Doream sã am o casã la tarã
cu o grãdinã foarte mare - nu atît
pentru flori, pentru pomi, pentru iarbã
(desigur, sã fie si ele; sînt foarte frumoase),
ci ca sã am animale. Ah, sã am animale!
Cel putin sapte pisici - douã cu desãvîrsire negre
si douã albe ca zãpada, pentru contrast.
Un papagal minunat, ca sã-l ascult
vorbind fel de fel cu emfazã si convingere.
Despre cîini, cred cã trei mi-ar ajunge.
As vrea si doi cai (frumosi sînt cãlutii!).
Si, neapãrat, trei-patru dintre acele remarcabile
si simpatice animale, mãgarii,
sã sadã lenevind, ca sã se bucure prostii.
 

OEDIP

Sfinxul s-a nãpustit asupra lui
cu dintii si cu ghearele încordate
si cu toatã ferocitatea vietii.
Oedip a cãzut la primul atac al Sfinxului,
l-a înspãimîntat prima lui aparitie -
nu-si imaginase niciodatã pînã atunci
un asemenea chip si-un astfel de limbaj.
Dar, desi monstrul îsi sprijinea cele douã
picioare pe pieptul lui Oedip,
acesta si-a revenit repede - si acum
nu se mai teme deloc, pentru cã
are pregãtitã dezlegarea enigmei
si va învinge.
Si totusi nu se bucurã pentru aceastã victorie.
Privirea lui plinã de tristete
nu priveste Sfinxul, priveste, dincolo de el,
drumul îngust care duce la Teba
si care se va sfîrsi la Colonos.
Si sufletul lui presimte lãmurit
cã Sfinxul îi va vorbi din nou
despre taine mai grele si mai mari,
care nu au rãspuns.
 

MEMORIE

Zeii nu mor. Moare credinta
nerecunoscãtoarei multimi a muritorilor.
Zeii sînt nemuritori. Nori argintii
îi ascund de privirile noastre.
O, Tessalie sfîntã, ei Te iubesc încã,
sufletele lor îsi amintesc de Tine.
în zei, ca si în noi, înfloresc amintiri,
fiorii primei lor iubiri.
Cînd, îndrãgostitã, aurora sãrutã Tessalia,
o fortã din viata zeilor
îi strãbate vãzduhul si uneori un chip diafan
zboarã peste colinele ei.
 

HORATIUS LA ATENA

în camera hetairei Lea,
unde-i elegantã, bogãtie, un pat moale,
un tînãr, cu iasomie în mîini, vorbeste.
Multe pietre pretioase îi împodobesc degetele
si poartã un himation din mãtase albã,
cu broderii rosii, orientale.
Limba lui este atticã si corectã,
dar un usor accent în pronuntie
trãdeazã Tibrul si Latiul.
Tînãrul îsi mãrturiseste iubirea
si ateniana îl ascultã tãcutã
pe îndrãgostitul elocvent Horatius
si, uimitã, vede noi lumi ale Frumosului
în iubirea marelui italian.
 

PASII EUMENIDELOR

în palatul sãu, Nero doarme
linistit, inconstient si fericit -
înfloritor în vigoarea cãrnii
si în minunata vitalitate a tineretii.

Dar Larii lui sînt nelinistiti.
Tremurã micii zei ai cãminului
si cautã sã ascundã, sã micsoreze, sã facã
sã disparã trupurile lor neînsemnate,
deoarece au auzit, venind de pe scãri,
un zgomot înfiorãtor - un zgomot
al Tartarului, un zgomot de moarte -
si, îndatã, nefericitii Lari, cu toatã
divinitatea lor secãtuitã si bolnavã,
au ghicit, au simtit, au recunoscut
pasii înfricosãtori ai Eumenidelor.

(Traduceri de Gh. BADEA)