Filip KÖLLÖ

 

 

Bisînd în abis

Bisînd în abis.

Împărtăsesc si eu preferintele Cosmosului

care ae îndreaptă si spre stelele nevăzute

străine si dragi mie, acolo unde poate

domneste Paradisul; fîntîni, călugărite parfumate...

foarte bine, alte insuficiente mă bîntuie:

stranii cărti ce nu le-am citit, înfioratoare

săli de lectură în care-am refuzat să pătrund

bibliotecarii palizi din Palatul Culturii

culoarele reci ca de cavou, lansări de tot

soiul unde „juriul” vorbeste ca să vorbească

răsfoind poemele întocmai unui plictis cotidian

cel ce recită-încăruntitul încăruntitilor

bătrînul pianist încheind socoteala

acel teatru numit „Protocol”.

O, bisînd în abis!

Un final dispare, un debut brutal apare.

Actiunea, petrecăreată(în felul ei), se

petrece în deceniul unde îmbulzirea prosperă

toti sînt grăbiti, aleargă care-ncotro...

Sau pur si simplu, plec dintre voi cu

o pelerină marină într-un pelerinaj celest.

Sau pur si simplu întîrzii printre voi

precum pescărusii atasati în mers de vapor

înhătînd din zbor hrana azvîrlită de turisti.

Sau pur si simplu, lansez pe apă, ca pe-o paia

un volum de versuri să facă tumbe cît mai multe.

Si mă sustrag în liniste-pacient la fereastra

spitalului-cercetînd vîrfurile brazilor

decapitate de acoperisul serviciului

de Internări.

 

Splendoarea capcanelor

În locul solicitării frunzei

lovi vîntul, pe spinarea ei aprobatoare.

Deseori, scrisul o ia sprinten razna

cu lesul moleselii, tulburător.

În fiecare vineri este ca si astăzi, joi.

Si asta, adică nimic.

Si ceilalti cinici, adică nimeni.

 

Instinctul, compromitînd providenta

dispare-n întîlniri despărtite......

ei evitîndu-se.

Modest stoicism, scorpioni

pe manechini urlînd...

Recalcitranti crini! Chiar tăiati

acolo, în glastra stîngă

fără flori si fără importantă palidă.

O, locatarii bisericii...

Lilieci aninînd de relieful

icoanelor catapetesmei, călugării

numărînd techinii cedati de turisti

Maicii Domnului.

Apoi, colivia pentru Duhul Sfînt

coborîtă cu lantul

în locul solicitării

picturii cu aripi patinate.

 

La fată de fată cu un bec

Din franca mea impresie

de la ultima viziune falsă

nu mi-a mai rămas nimic, nimic

ca să justifice înalt namila întelesului

justetea găselnitei, adevărul umbrit partial;

întorcîndu-mă invers, la cea de-a doua

pînă-n penultima, am găsit firul filmului

plictisitor, scărpinatul fruntii mistuitor

m-am iluminat la fată de fată cu un bec

aprins si stins, aprins si stins în atingerile

comediei cotidiene, enuntul că nu vă voi

chinui, sinteza la sînge a geamului refractar

negru de fum, negru de ivoriu, negru grunjos.

Din „coana mare” amiază, scăpată de sub control,

(de fapt, mint), ei, l-au ajuns pe acest

incelest rege, întrecîndu-l ca analfabet,

l-au reales pentru acea relatie constrînsă.

Tot pălmuind pălăria lampei de masă

de ieri, de-alaltăieri cu-aceeasi ciorbă

la reîncălzit, zidesc pagini paranormale

proscrise, indubitabil, războinice.

Audiez muzica altor blocuri, blocată

într-un nevrotic refren, revenind, revenind...

Pînă cînd, îmi spun rezemat de o tigare

rezemată de o biserică (încă în lucru),

pînă cînd vecini răi de voi cobori

la voi si frînge, mediocru tambalul-ce

bal-mascat, ce bal-mascat?!

Filme de el pe care le-am văzut, cinci; ori

cinci... douăzecisisase, yes, mon auteur,

regia: „cioc, cioc... sînt eu, Woody Allen!”

Sau eu, Pilip Köllö, într-o apropiată înserare

învesmîntată în gri sideral, cald arcuit

precum curcubeele strigîndu-si

ecoului culpabil, dominanta: bleu-oranj.

 

Calypso lipsă

Senectutea teancurilor

de monezi absente, nivelul

acvariilor fată de telefonul

scufundat, totusi răsunînd

chemînd în ajutor sirenele

moarte de oboseală si obeză

poluare lină, invers elixir.

Mă pun în locul meu

asezînd un nedezvelit bust

un vernisaj ratat din start.

Starea de spirit a incertitudinii

îmi este încă stabilă, doar

blitzul stins mai adia, optimist.

Se instaurează o-lumină subminată

ceva să na distingi nimic bine...

Decît căutări perpetue

regăsirea de sine, sau crinul

prins în pumn, putin sub inflorescentă.

Blînda formulă radicală piere

desdoind visurilor colturile

după care alt si alt cosmar

apare; cu pletele-n flăcări.

I-am lăsat să crească delăsării

aripi de ceară

pentru soarele ce-l presimt.