Lamartine

               Plugarul

Pe jugul lustruit de muncă tînjala se echilibrează.
Pe osia gemînd, brăzdarul se saltă-n aer si vibrează.
La capătul cîmpiei, cu mîinile pe coarne,
Omu-si conduce plugul ca glia s-o răstoarne.
Aceasta se despică si fieru-l lustruieste,
Apoi se sparge-n bulgări mărunti si înfloreste
Si din pămînt ies aburi precum din carne cînd
Cutitu-n ea se-nfige s-o simtă palpitînd.
În brazdă, rădăcina rănită străluceste,
Dar apoi vine-o alta si-ncet o oblojeste.
Brăzdarul dezveleste si viermi si mici reptile
Ce scapă ca prin farmec ori se sfîrsesc cu zile
Cînd omul se apleacă mai apăsat pe plug
Tinînd să-si dovedească avanu-i mestesug
Ce nu o dată palma i-o umple de băsici.
Femeia-ndeamnă boii, cu glasul si din bici,
Iar ei fără-ncetare în jug se opintesc
Si scot pe nări fuioare de fum si nădusesc,
Încovoiati, sărmanii, si tremurînd din vine,
Totusi, de ei femeia abia dacă se tine.
Lacapăt, să respire-s lăsati; cu gesturi bruste
Încearcă-atunci copiii să-i apere de muste!
Traducere de Ion ROSIORU