ESEU

 

Ioan LĂPUSNEANU

 

ALEXANDRU HUSAR POETUL

 

Esteticianul, poetul, universitarul, filosoful culturii Alexandru Husar a fost înzestrat, înainte de toate, cu un exceptional talent literar si cu un suflet de poet. Si, de asemenea, a fost „ani în sir un mijlocitor, un mesager al frumosului” – cum se autodefinea într-o convorbire cu Grigore Ilisei. Din nejfericire, am fost neplăcut obligat să folosesc perfectul compus al verbului „a fi”, pentru intelectual de marcă atît de dinamic si de implicat în fenomenul cultural si literar românesc, vreme de aproape opt decenii, fiindcă timpul n-a mai avut răbdare si l-a răpit dintre noi.

Vocatia sa literară s-a manifestat încă de pe băncile liceului, perioadă în care si-a făcut debutul literar. Primul text cunoscut, mustind de valente poetice de invidiat la un elev de numai 16 ani, a apărut în Anuarul Liceului Grăniceresc „George Cosbuc” din Năsăud, pe anul scolar 1935-l936 (p. 19-67) si a fost scris la solicitarea directorului liceului Vasile Bichigean. Intitulat „Note de călătorie”, acest adevărat reportaj literar, scris cu nerv si cu o rnultitudine de informatii, demne de pana unui scriitor consacrat, evocă aspecte din excursia efectuată „între zilele 14-25 ale lunii iulie anul 1936”. Titlul si structura reportajului se aseamănă cu scrierea lui Dinicu Golescu, fiind structurat pe subcapitole: Plecarea, Valea Jiului, Schitul Lainici, Castrul roman de la Bumhesti, Mănăstirea Tismana, Parcul Carol etc. Însî contine pe alocuri pasaje de adevărat poem în proză: „Acum peisagiile se îmblînzesc mereu, orizontul se deschide, valea se lărgeste treptat, iar stîncile ciudate, care străjuiau zarea si singurătatea, dispăreau pe nesimtite, înlocuite prin privelisti blînde, neînfiorătoare si totusi frumoase.

Nici Jiul aprig nu mai urla atît de asurzitor, nu mai era sfarîmicios si iute, nu mai sbiera, cu clocotul vulcanic de pînă acum, ci pasnic, blînd si resemnat, astîmpărat, îmbătrînit de vremuri, alerga hăulind, în pace, fericit, vioiu, neîntîlnind nici un zăgaz stăvilitor în cale, călător neodihnit, îsi mîna, cu gînguriri dulci, apele, cari nu se mai certau, că sosoteau alene si duios” (Schitul Lainici, p. 34). Mijloacele artistice prin care autorul realizează personificarea Jiului ar suscita o detaliată analiză stilistică, însă nu ne-am propus acest lucru. Lăsăm plăcerea cititorului de a savura frumusetea fragmentului.

Ne am propus să retinem, în continuare, cîteva aspecte din creatia poetică a scriitorului Alexandru Husar. Împătimit al frumosului artistic, ilustrul savant si om al condeiului a fost însotit mereu, de-a lungul întregii vieti, de muzele izvoditoare de poezie, asa cum vom vedea dintr-un volum aniologic, apărut în anul 2000, cînd împlinea venerabila vîistă de opt decenii. Inspiratele versuri ale Domniei Sale au fost presărate prin publicatiile vremii încă din perioada liceului ca niste picături de rouă în grădina Raiului. Ca elev a publicat versuri în „Solia” (Rebrisoara), „Vatra” „Curierul elevilor năsîudeni” si în „Răboj năsăudean” (Năsăud: 1937-1939). De fapt era un adevărat mentor al activitătii literare din liceu fiind succesiv în conducerea Societătii de lectură „Virtus Romana Rediviva”: secretar (1937), vicepresedinte (1938) si presedinte (1939). În perioada studentiei la Facultatea de Filozofie si Litere a Universitătii din Bucuresti (1939-l945), versurile studentului Alexandru Husar apăreau în revistele: „Decalogul”, „Albatros”, „Universul literar”, „Tribuna” (Brasov), „Revista Fundatiilor Regale” si „Vointa Transilvaniei” (Timisoara). Îmbinînd în mod armonios activitatea de strălucit cadru didactic la catedrele universitai-e din Cluj si Iasi cu activitatea de creatie artistică, va mai publica, sporadic, traduceri din literatura universală si versuri originale, dar si proză, eseu, recenzii, articole, studii de istorie si critică literară în revistele „lasul literar”, „Viata Românească”, „Ateneu”, „Lucealarul”, „Secolul 20”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „România literară”, „Manuscriptum”, precum si numeroase volume de eseuri, tratate de estetică, istorie si critică literară la diferite edituri cin tară.

Am avut bucuria, în timp, să primesc cele două cărti de poezie publicate de poetul Alexandru Husar: Irenikon, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990 (91 pagini) si Poeme de odinioară. Editura „Augusta”, Timisoara, 2000 (160 pagini). Dedicatiile pe aceste cărti sînt mai mult decît măgulitoare: „Domnului profesor Ion Lăpusneanu, în amintirea unor întîlniri pe aceeasi lungime de undă, cu vie afectiune si gratitudine, omagiu amical, Al. Husar” (pe „Irenikon”) si „Domnului profesor I. Lăpusneanu, de atîtea ori aproape, cu ochii larg deschisi, de cărtile mele, cu vie caldă stimă, omagiul gratitudinii. Al. Husar”. E prea mult pentru cele cîteva recenzii pe care le-am făcut unora dintre cărtile Domniei Sale si pentru participarea la unele activităti culturale, în care, evident, omul de cultură Alexandu Husar era „vioara întîi”.

Academicianul Constantin Ciopraga defineste succint si transant cele două volume de versuri amintite: „Unul mai degrabă de nuantă subtil gînditoare, altul, curat liric, sentimental si romantic”. Opinii pertinente despre poetul Alexandru Husar apartin unor personalităti avizate în ale domeniului vast si fascinant al creatiei poetice: Gheorghe Grigurcu, Petru ioan si Adrian Voica. „N-am stiut multă vreme – scrie poetul si criticul literar Gheorghe Grigurcu –, desi, as fi putut bănui, că esteticianul, istoricul, pătimasul iubitor de literatură este el însusi poet. Volumul Irenikon (Ed. Dacia, 1990) îi fixează si această calitate întregitoare. Versurile sale îmi confirmă imaginea unui om cu vocatia trecutului, care nu se poate regăsi cu adevărat decît în amintire, o amintire deopotrivă a formelor «traditionale», însusite cu bun gust, si a experientei afective proprii, presante pînă la obsesie”, (Gheorghe Grigurcu, „Profesorul poet” în „Al. Husar – 85”, Iasi, 2006). Plecat în lume din pitoreasca Vale a Ilvelor, poetul păstrează în suflet miresmele satului ancestral: „Miroase a in si-a cînepă pe sate,/ A must fierbînd în căzi, a prune si-a gutui,/ Cum alergăm prin Tara de Jos tot mai departe/ De-nfriguratul Nord si de oras sătui”.

Placheta Irenikon are trei cicluri de poezii: Preludiu, Inter arma si Ciclul păcii, precedate de poezia Don Quijote, punct de plecare în aventura cimoasterii si descifrării tainelor existentiale, ale iubir si adevărului: „A venit pajul la mine bun/ Cu priviri incolore de om nebun/ – Ce gînduri, stăpîne, ce vînturi/ Ne poartă spre aceste pămînturi?/ – Cum, n-auzi? Nu vezi? Nu trăiesti pe pămînt?,/ N-aud, nu văd, hidalgo, decît mori de vînt..”. Deci, autorul, aidoma „bietului Sancho Pînza”, întors după aventuri îndoielnice „astăzi, fără coif, fără scut,/ rătăcind fără paj, fără lance, pierdut”se preface a pricepe că pînă si „ruginitele mori cu aripile-n vînt/ adormite-n amurg nu mai sti(e) nimeni cine sînt”. Modest, cum îi stă bine omului superior, poetul îsi minimalizează rezultatele efbnului său creator, pe nedrept.

În multe poeme se simte o trăsătură a omului superior, as al comunicării, care priveste omul si natura cu ochii filosofului, o stare de izolare într-un cadru monoton, aproape bacovian: „Calea-i lungă, vremea-i lungă/ Si cum poate să-mi ajungă,/ Cînd, cum trec în zbor cocoare/ Dincolo de semafoare,/ Cu un suier mă străbate/ De-a lungul căii ferate/ Dorul de singurătate?..”. (Tablou). Elementele acestui tablou: „calea limgă”, „vremea lungă”, „cocoare” în zbor, „calea ferată” si adverbele relative: „cînd”, „cum” sugerează o atmosferă plină de incertitudini, de melancolie autumnală.

Erosul nu este exuberant, indiferent de timp si loc, ci mai degrabă retinut, cast, aproape platonic: „Fată frumoasă, fată din vis,/ Pe lună, prin canatul deschis/ Urcînd scări de lemn/ Sub grinzi de lemn/, în odaia ta cu mobilă stil/ Si fotografii de salon – / Cu lună albă pe geam/ La miezul noptii trezit/ Pe lună, pe ger./ La tine-am venit”. Emotia îl copleseste pe îndrăgostitul nocturn si „luna albă” păleste fiindcă: „Nu, nu visăm.../ Privind din prag/ As vrea să-ti spun. / Dar cum să-ti spun/ Fecioară-n alb/ Nu te ridica/ Voi săruta/ Cast mîna ta/ Si voi pleca”. Atitudinea sovăielnică a protagonistului se explică fie prin emotia coplesitoare, fie prin comportarea sa asemenea unui templier, cum ar spune Adrian Voica. Scena nu se consumă pe plan oniric ,dar gîndurile ce-i frămîntă mintea nu pot fi rostite: „Am venit să te văd/ Tu nu-ntrebi de ce/ Surîzînd. Nu-ntreba/ îti voi spune tot/ După ce voi pleca” (Sonata lunii). Totusi prezenta fiintei iubite îl face pe poet să se deconecteze de la traiul si amarul cotidian, îl face să se simtă om: „Surîzînd nu stiai de ce vin/. Yraida, veneam ca să uit/. Prăbusirea din timpuri s-o uit,/ Lîngă tine iar om să devin/. Numai că si în acest caz atitudinea îndrăgostitului este cel puti incertă: „La piept caldă-mi cădeai. Ca un val – / Uitam tot ce voiam, ce gîndeam –/ Frînt în bratele tale cădeam/. Mîngîiam părul tău de santal”. (Yraida). Am afirma că ne aflăm în fata unei iubiri hipnotice, la care femeile răspund „surîzînad”. Alexandru Husar poetul este aidoma omului Alexandru Husar, cel care afirma în aceeasi convorbire cu Grigore Ilisei: „acolo (la Năsăud n.n.) am iubit, prima oară, la modul romantic, o fată între flori, de iasomie. Acolo am învătat să dansez după tactul tangoului «La fereastra unde doarme o pisică». Acolo am început să fiu om, si acolo, cîtiva ani alături de fostii mei dascăli, în aceeasi cancelarie cu fostii lor dascăli, dascăl de română si filosofi eu însumi, acolo am fost om”. Si om al cărtii a rămas pînă în ultimele zile ale vietii...Totusi întîlnim si poeme în care trăirile sentimentelor de dragoste sînt mai intense: „Aici pe vîrful muntelui,/ Aici la crucea dorului,/ Unde-am dorit atît să fim,/ în brate să ne răstignim,/ Noi ne-auzim, nu ne vedem/ Si brate nici nu mai avem”. Îmbrătisarea este sacralizată, iar amintirea clipelor fericite – eternă. In Sara pe deal Eminescu visa astfel întîlnirea: „Astfel de noapte bogată,/ Cine n-ar da pe ea viata lui toată”. Iar Alexandru Husar: „Noi mîine-n zori ne despărtim/ Si-n viată n-o să ne mai stim,/ Dar îmi va fi de tine dor,/ Asa să stii tu, pînă mor” (Vîrful cu dor). Poetul dorea să găsească „o femeie bună, adevărată”: „Femeie bună, adevărată,/ Vino o dată!/ O femeie bună, adevărată/ Poate nici n-am iubit niciodată”. Este, de asemenea, dornic să-si închege o familie, lucru firesc pentru un om serios: „Femeie bună, adevărată,/ Vino cînd te chem!/ Sub ochiul tău bun, trupul tău cald/ Lasă-l aici, să fie aici/ Altarul familiei, foc sacru, totem”. Că familia e sacră, întelegem. De aceea îi si dedică un Canticum sacrum. Dar de ce totem, numai să rimeze cu verbul „te chem”? Probabil fiindcă încheierea unei familii e obicei strămosesc, din vremi imemoriale.

Iubirea poetului nu îmbrătisează numai sexul frumos, ci întreaga umanitate. Linistea lumii depinde de iubirea si pacea între oameni, parafrazînd cartea sfîntă: „Pe tine te port, sfîntă iubire,/ Numele tău, o esarfa albastră,/ Cu gîndul la ea/ O stea cui-ată, stea luminată,/ Stea a iubirii, prin tine-ntrevăd/ Prin tine pacea, linistea lumii,/ Prin tine pacea, linistea lumii” (Cîntec de stea).

Prima poezie din sectiunea Inter arma,recitită de mai multe ori, ni se revelează ca un fel de fabulă a cărei tîlc este cotropirea tării de hoardele dusmane în al doilea război mondial: „Au venit lăcustele/ Cenusii ca pustele/ Multe ca atuncea/ Cînd trăia Necuicea/ Cu spaime si cu furtuni/ Cu urlete de goruni/ Cu fum greu si miros negru/' Tari ca lemnele de cedru/.../ Străluceau prin zări de miniu/ Pe sub bolti de aluniiniu/ De imde si pînă unde?/ Din ce depărtări afunde?/ Omenii nu se vedeau/ Si lăcustele veneau/ Cu aripi de dranită/ Cu rînză de banită/ Cu trupuri de lavită/ Din granită-n granită..”. (Năvala lăcustelor). Elementele semnificative.sînt aici culorile: cenusii sînt uniformele, fum negru produs de bombardamente, zări de rniniu sugerează incendiile satelor si oraselor (miniu = oxid de plumb de culoare rosie portocalie). „Oamenii nu se vedeau/ Si lăcustele veneau” – semnifică lipsa de rezistentă în fata cotropitorilor flămînzi: „Cu rînză de banită”. Iar morala ce sugerează cotropirea întregii tări este încifrată în versul: „Din granită-n granită..”. Sugestive sun si punctele de suspensie din final, singurul semn de punctuatie folosit în poem. Semnificativ este si titlul ciclului de poezii. Inter arma.Urmările războiului sînt evocate si în alte poeme: „Cad funingini, cad funingini/ Ziua-noaptea cad funingini/ Cad în seară iar funingini/ Ploi uscate de funingini/ Ploi amare de funingini/ Nu uita ploi de funingini” (Funingini). Ce ar putea sugera cuvîntul „funingini”, de sapte ori repetat în prima strofă si de 19 ori în întreaga poezie, dacă nu moarte, jale, doliu, durere si amar. Chiar si calea spre fiinta iubită este presărat cu urmele războiului. „Era tbamnă-n zări! La Cotroceni/ Parcă azi, Yraida, răzbat/ Prin orasul lovit, bombardat/. Sub al veacului crug blestemat/, în mansarda ta, la Cotroceni” (Yraida). Într-un fel de sonet, care ar fi perfect dacă n-ar avea trei versuri în plus, aflăm aceleasi efectele dezastruoase ale războiului asupra oamenilor simpli si nedumeriti de atîtea nenorociri: „în fumigene, albe coloane/ Stins suierau avioane dusmane./ În cumpăna serii acolo am rămas./ Eram acolo două icoane/ Mute sub cerul cu bolti si coroane/ în vara aceea de fum si pripas...” (Acolosezum). Pentru a-si putea exprima complet, nestingherit mesajul poetic, de multe ori poetul sacrifică forma poeziei. De aceea, poemele nu pot fi încadrate într-o anume categorie stilistică, caracteristică generală a poeziei modeme. Totusi în cazul de fată există si exceptii. Teoretician al literaturii Alexandru Husar îi încredintează misiunea poetului cu acelasi nume să se înscrie în regulile stricte ale teoriei literare, întîlnim în acest prim volum si sonete cu aspecte de pastel, cum este următorul: „Cu barca pe valuri, în seara înaltă,/ Vîslind lin în larguri, departe de mal,/ Ascult stins al trestiei glas de metal/ Si nuferii-n dans cum tresaltă./ Aud cum spre zăriiC-adînci de opal/ în zbor izbăvite trec păsări de baltă/ Cu aripi albastre în lumea cealaltă,/ Si-n ape se scurg galaxii de cristal./ Tîrziu, luna trage pe umbre-nstelate/ O punte de-aramă între ape si cer,/ Lopetile-mi cad din mîini fiilgerate/ Si cînt, ca o urnă pe valuri cum pier:/ Adio, popoare si tări sîngerate,/ Adio, înecat, înnoptat emisfer!” (Seară de singurătate). Sub aspectul emotiei artistice produse, poezia ne duce cu gîndul la Lacul eminescian, iar ultimele versuri ne scot din vraja noptii cu lună si stele, cu ape ce „se scurg galaxii de cristal”. Si ne introduce în drama apocaliptică a războiului: „Adio, popoare si tări sîngerate,/ Adio, înecat, înnoptat emisfer!”

În unele poeme se împleteste, antagonic, dragostea cu războiul: „Palidă toamnă – ti-aduci aminte? –/ Cădea-n plopii nalti din strada Pasteur,/ În odaia ta cu ferestrele sparte/ De mînia războiului tăceam amîndoi” (Recviem). Tot în acest poem întîlnim referiri filosofice la notiuni care fac parte din instrumentele de lucru ale filosofului: „timpul” si „spatiul”, cuprinse între culori antitetice: var (alb) si doliu (negru): „Sub bolti de var, în cearcăn de doliu,/ Pustii se-nchideau acum ochii tăi mari/ (Sau poate visam) peste cerul din ei,/ Peste aleile verii retrase-n urmă”. În alt poem de aceeasi natură aflăm concentrate vocabule care îndeamnă la meditatie: marea, cerul viran, soldatii nemti, Niebelungehlied, flori de zăpadă, trenuri, pescărusi: „Aminti-mi-voi cîndva acest tărm de mare,/ Sub cerul viran, pustiit de război,/ Soldatii nemti, muti ca-n Niebelungenlied,/ Aceste Flori de zăpadă cîndva aminti-mi-le-voi?/ Printre prieteni rari, de azi înainte/ (Plecăm. Trenuri fluieră la unison) –/ Număra-voi prin ani statuia lui Puskin,/ Pescărusii din port si strada Herson./ Urmări-mă-va taina îndoliatelor ceturi,/ Aurorele noptilor noastre tîrzii –/ Si-un surîs al istoriei, fata aceea, / Fata aceea cu ochi cenusii” (Rememher). Fiecare cuvînt din poemele acestea este încărcat cu multiple sensuri, nimic nu este întîmplător, gratuit, exceptînd poate unele cuvinte utilizate fortat, din necesităti prozodice. „Unison” rimează cu „Herson”, fără de nicio legătură semantică.

Ciclul păcii începe cu poezia Cavatina, o sensibilă si pătimasă cîntare a plaiurilor natale: „Vă salut, dragi privelisti natale/ Line culmi mari cu dor vă salut!/ Tară a Ilvei, pe văile tale/ Se întoarce azi fiul pierdut/ Mai stiti voi, paltini gravi, acea seară?/ Cîtă frunză de-atunci n-ati bătut!/ Erau holdele mari. Era vară./ Am plecat. Si am fost. Si-am văzut..”. Eroul liric, plecat în vara vietii într-o călătorie initiatică, se întoarce în toamnă, încărcat cu întelepciune culeasă din „cărti cu gîndire adîncă”, dar de simte tot singur: „Toamna alungă în cale-mi covoare/ Suierînd în rogoz si sfoiag./ Peste umeri de obcini, răzoare,/ Padini, lunci, luminate izvoare,/ Limpezind flori si ierburi usoare –/ Port al singurătătii toiag”. Nu este vorba însă de o izolare de semenii săi, ci de o însingurare cu scop creator, în mijlocul cărtilor si studiilor sale Este un sentiment asemănător cu acela ce-l degajă eminescianul vers: „Unde esti copilărie, cu pădurea ta cu tot...”

Apasă se simte poetul si la Năsăud, al cărui mediu natural îsi găseste loc în poemele sale. Si în privinta modului cum poetizează natura. Alexandru Husar poate fi comparat cu Eminescu. Spre deosebire de Alecsandi cei doi poeti nu scriu pasteluri, ci creează cîte un cadru natural pitoresc, romantic, în care plasează o scenă de dragoste. Iată un exemplu din poemul Liniste: „Aici e liniste/ In larma cascadei./ Undeva-n munti/ Tună si fulgeră./ Aici e liniste – / Uitate punti,/ Sălcii bătrîne/ Si plopi cărunti”. Acesta e cadrul, identificabil în peisa.jul năsăudean, cu cascada, loc de liniste, dar si de întîlniri amoroase, cu „sălcii bătrîne si plopi cărunti”, de pe timpul grănicerilor. Si, firesc, urmează scena erotică, visată sau reală ori imaginată: „La miezul noptii/ Unde sîntem – / Vino la mine/ As vrea s-o chem/ Dar ea, e cu mine/ Ea e lîngă mine./ La negru zăvoi/ Sîntem amîndoi”. Ultimele două versuri sugerează un cadru mioritic, macabru. Să fie evocată vreo iubire moartă? După cum am văzut, deja, culoarea neagră si noaptea, mai ales miezul noptii, si-au aflat loc în mai muhe poeme.

Viata de licean la Năsăud i-a lăsat urme adînci în suflet si amintiri de neuitat. Faima si farmecul Năsăudului este că a fost si este un oras al scolilor: „E toamnă la N. Pe dealuri si văi/ Ard flamuri sub cer în zfirea alintată./ În suier uscat trec berze de fum/ Spre gara ce-nvie deodată./ Scolile-ncep. Elevii-n oras/ Bat străzile vechi ca si altădată/ Profesoară a lor – de cîti ani? – numai tu,/ Numai tu nu mai vii niciodată”. Că este una din poeziile preferate ale poetului e un lucru indubitabil. Cu ani în urmă i-am cerut să-mi trimită cîteva texte pentru a le include în revista scolii Muza Somesană. Printre ahele mi-a trimis si această poezie, Toamnă la N., pe care am publicat-o într-un număr al revistei. Din curiozitate am căutat în Anuare ce profesoare au fost în perioada cînd Alexandru Husar era elev, fiindcă stiam că la scoala noastră, încă de la înfiintare, au predat numai bărbati. Si am aflat în anul scolar 1936-l936 pe profesoara suplinitoare de limba franceză Olga Răgudunescu, care preda franceza si la Scoala Normală. Mai mult ca sigur această tînără profesoară i-a lăsat atîta nostalgie în suflet fostului elev de odinioară: „E toam.nă la N. Pe dealuri si văi/ Ard flamuri sub cer în zarea alintată/ Si-nvie din umbra ta de herm/ Acea iubire adevărată./ Spre cununile ei, sub al serilor scut,/ Îmi înalt peste ani fruntea mea aplecată./ Vor zice multi: A fost, a trecut. Dar noi vom zice: Nu, niciodată”. Să fi fost o iubire reciprocă?

Sîntem pusi în situatia să constatăm că printre muzele poetului s-a numărat si o „moată”: „Sălcii pletoase aleargă sptre tren,/ Se-nclină în glasul, în iuresul lui/ în zare lantul de Munti Apuseni/ Si apele adînci ale Muresului./ Melancolia stinsei iubiri/ Ca o negură-mi vine din asfintit./ Pe-aici a trecut cîndva si ea, Pe-aici a trăit...” (Ressouvenir). Retinem ca mijloace artistice viziunea cinematografică din versul:„Sălcii pletoase aleargă spre tren”, personificarea trenului; „Se-nclină în glasul, în iuresul lui” si comparatia: „Melancolia stinsei iubiri/ Ca o negură-mi vine din asfintit”. Om al bibliotecii si catedrei, unde si-a consumat existenta în mod creator, poetul este strîns legat de natură, al cărui oaspete se simte uneori: „Seai-a la Cris ies. E-atît de bine/ Pe tărmuri întins să stai în asfintit!/ Apele vin cîntînd înspre mine,/ Mesteceni si plopi îmi zic: Bine-ai venit V (Seară la Cris). Asa cum am mai văzut, chiar cele mai înăltătoare si pure sentimente de dragoste se consurnă în natură: „Acolo era să fim fericiti/ Sub mesteceni – si am fost –/ Sub mesteceni, sub stele,/ In dreptul inimii mele,/ Culcînd inima ta,/ Sub înaltele bolti/ Veghind muntii Carpati,/ îmbrătisati” (Acolo...). Pentru poet aflarea femeii iubite, aflarea iubirii visate înseamnă împlinirea unui vis, înseamnă o minune: „Visul meu să vie o femeie frumoasă/ Cu mîinile calde, să-mi sară de gît/, Unde-ai fost? Să mă-ntrebe, să strige la mine/ Te-am asteptat atît!/ Iarna-n zăpezi, în chilia mea de sihastru/ Veghind între cărti, îmi spun cu ea-n gînd – / Pe străzile Clujului, prin parcul orasului/. Vara pe cîmpuri si văi alergînd –/ Într-o bună zi/ Ea va veni!/ Într-o seară cîndva – o minune cerească –/ Asa cum de ani si ani cred, negresit/. Cîndva tîrziu, fi-va să se-mplinească/ Visul meu să vie o femeie frumoasă/ Cu mîinile calde, să-mi sară de gît/, Unde-ai fost? Să mă-ntrebe, să strige la mine/ Te-am asteptat atît!” (Cantus firmus).

Poetul a fost si un călător în lumea largă, mai ales cu scopul de a se documenta pentru scrierea cărtilor sale. În momente de liniste îsi aminteste de locuiiie prin care a trecut si le cîntă: „Sub teii calzi, în noaptea berlineză,/ Pasi rari ritmînd spre Brandenburger-Thor,/ Adînc tresar pe unde-a curs războiul,/ Uitînd în urmă-i răni care mă dor”. A călătorit si spre Weimar, unde a fost „întîmpinat de Goethe si Schiller: „Soferul stie: Goethe, Schiller/ Ne-asteaptă acolo în această zi!// Mă naltă-n drum spre ei, ca niciodată,/ Adînca bucurie de a fi...” (Spre Weimar). Ori spre groaznicul lagăr de concentrare si de exterminare a evreilor de la Buchenwald: „Cum să strig si cui să strig,/ Cum mă-ndeamnă, cum mă cheamă/ înaintea portii lor,/ Surdomute-n zvon prin ierburi/ Furisîndu-se spre mine/ Sufletele mortilor”?! (La Buchenwld). A călătorit cu scopuri academice în America Latină: „Un cartier de flori în Lima-Nouă/ Flori, pretutindeni flori!/ De ploaia aceea care nu e ploaie/ Udate de garruî, ploaia lor” (Miraflores). Si a admirat insula Soarelui: „Noi am văzut ieri lacul Titicaca/ Insula Soarelui pe lac/ Si astăzi iată, a mea Ana/ Cetatea sfîntă Acapana”! (Puerta del Sol). Însă nici peisajul autohton nu este de lepădat si îsi mustră tovarăsa de călătorie pe hătisurile vietii că citeste versuri de Blaga si nu admiră natura: „Week-end... Cu fruntea-n parbriz,/ Cum sub roti lin se scurge soseaua,/ Lîngă geam tu citesti poezii,/ Rîde Mala, în loc să admiri.../ Ehe, mai lasă-l pe Blaga!/ Cum treci spre Vadu-Moidovei,/ Sălcii, pîraie si plopi!/ Flori peste margini de drum/ (Dalii, bujori, condurasi,/ Nalbe înalte gherghine)/. Bolti de salcîmi si castani,/ Nori strînsi în zări fumurii,/ Buluc, pe sate, copii/ Din porti albe îti fac cu mîna./ Ca-n străvechi pînze ivite – / Lanuri gălbui de porumb,/ în strîns căpite de fîn,/ Lirice turme de vite./ Ne-apropiem de Suceava:/ Lunci culmi, de dealuri cu zimti/ Si – epice-n ceată departe –/ Vagi siluete de munti./... Ehei, ce mai vrei?/ Te-ntreabă un fluier de tren,/ în ochi duci atîtea minuni/ Si – organice-n acest decor – în palme tii versuri de Blaga?... (Week-end).

Un motiv des întîlnit în poeziile maestrului Alexandru Husar este vîntul, care semnifică neliniste, neliniste creatoare în cazul de fată, risipire de energie si talent: „Simfonia a noua, simfonia a noua/. Cum trec pe sub plopii de vînt legănati/, Suier în taină. Spirit nepractic/, Seri inutile, trenuri pierdute/. Femei de stradă, nervi consumati (Simfonia a noua): „Tu rîndunea cu-aripa-n vînt/. Un vultur abătut eu sînt/.../încît mă-ntreabă vîntu-acum/ La ce-am bătut atîta drum? (Vîrful cu dor); „Vine pe văi, pe vînt, peste zări/. Vine cu vesti mari, cu întîmplări – / Din Pădurea Hercinică. din tara getilor/ Pînă la hotarele helvetilor...” (Seară de clor): „Primiti-mă, vînturi/ suierînd despletite/ în bratele voastre/ de harfe în aer!'” (Ultima noapte): „Cum să spun si cui să spun/ Cum, cînd indolent declină Soarele peste pădure/ Palid ca-ntr-un catafalc./ Stins văzduhul amiroase/ A flori arse si-a săpun/, A cenusă vînturată/ Din ce-au fost oameni odată./ Tărîna pe care-o calc?” (La Buchenwald); „Cum eu tresar printre ruini/ Printre enigme mă strecor/ Singur cu vîntul ce-l ascult/. Vînt de departe, de demult./ Vînt zguduind podisul lumii/ în suier sub streasină lunii” (Puerta del Sol) etc.

Un autoportret etic,'un autoportret de suflet îsi zugrăveste poetul în următoarele versuri, meditînd la trecerea irepetabilă a timpului: „Tineretea mea ca o floare/ De crîng a-nflorit si s-a stins/. Qu-as tu fait de ta jeunesse?/ Mă-ntreabă o arătare/ Cu glas în slavă încins/.../ Tuturor le-am iertat. Ce mă doare?/ Viata nu mi-a iertat niciodată/ Nici un zîmbet în plus”. (Cardiogramă).

Volumul Irenikon este o plăcută, reconfortantă călătorie prin lume, prin tară, prin viată si prin poezie. Cu sinceritate, talent si eruditie poetul ne pune în fata unei cărti de poezii cu mesaj, usor de receptat, aproape transparent, dar nu lipsită de podoabe stilistice.

Cel se-al doilea volum, intitulat Poeme de odinioară este structurat în trei cicluri: Etapa I: Bucuresti-Năsăud – Deceniul patru; Etapa a II-a: Cluj – Deceniul cinci si Etapa a IlI-a: Iasi – deceniul sase si următoarele.Dovadă că muzele l-au însotit pe poet sase decenii, dacă tinem cont de faptul că al doilea volum a apărut în anul 2000.

Pentru acest volum si-a ales ca moto poemul Bucuria greierului de Miguel de Unamuno.

Fabulistul francez La Fontaine n-a avut o părere prea bună despre acest cîntăret al serilor de vară. Dar tocmai pentru această caracteristică a greierului poetul si i-a ales drept model. Unamuno în schimb etalează perseverenta si originalitatea cu care mica insectă îsi „interpretează cîntecele:

„Cîntă greier, cîntă fără odihnă!/ uneste vocea ta monotonă si simplă/ corului universal adînc si solemn.../ Fericirile tale doar tu le poti cînta/, doar din tine pot tîsni notele tale/; vor fi mai adînci altele, mai pătrunzătoare/, mai dulci si mai pure, mai sonore/, mai bogate si mai variate, mai intense/, vor fi mai bune, dar vor fi altele/; ceea ce cînti tu în săraca ta limbă/ altul nu va cînta”. Se pare că aceasta este si profesiunea de credintă a poetului Alexandru Husar. Esteticianul si teoreticianul literar, care n-î avut nici un secret în aceste domenii de cercetare a fenomenului literar si artistic, a fost cel mai în măsură să aprecieze că fiecare creator are o voce a sa, inimitabilă, chiar dacă multi s-ar strădui s-o imite. De acea Al Husar s-a încumetat, la vîrsta de 80 de ani, să publice un nou volum de versuri, lucru care l-a făcut pe Adrian Voica să afirme că: „De la Goethe încoace miracolul înfloririi la o vîrstă cînd altii se consideră apăsati de vreme si vremuri a cunoscut interpretăii variate, fără a se ajunge însă la esenta fenomenului care permite spiritului tîrzii dar viguroase irumperi de seve creatoare”.

Temele si motivele poemelor din acest volum sînt cam acelasi ca în volumul anterior: peisaje, portrete feminine, întîmplări banale care primesc haina nobilă a poeziei. Registrul stilistic al poemelor este putin schimbat, evoluînd transant spre poezia modernă, impusă la noi în perioada interbelică prin Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Pillat, Tudor Arghezi si multi altii. Poetul caută răspunsuri la întrebări existentiale si le relevă prin „un amestec sugestiv de elemente apartinînd elegiei meditatiei, pe linia lui Eminescu, Ion Pillat si Vasile Voiculescu” – cum afirma acelasi Adrian Voica.

Volumul se deschide cu poemul Prolog, datat 1940, care are semnificatia unei arte poetice: „Nu stiu ce se-ntîmplă azi în jur./ Eu mă-nchin de-o vreme si mă jur,/ Vînturi îmi surpă bordeie,/ Parcă se crapă rojdeie/ Si-mi tresaltă-n taină un plămîn/ (Aud un zgomot cunoscut si bătrîn)”. S-ar părea că veselia care freamătă în pieptul poetul întîmpina un obstacol ce caută să-i frîngă elanul: „Vreau.../ Dar mă îndoaie ceva, mă îndoaie/ Ceva ca o povară, ca o ploaie;/ Ca o grindină, ca o furtună –/ Văd că viata nu-i bună,/ Pricep ca o poveste întelesul ei,/ Cînd vin ca vulturii din scorburi anii mei/ Si-aud de departe, cum auzi ploaia,/ Bătînd în pieptul meu ghionoaia/ Ta-ta-ta-taaa.../ începe, ssst!/ Simfonia Destinului”. Si aici motivul vîntului, al instabilitătii si risipirii, care „surpă bordeie”, simboluri ale trăiniciei si stabilitătii. Rojdanicele, de unde derivă „rojdeie”, sînt „cărti de literatură populară care contin preziceri asupra destinului oamenilor în functie de zodia în care s-au născut”; (Cf Dictionarul fundamental al limbii române, Editura Aula, Brasov). Poetul sugerează că s-a născut într-o zodie neprielnică, fiindcă „vita nu-i bună”, iar ghionoaia bate ta-ta-ta-taaa..., onomatopee care sugerează zgomotele războiului sau „Simfonia Destinului”. Extrapolînd, am afirma că o simfonie a destinului contine si volumul acesta. După cum se stie. Simfonia destinului este cea de a cincia simfonie a lui Ludwig van Beethoven, a cărui denumire vine de la bătăile destinului în usa compozitorului. În usa poetului bate onomatopeea războiului care marchează destinul omenirii pentru o lungă perioadă de timp. După cum am mai afirmat, nici un cuvînt nu e întîmplător în poeziile maestrului Alexandru Husar, care si-a slefuit poemele pînă la ultimul semn de ortografie sau de punctuatie.

Poetul Alexandru Husar are însă o poezie intitulată Ars poetica în care îsi mărturiseste, în manieră proprie, etapele procesului de creatie. Am afirmat mai sus că în poemele sale niciun cuvînt nu este utilizat întîmplător, fiecare avînd o semnificatie metaforică bine determinată. La fel ca Eminescu, poetul din Năsăud, Cluj si Iasi este într-o febrilă căutare a cuvîntului ce exprimă adevărul: „Un cuvînt/ din aer pe vînt/ amintindu-mi că sînt/ să-l mîngîi în gînd/ să-l suier să-l cînt/ să-l binecuvînt/ să cadă lin/ ca un suspin/ o poezie”... Poetul este constient că după milenii de creatie, originalitatea absolută este iluzorie. Este încă o dovadă a modestiei, în pofida trăsăturilor exceptionale cu care a fost dotat: „Să spun asa/ a fost spusă ea/ de cine stie cine/ înainte de mine/ spusă de mult/ eu doar o ascult/ o ascult cum vine/ din neguri spre mine/ cum vin lăstunii/ din scorbura lunii”... Desi poemele sale sînt împodobite cu mărgăritare de frumuseti, creatorul nu absolutizează prezenta „bulboanelor” si „zorzoanelor”, ci preferă exprimarea directă „miscătoare” care exprimă adevărul vietii si-i creează satisfactii estetice: „Printre coloane/ fără bulboane/ fără zorzoane/ în miscătoare/ valuri sub soare/ valuri sub lună/ caldă si bună/' din mintea-mi senină/ din inima-mi plină/ să cadă curată/ si luminată luminîndu-mi odaia/ cum cade neaua/ cum cade ploaia”.

O scenă de dragoste adolescentină, pudică, nevinovată, retinută, explicabilă în apusele vremuri din perioada liceului: „Seară senină, seară blajină./ Cu ea-n oras, în grădina liceului,/ După un film: Covorul fermecat”. De notat că pe vremea cînd Alexandru Husar era elev la Liceul Grăniceresc din Năsăud, exista acolo aparat de proiectie si elevii vizionau filme, săptămînal. In prezent nu există nici în oras. Încolo – liniste. Numai concertul broastelor din pîrîul morii care trecea prin'grădina scolii le „încînta” receptorii auditivi: „Liniste, pace. Nici o problemă/ Nu mai există. Cu adevărat./ Lîngă un pin închizînd ochii-n taină/ Mă plimb cu degetele prin părul ei/ Cu capul pe sînu-i îi caut tîmpla/ Mîna ei caldă cu degetele fragile/. Măcar un sărut!/ Dar nu, o nu, m-aud zicîndu-mi/ în templul clipei –/ Ea este, ea./ Ea este sfînta Cecilia,/ Sfînta mea” (Axion). Totusi, cu timpul, eroul liric ajunge să guste din mărul oprit: „Nu mai uit. Doamne, cum voi uita?/ Mîna mea mîngîia mîna ta./ Din pom vrînd o creangă s-apleci,/ Ti-erau calde gleznele reci./ Si cum printre buzele-ti dulci/; Simteam gustul limbii tri sulei,/ încinsi cu tot sîngele-n tîmple –/ Ce-o fi să se-ntîmple, se-ntîmple/ învolburati în văpăi/ Cu fruntea pe sînii tăi/ Din măr cînd muscam amîndoi/ Fremăta moale iarba sub noi... (Epilog).

Poetul sacralizează iubirea si chipul fiintei iubite, semn că de la o vîrstă fragedă a fost un templier, înfrînt în cruciada iubirii: „Metanie iubirea ta să-mi fie,/ podeaua sub genunchii mei de său/ Si-n noptile vegherii fîe-mi mie,/ sub candeli stinse de păreri de rău,/ pe veci icoană-n ramă trupul tău”. Chiar în acest templu al iubirii, eroului liric îi trec prin minte si scene ceva mai vinovate: „Să-ti frîng, de atîta dor, în dodii trupul/ cu dusmănie pe acest tărîm/ si sînii tăi necopti cu iz de rodii/ în brate de, călugăr să-i sfărîm” (Ridică mîna la). Iubirea îi trezeste poetului un sentiment de înăltare, mai înalt ca stîncile de pe Valea Rebrei: „Pe-o stîncă-n Valea Rebrei/ Nu departe de Parva/ Uitati de zei si oameni/ Cu fata aceea/ De cer aninati/ De cer luminati/ Acolo sus prea sus/ Poate mult prea sus/ Zburau păsări sub noi/ Vulturi deasupra noastră./ în zare o vale adîncă/ Vedeam pînă departe” (Schimbarea la fată). Un ecou, parcă, din poezia lui Lucian Blaga, Dati-mi un trup voi muntilor, răzbate în poemul Otium elegans: „O mie de femei frumoase pe zi,/ O mie de cîntece, o mie de vămi/ Traversînd parcă as auzi/ O mie de surle, o mie de-alămi./ E vară. Pe străzi pasii lor cîntăriti/ Ca-ntr-o orgă se-aud în inima mea,/ în gînd zic: Veniti spre mine, veniti,/O mie de inimi de-as avea!”

Ca si în volumul precedent asocierea războiul cu femeia si iubirea: „În preajmă descîntă războiul în soaptă/ Femei în zvon neogoit, de cismea,/ Una trece usor ca o umbră/ Discret răstignind pe peron umbra mea./ Fluieră-trenul: Poftiti în vagoane!/ Pe scări mă săgeată un gînd chinuit./ în orasul cu enigmatice obloane/ Nu am iubit. De ce n-am iubit?” (În gara Făget). Sau: „Prin orasul distrus/ în nopti fioroase,/ printre oameni vii/, ca două stafii/ în carne si oase/ sub arborii goi/ ne plimbăm amîndoi” (Hinc lacrimae). Războiul a adus multe nenorociri, multe distrugeri dar viata merge înainte, prezenta persoanei iubite atenuează rănile dezastrului: „În mansarda ta ca-n palma orasului/ Priveam amîndoi la lucarna deschisă/ Rănile orasului bombardat –/ Cerul de fum, calcanele sparte,/ Moloz, cărămizi”. Privelistea e bacoviană: „Se-nnora... Acoperisul de tablă/ Vibra sub ploaie./ Departe de noi priveam abătut/ Undeva lumea durerii – ca/ Palizii plopi, bălti somnolente./ Mi-amintesc, descifrînd hieroglife,/ O muzică veche, ca de flasnetă,/ In amurg păsări cu-aripi sfîsiate/ Si gît zugrumat” (În mansarda ta).

Poetul a fost întotdeauna un visător. Un peisaj mirific îi răscoleste imaginatia si-si face planuri curate, dar îndrăznete de viitor. Si din păcate nerealizabile: „Într-o poiană la Timis/ Mă plimbam cu bastonul/ De student visător.../ Aici îmi voi face o/ Casă, aici între vînturi/ Si munti care sună/ La vadul cu cerbi/ însetati lîngă lună./ Aici îmi voi creste copiii,/ Aici mi-i voi mîngîia/ Aici voi cînta./ Si cîndva fericit/ Aici mă voi săvîrsi!/ Tu, cea necunoscută,/ Tu ce stai la geam/ Privind si asteptînd,/ De ce nu mă crezi? –/Cu brazii din vînturi/ Si apusul falnic –/ Între zăpezi...” (Casa din vis). Dacă peisajul Tării Năsăudului l-a fermecat în anii primăverii vietii sale, cel iesean, cu nelipsitii tei l-a cucerit în perioada apogeului carierei si creatiei. Întîlnirea cu acest peisaj e una solitară: „E noapte-n cer si-n ochii mei,/ Noapte-n oras. Sub bolti de tei/ N-aud masini, nu văd femei,/ Un om, un om dinspre vitrine/ Nefericit spre mine vine/. Dar nu; nu mă cunoaste, nu-l cunosc./ Sînt singur si de-atîta vreme singur/ El trece singur cînd trec eu/ Distant absent/ În pasul meu” (Noapte la Iasi).

O altă caracteristică a poemelor din acest volum este că, în cele rnai multe cazuri, a utilizat versul liber. Astfel exprimarea mesajului pare mai fluentă, nu este încorsetată din cauza rimelor. Iată o întîmplare banală care primeste haina poeziei: „O seară de iarnă, la Nistru, o seară/ Acolo va fi o chitară./ Pentru inima mea înghetată;/ O, de-ar fi acolo o fată!/ Fată pe care o am iubit/ A fost, a plecat si n-a mai venit” (Cantona). Din nou o apropiere de Eminescu. Ca si la poetul national, iubirea este mai mult visată. Un cadru dezolant cauzează un gol interior: „Vînt nemăsurat/ Stol de fnmze pe stradă/ Interior – o casă pustie./ Mă gîndesc la ce ara/ în lume mai scump./ Falnic necunoscut/ As iubi nesfîrsit/ în casa pustie./ Anotimpul iubirii/ A fost, a trecut./ Noaptea istoriei/ Mă împietreste/ Lumînarea se stinge-n curînd/ Se sfîrseste/ (Toate se sting în sufletul meu)”. (Toamnă la Seleus). Toamnă si vînt în natură, toamnă si neliniste în sufletul poetului. S-au chiar visează în versuri albe, versuri ce ne fac să ne gîndim îa Nichita Stănescu: „Meditam absorbit/ depanînd suveniri/ de demult si tristeti –/ Prin geamul deschis/ o caldă noapte de vară/ răsuna sub cer în/ cîntece de pahar/ treceau prin ciresi/ suflări pale de vînt/ dinspre foburg, cînd/ răsărea prin somn/ de departe discret/ chipul ei măret de/ viola pomposul acoperind cu un surîs/ ochii mei de ascef” (Onirică).

Chiar dacă viata i-a fost împodobită cu lauri ai succeselor si satisfactiilor profesionale, poetul a avut si unele deziluzii si neîmpliniri pe care nu se abtine să nu le îmbrace în haina poeziei. O casă a dorit, în peisaj năsăudean, de unde să se vadă: „Lunca, podereiul, calea ferată,/ Liceul unde-nvătam odată –/ Lociiri mie dragi...” Dar din toate dorintele de acest fel s-a ales praful si pulberea: „Si-cum iată, pe dunga luminii din deal/, Un vînt nevăzut spălînd tot ca un val,/ Praf si pulbere, în zări! Prin livadă cum treci,/ Bălării înecînd neumblate poteci,/ Ani si ani în zadar... Cum te duci,/ Casa noastră-n pămînt o movilă,/ Un morman mort de umbre sub cruci./ Neguri cad, părăsite în fum/ Toate visele mele azi scrum” (Iluzii pierdute). De fiecare dată a găsit antidotul la deziluzii, optimismul si drumul drept, pesimismul si melancolia nu l-a învins: „N-am timp să-ntorc privirile înapoi/ Spre cei ce susotind i-aud în viată,/ Prin beznă, vînt, înghet, moină sau ceată –/ Acolo sus, înaltă si curată,/ Departe-n zări, avînd o tintă-n minte,/ Încet dar sigur, rob acelei tinte,/ Merg înainte” (Merg înainte). Loviturile vietii nu-l înfrîng, dar îl pun în situatia să vorbească singur, chiar dacă acesta este un monolog interior: „Primesc această lovitură a vietii/ Care pe neasteptate m-a rănit –/ Zdrobit însă nu deznădăjduit,/ Rana-mi ieg aingur în podghiaz –/ Va trece si acest necaz./ Primesc această lovitură a vietii/ Nu murmurînd si nu crîcnind,/ Ci de-osteneală suspinînd adînc,/ îmi^anin arma de oblînc,/ Îmi sterg de scut încinsă fruntea mea/ Si ca un beduin spălat de sînge scurs/ îmi mîngîi calul/ îngenuncheat sub sea” (Soliloc).

Simfonia Destinului,e plină de motive melancolice, nostalgice, elemente aproape simboliste: „Era un cer nelinistit/ Cerul cu stele-n noaptea aceea/ Si-mi auzeam pasii sunînd/ Prin întuneric./ Miroseau străzile a praf/ Si pulbere... Dărîmături,/ Oameni ciudati/ în noaptea aceea bombardati,/ Sergenti de stradă speriati/ În zori de zi” (Bonjour tristesse!). Amintirea copilăriei trezeste nostalgii: „Podul de lemn? Lumea săracă?/ Acolo, pe rît, era o barcă./ Acolo creste acum ciumăfaia/ Veghind cripta pasilor mei de copil / Pe uliti azi cîinii bătînd mă petrec/ Si-mi sueră-n vînt peste ape tufanii/: Eheu! Fugaces labuntur anni./ Treizeci de am am. Trec anii, trec...” (Eheu! Fugaces...). Ca si pe Eminescu, îl fi-ărnîntă dorul trecerii în lumea cu lumină si verdeată unde toti dreptii se odihnesc. Dar nu nelinistita mare, ci apele Somesului să-i vegheze odihna vesnică: „Aici îngropat ca un print indian/ Necunoscut/ Sub marmora neagră/ în cripta străveche/ să mă vegheze grilajul de fier –/ la treizeci de pasi/ în vale departe/ sunînd interminabil/ să curgă apele Somesului” (Carmen magicum).

Chiar sfîrsitul, Marea trecere, cum îl numea Lucian Blaga, si-l doreste sub zodia cîntecului („lucrarea înteleaptă a privighetorii”): „Si punîndu-mi perimanul/ Cu chipul crucii pe umeri/ Avînd în mîini cuvioase/ Pana mea de tahigraf/ In dorinta înnoirii,/ Dezbrăcat de omul vechi,/ Nevoi-mă-voi cu scrisul/ Faiă de toate ale lumii/ Mort, să-mi aflu mîngîiere/ In lucrarea înteleaptă a privighetorii/ în genunchi” (Canon).

Desi a căutat toată viata ade\'ărul, în stiintă si în artă, nu este pe deplin multumit si speră că acesta va fi aflat în opera neobositului pescuitor de perle, care a fost marele maestru Alexandru Husar: „un adevăr/ tot voi găsi eu pînă la urmă/ fie si-atunci/ cînd rm voi mai fi/ sau cînd voi fi/ cine stie unde/ în nopti lungi/ veacuri lungi/ sub ierburi si ploi/ departe de voi/ un adevăr/ tot voi găsi eu/ pînă la urmă” (***) Acest poem fără titlu, notat cu trei stelute, este testamentul omului de stiintă si al poetului. Exigenta si efortul colosal, de o viată, printre furtuni si vînturi nelinistitoare, al omului si artistului genial par doar etape în procesul infinit al cunoasterii. Chiar caligrafierea poemului sugerează acest aspect: începe cu literă mică iar la sfîrsit nu a pus punct. Procesul de aflare a adevărului si frumosului este infinit, fai'ă început si tlră sfîrsit...