POEZIE AMERICANĂ

Peter THABIT JONES

STROFE PENTRU CEI PLECATI DE LÂNGĂ NOI

(pentru Hilary)
 

Vor fi în stare savanele

Să acopere vreodată
Produsele durerii,
Semnele îngropate
Ale cătuselor uitate?

Vor fi în stare pădurile
Să se lepede de întelesul
Umbrelor încătusate
pe rânduri, potop de pofte trupesti,
Prin zorile reduse la tăcere?

Vor fi oare în stare mările să spele
Vapoarele gemânde,
Oasele tintuite, ferecate în fier,
Acolo unde regatele furate strălucesc
În acvariul timpului?

Va fi în stare ochiul umflat si vânăt al lunii

Să nege vreodată

Câmpul suferind
Acolo unde creste dulcele belsug,
Unde bumbacul, precum roua,
E treierat de vânt?

Sunt oare în stare secolele să aline
Durerea ce se lasă gravată
În stele noapte de noapte
când timpul făr’ de sfârsit
Descătusează fiece clipă.

 

VOCI SUGRUMATE
(pentru Rita Malhotra)

Luna vrea să plângă
Pe o mare de trupuri negre,
Fie ca fata-i de oglinzi adânci
Să sperie brusc povestile

Care se asează precum praful
Pe fruntile vaselor cu sclavi
 Lăsând role întregi cu vorbe de-ale lor
Pe podele inundate de soare.

Noaptea vrea să strecoare îmbufnare
În rănile victimelor lor
Fie ca fantoma imensă a durerii
Să tremure prin durerea lor,

Să-si desarte tipătul întunecat
În ochii pruncilor lor,
Să lase durerile nasterii stelelor
În voci sugrumate.

Copacii vor să crească
Prin vremuri de linisti ciudate,
Fie ca frunzele lor de rusine să acopere
Dărâmături de adevăr,

Acolo unde cosmarul mai sângerează încă
În satele destrămate,
Acolo unde fetele tulburate
Se îneacă în ai zilei zori.

HARPĂ

 

Harpă,
Surată a pianului,
Încotro o va apuca ea cu suvoiul tău de note?

Apa degetelor ei
Face să răsune visul gândurilor noastre,
Zăboveste în sufletele noastre,
Tremur al unui râu,
O cascadă de iarnă,
Un strop de ploaie
Pe geamul unei seri luminoase.

Ea
Ciupeste nervii linistii,
Făcând o primăvară,
Dând glas libertătii străine oricărei limbi,
Sicanând si jucându-se cu
Linistea adorată.
Acesta este începutul si sfârsitul
Fiintei.

Strune
Tremurânde, pe când ea ne alină
Mintile, ne alină anii de viată,
Dealurile de râs
Si deserturile de durere;
Un masor spiritual simtitor, odihnitor.

Mâinile
Cutreierând rama artei ei,
Risipind clipele serpuinde,
Cununia sunetelor
De acum o viată.

Noi
Ne supunem farmecului cântatului ei,
Copiilor tinându-se după un menestrel departe
De oras până în ziua în care se asterne pacea.

Ah
Încotro o va lua ea cu mâinile ei lichide?
Către creasta valului
smeritului ocean?
Sau către eonul si tremurul
Unei singure
Lacrimi.

Notă: Jemima Phillips, Royal Harpist, a împărtit scena cu Aeronwy Thomas, fiica lui Dylan, la Festivalul Laugharne din 31 iulie, 2005.
Traduceri de Olimpia IACOB