã si mai fini, cu atîta frumosul aflat în lucruri va iesi la luminã în operele lui mai deplin, mai strãlucitor, mai întreg. Cel mai mare peot va fi acela care va vedea mai multã cantitate de frumusete în lucruri, care va da mai îndrãznet la o parte vãlul care acoperã frumusetile ascunse ale naturei. În sine însã lucrurile sînt deopotrivã de frumoase, deopotrivã de vrednice de a fi cîntate. Si de aceea, în loc sã dezgroape pe fiorosii cavaleri ai veacului de mijloc, în loc sã cînte pe Argus si ai lui, ca Hugo, în loc sã cãlãtoreascã cu mintea în tãri de povesti, în tãrile acele de coloare splendidã, de lumina neînchipuitã în care îi place romantismului sã-si aseze eroii, poetul modern n-are decît sã arunce privirile în juru-i; în orice-i va cãdea înainte, el va putea sã coboare frumosul pe care, ca o pulbere de aur, el îl asterne pe indiferenta esteticã a lucrurilor din naturã. Cerul rosu, aprins, fãrã de un singur nour al Orientului de fantezie, e tot asa de frumos ca si un cer septentrional, cu albastrul sãu limpede, si rece, cu nourii greoi ce lunecã pe întinderile lui, în vreme de furtunã. Fatã cu arta, cel dintîi venit, fãrã sã fie senior feudal, cãptusit cu greoaia armurã de fier, ori sultan lenes, cãlcînd peste turmele îndobitocite ale nenumãratelor lui popoare, e tot asa de accesibil pentru dînsa. Întrucît durerea lui Othello este ea mai adîncã, remuscarea lui mai aprinsã decît aceea a unui om al veacului nostru, în aceleasi împrejurãri? De ce adicã anumite tãri singure si anumite timpuri sã aibã privilegiul de a fi cîntate si pe ce se reazimã aceastã pãrtinire? Aceastã aristocratie esteticã a lucrurilor e datoritã miopismului poetic al celor ce au decretat-o. Adevãratul poet vede frumosul pretutindenea si stie sã-l scoatã de oriunde, natura întreagã are dreptul de a se oglindi în poezie.

*

Teoria a început sã fie pusã în practicã de o scoalã întreagã de poeti, care, sãtui de rafinãrile de limbã, de exotismul bolnav si de emfaza goalã a romantismului pe drojdii, cãutau un drum nou în artã. Cercul parnasienilor, cercul care mostenise traditia întîiului romantism, începu sã vadã scãzînd numãrul adeptilor sãi. Pe cînd Leconte de Lisle singur mai fãcea sculpturã poeticã, Sully Prudhomme dezertã la poezia filozoficã pentru a ne da acele sonete stiintifice, metafizice si morale cari au pretentia de a condensa stiinta întreagã în cele patrusprezece versuri ale fiecãruia; Coppée, fãrã a tãgãdui credinta pe care o pãstra încã maestrului sãu în poezie, dãdu cel dintîi exemplu al unei poezii care credea cã depãrtarea în timp si în spatiu nu sînt numaidecît trebuitoare pentru a face o operã frumoasã si cã lacrimile sînt duioase orideunde ar veni ele, cît de înjosit, de umil si de sters ar fi acela din ochii cãruia le smulge suferinta. Nu mai întîlneau la dînsul eroi cu nume rãsunãtoare, oameni superiori cu cuvintele de oracul, cu fruntea palidã si ochii scînteietori; toate aeste decoruri de feerie el nu le socoate de nevoie si, fãrã discursuri antitetice, fãrã a chema în sprijinul cuvintelor cerul si nemãrginirea lumilor, fãrã sã adopte limba inspiratã si hainele multicolore, eroii lui palizi, bieti oameni ca toatã lumea, trezirã tot atîtea emotii ca si personagiile mîndre ale romantismului. Urmînd poate tendintele naturale ale spiritului sãu de flamand, Coppée pune în scenã oameni ordinari, împrejurãri banale, cari se petrec în fiecare zi, ceea ce face ca nimenea sã nu sã milostiveascã sã le vadã. Si se întîmplã cã acea banalitate zilnicã si fãrã coloare sã aibã frumuseti uimitoare, dureri sfîsietoare, emotii fãrã de seamãn. Poetul sã coboarã între acesti "umiliti si apãsati" pentru a pune degetul pe rãnile lor, pentru a le cînta durerile. Adevãrata poezie realistã apãruse.
Era un adevãrat fenomen literar poezia aceasta. Coppée dãdea o notã de desãvîrsire nouã în poezia francezã a veacului. Între bucãtile primului sãu volum erau adevãrate capodopere: La Bénédiction1  de pildã, ori Angelus2 . Coloarea sobrã, care domnea în zugrãvirile sale, le dãdea un farmec neobisnuit pentru oamenii deprinsi cu epilepsismul de miscãri, desfrînarea de coloare si sublimitatea banalã a unora dintre parnasisti. Ce n-ar fi fãcut, de pildã, Hugo, din tema aleasã de Coppée în La Bénédiction? Ar fi adus cerul si pãmîntul înainte-i, ar fi trãsnit sacrilegiul uciderii unui preot sljind înaintea altarului, ar fi fãcut o lungã disertatie moralã-filozoficã asupra religiei sia rmatei, ar fi umplut aceastã canava peoticã cu oarecare locuri comune care sã astupe locurile lãsate slobode prin legãtura acestor blocuri mari de poezie, ar fi pus deasupra un mic vernis3 de sublim care sã tie proaspete culorile vii si puternice, si am fi avut o poezie "retoricã", fãrã multã emotie în ea si incapabilã, prin urmare, de a destepta emotie multã în cititori. Cu totul altfel Coppée: nici prozã, nici strigãte prometeene, nici chermesã coloristicã. Povestirea începe severã, simplã, linistitã. Cucerirea Saragossei, împotrivirea din case, cãlugãrii aruncînd în acest tablou de sînge nota întunecatã si tristã a marilor lor mãntãli negre. Apoi scena de la mînãstire, împuscarea rãsculatilor, biserica întinzînd tainicele ei spatii, cu aurituri de tablouri, lumi clipitoare de fãclii - si preotul bãtrîn slujind liturghia înaintea altarului împodobit, fãrã de un nor pe frunte, fãrã schimbare de expresie în fata lui bronzatã de cãlugãr rãzboinic. Apoi împuscãtura; înãltarea înceatã a potirului de aur în mîna tremurãtoare a rãnitului, cuvintele liturgice cãzînd încet, rar, pierdut, ultimele silabe latine soptite cu ochii închisi, potirul rostogolindu-se pe treptele de marmurã, în cãderea trupului. Si cînd versul ultim sunã: "Amen! dit un tambour en éclatant de rire"1 , rãmîi cu impresia adîncã, sãpatã în creieri de mîna poetului, a unui lucru vãzut, a unei scene de omor la care tu însuti ai luat parte.
Începutul acesta de poezie realistã era splendid. Din nefericire, chiar Coppée nu se poate tinea la înãltimea pe care o atinsese în volumul lui dintîi. Fiindcã, în adevãr, e mai greu sã faci o frumoasã poezie realistã, pentru a întrebuinta cuvîntul, decît o poezie romanticã de aceeasi valoare. În cea din urmã, decorul însusi produce o impresie adîncã, pregãteste pe cititori pentru frumusetile ulterioare ale poeziei. Cum a spus-o bine Hugo în toatã viata lui, cuvintele au si ele o fizionomie. Sînt cuvinte energice, sonore, pline, care rãsunã ca o fanfarã rãzboinicã, altele dulci, ca un soptit de frunze în aburitul molatic al unei nopti de varã. Sînt apoi cuvinte banale, indiferente, reci, cari n-au nicio expresie în combinarea lor de sunete - totdeauna va fi trist pentru un erou de poem epic sã se cheme Gros-Jean sau Doroftei. Cînd în poemele lui Hugo personajul pus îns cenã e duce, conte, ori sultan oriental, cînd împrejurãrile se desfãsurã în salele ogivale si tainice ale unui castel medieval, cu portive suptiratice si ramificãri mãrunte de coloane, cînd numele lui e Tiphaine, Argus sau Maured în singurã aceastã nomenclaturã si cadrul acesta al poemului te pun într-o stare de spirit potrivitã pentru a vibra armonic cu faptele fioroase, aprige si splendide ale unei legende romantice. Ori, cînd, mai tîrziu, Leconte de Lisle, în cele trei colectii ale lui de Poeme, îti aduce înainte pe neînfricatul Cain, pe Aksab, bãrbatul sîngeros si idolatru al Feniciii, cînd îti reconstituie, cu o precizie de arheolog, cadrul antic si strein al scenelor biblice ori orientale, singur acest fapt te impresioneazã din capul locului, îti dã o impresie de culoare si luminã care nu poate fi decît favorabilã, deoarece te face mai receptiv pentru poezia lui, mai în stare s-o gusti.
La Coppée nimic asemenea: decorul - îl stie orisicine - e o casã de uvrier, nesãnãtoasã si umedã, o bucatã uzatã de grãdinã publicã sub umbra unui copac subtiratec, în agonie; o stradã zgomotoasã ori un pasaj cenusiu de foburg, eroul e un banal, un om obisnuit cu al cãrui nume, fãrã energie si rãspîndit pretutindeni, nu s-a legat nici un sir de idei mãrete, nici o impresie solemnã. Ajutorul numelui si decorului, asociatiilor de idei formate deja, nu le mai are poetul: toatã sarcina creãrii emotiilor cade asuprã-i. Si, pe urmã, banalul e primejdios, nu se mai vede de la o bucatã de vreme de cãtre poet, linia asa de finã care îl desparte de nesemnificãtor, de necaracteristic si atuncea ajungi a spune lucruri cu desãvîrsire fãrã noimã, lucruri care nu pot trezi nici o emotie în mintea cititorului. Îti îneci poezia în atom.
Pasul acesta plin de pericole, Coppée l-a trecut, din nenorocire, foarte adeseori. Am avut atunci bucãti ca acea în care, ducîndu-se la scoalã, o fetitã sterge nasul degerat al micei sale surori - ceea ce e departe de a fi interesant, si de a produce o impresie esteticã. Partea de sensibilitate fraternã înfãtisatã prin actul stergerii la nas e aproape nulã, si ceea ce ne-ar lovi într-o pînzã a lui Dow, Van Ostade ori Teniers devine cu desãvîrsire ridicul într-o poezie, fie ea cît de realã.
Dacã, prin urmare, un Coppée n-a fost totdeauna fericit în poezia banalã a realismului, altii vor izbuti, fireste, încã mai putin, lipsindu-le talentul covîrsitor al maestru. Mai ales cã toti ceilalti poeti realisti, pe care cu atîta plãcere si multumire sufleteascã îi însilã Zola la sfîrsitul uneia din cãrtile sale de criticã, au gãsit cu cale cã poezia cenusie si umbritã a lui Copée e prea monotonã si fãrã rãsunet în public. Au venit atunci realistii noi: Maurice Bouchar, Richepin si ceilalti tovarãsi ai firmei. Revenind la iubirea romantismului pentru scînteietor, colorat si cu aparente de energie, ei au încercat sã dea scînteia aceasta luminoasã prin brutalitatea senzualã care, altfel, caracterizeazã întreaga dezvoltare literarã a realismului de la teatrul unde se prezintã tentative de silnicie pînã la poezia unde se descriu operatiile fiziologice ale nasterii. Poezia a degenerat, în mîna acestor epigoni fãrã mult talent, în trivial si donquijotism. S-a exploatat directia literarã datã la sfîrsitul veacului trecut de scabrosul Piron; la sfîrsitul romantismului, de Baudelaire. S-au lingusit patimile nesãnãtoase ale publicului, s-au reînnoit vremurile de bacanale murdare ale lui Martial si decadentilor erotici din Roma si Grecia. Bestialã, poezia aceasta nouã a devenit un cîntec violent si murdar de voluptate nebunã, de erotism bolnav, asemenea cãruia numai în vremile de civilizati putrezite si descompuse s-a mai vãzut ceva.
Din fericire, directia e prea pe sfîrsite. Sînt directii literarea cari nu pot tinea mult, care sfîrsesc totdeauna prin a dezgusta prin excesul la care ajung. Poezia aceasta realistã, începutã asa de fericit supt condeiul flamand al lui Coppée, s-a prostituit pentru un succes de librãrie, pentru o reputatie momentanã, datoritã unor curiozitãti nesãnãtoase ale cititorilor. De la o vreme murdãria dezgurstã, si literaturele bestiale se vãd înãbusite de chiar aceia care aclamau, la început, accentele lor sãlbatice de voluptate, desfrînãrile lor indecente de limbã.
Si aceastã obosealã a publicului fatã de arta cu prea multã pornografie, de acest dezgust, care începe sã se simtã, moare poezia realistã în ultima ei fazã, senzualã si violentã.
Se stie ce scoalã nouã a înlocuit senilitatea voluptoasã a "realismului poetic". Stephane Mallarmé nu e preferabil, desigur, lui Richepin; unul e neinteligibil, celãlalt, dezgustãtor. Cîstigul nu e mare pentru literaturã. Si, - horrendum!1  - un critic francez spune cã si aceastã scoalã a apocaliptismului poetic ar fi pe drojdii si cã ar fi o sumã de tineri care cred pe Mallarmé prea inteligibil.

*

S-a fãcut un prea mare abuz din termenul de "poezie realistã". O poezie realistã, în întelesul acela cã, în loc sã vîneze frumosul exotic sau rãsuflat de vreme, ar cãuta frumosul modern, e o directie foarte explicabilã si foarte folositoare poeziei. Modernul are si el frumusetile lui si n-ar strica sã le vedem noi însine si sã nu lãsãm descoperirea lor pe seama urmasilor nostri. O miscare realistã în acest sens, "o miscare modernistã" mai bine, îsi are rolul sãu si însemnãtatea sa. Dar atunci, zicã-ni-se ceva ca primele poezii ale lui Coppée si nu murdãriile lui Richepin.

1890
N. Iorga, Pagini de tinerete, editie alcãtuitã, prefatã si bibliografie de Barbu Theodorescu, E.P.L., 1968.
1 Binecuvîntarea, în lb. francezã. (n. ed.)
2 Îngerul, în lb. latinã. (n. ed.)
3 Spoialã, lustru, în lb. francezã. (n. ed.)
4 Asa sã fie, zice un tobosar rîzînd zgomotos, în lb. francezã (n. ed.)
5 Oroare, în lb. latinã. (n. ed.)


Home