Filip KÖLLÖ
Sperante carmin
Contrastul stolului
el si amurgul superb
sperante carmin-doruri dornice
încă, rosu venetian în galben de cadmiu
verdea pogorîre de crom
sansele unui sevalet uzat
tainica paletă a dragostei
steaua steril căzătoare
cele cu mult mai mult
decît sapte minuni ale lumii
amorul dintre două amfiteatre
blonde, părăsite
statornicia mersului îndărăt
gratie regelui esuat
gigantice naufragii
gazonul întesat de corali
tesuturile sîngerosului sînge
amabile, amabile… pînă cînd
e o pictură lîngă un brici biciuit
e o uitare între cele două marionete
maro, ce nu mai tîsnesc pe scenă
în muzica adecvată actului doi
în rîsul copiilor
ce nu mai vor să vină.
Nid abandoné
De noroi – de sus pînă jos –
poet imens vulnerabil, am bătut
la poarta ta, prietene mort, si…
nu mi-ai deschis, nu mi-ai deschis;
căci eram într-un hal de nedescris
de nedescris…
O torentială, furioasă ploaie mă
reboteza si urlamm... nu, nu vreau
iehovist!
Fu doar un silvicol vis de pictor
neagronom, nebun.
Apoi, taciturn rătăceam străzile
sumbrelor bretoane ale sălciilor
ai zice, pline de ele, sau... goale
de zepeline.
Lunguiete frunze, fie-vă milă de mine
cum plîng nestiut, cu fruntea rezemată
de gardul vopsit cu motorină, duhnind
al unui garaj-auto.
Care Bărbat de Piatră?!
Care sens al tristelor nonsensuri...
Care-i Carul Mic, care-i cel Mare
în lumina lanternelor soarelui
cu'nourate baterii, ziua-n-amiaza mare?
Pe lîngă mine parcă mărsăluiesc toti
mortii lumii; chiar si sotia unui inginer
foarte palid, ucisă cu fierul său înfiorător
de călcat; chiar si tatăl meu, în singurul
său costum mai bun, maro-pepit, vai
ma pètite-poezie, nid abandoné.
Chemînd-o, nu răsare luna
Statornic, narcoticul, contrast
între mine, subtil minat si idealul
dureros delapidat de încornorati.
Si se porniră ciocîrliile, ori orice
gen spre buna-dispozitie de păsări
săritoare, încîntător de cîntătoare;
în zorii unei negre zile de jalnic
jar.
Sub unda – de ce mai strîmtă! – a imaginii
imaginatiei, înfioratei lirici i-i mă
confuz confesez, meditativ-timid, ornic
al oniricii ratate; sumbru monolog
fulgere generale, îmbătrînite încoltiri
colti prea tociti.
Constantin cel Bun, unde esti?
Chemînd-o nu răsare luna, nu, nu-i frunză
ceea ce ferindu-se cade din gemeni pomi.
Ca-ntr-un proces kafkiaan mă scufund
în fluxul timorat al unor lacrimi
încă în gangurile umede ale gestatiei
îndărătul plopilor pleoapelor prăbusite,
gemene.
Eu, celălalt Sine nespînzurat (dar ar fi
vrut), fostul savant ce n-am fost
tăcerea-nfrigurată a punctului orb
de vedere, eroare a mîinilor creatoare
cu mult înainte de debutul bustului.
Rondul ondulatoriu
DVX, extenuante
filiforme filme uriase
înlăcrimat atenuat finalul
roadele-si flutură patului meu devastat.
Azi m-au frînat niste tineri
tigărilor să le dau una;
predînd-o le-am înteles sensul
cerceilor masculini, vacarmul viitorului
lor larg esuat, mări de fals argint.
Mi se fac apoi necunoscute, incredibile
semne si... nu-l recunosc.
Neîmbrătisăm, ne amintim aiurea
ne vorbim intim, ne vorbim, ne vorbim...
Firescul oligofren e în acerbă floare.
La vederea altuia, întristîndu-mă grav
fără să-mi ceară, i-am oferit niscaiva
EURO; coborînd gunoaielor sacul
m-a îmbrătisat si el, matur înlăcrimat.
A fost un tur fantastic –
rondul ondulatoriu prin efemerele
ferme divine, animalica existentă
estetica chintesentei, DVX
extenuante fulme.
