ESEU

Nicolae LEAHU

 

 

O poveste despre traducerea poeziei

 

I

 

La fel cum florile îsi extrag sevele din plasma naturii, developîndu-si miresmele, culorile si formele chiar si pe friguroase creste de munte, pe dunele călătoare ale desertului sau pe tremurări de oglindă acvatică, limbile lumii comunică si se comunică nutrindu-sedin fabulosul sincretism al Fiintei. Făpturi în necontenită prefacere, limbile lumii mărturisesc devenirea (ca expresie a creatiei perpetue), propriile lor temeiuri, dar si propria lor angoasă teleologică. Undeva aici (aici, un sinonim perfect cu pretutindeni), pe muchia unde lumina deraiază în umbră, unde visul se topeste în visare, iar sentimentele îsi află un reazem în lutul concretului începe munca poetilor: unul mai diferit decît altul în interiorul unei limbi, care, la rîndu-le, sînt una mai diferită decît alta în interiorul uneia si aceleiasi rostiri: rostirea umană.

Clepsidră curgînd într-un singur, si indefinit, sens, Fiinta ia tot atîtea înfătisări lingvale cîte ia devenirea însăsi, cîte sensibilităti ireductibile se angajează să-i capteze freamătul, susurul, trecerea.

 

II

 

Poezia face jocul unei stări de interregn, problematizînd astfel în cel mai acut mod activitatea de traducere. Mai mult, revendicîndu-si mereu dreptul de a fi un limbaj în limbaj, ea constrînge traducătorul să-si instituie demersul prin suspendarea hotărîtă a opozitiilor dure de tip traductibil – intraductibil sau fidelitate – trădare. Dincolo de tensiunea lor apăsătoare se întinde, ca o necuprinsă promisiune, acea formă a libertătii artistice care se arată sensibilă la orice scădere profesională a traducătorului. Această platformă etică, derivată din reflectia unor filozofi (ca M. Heidegger), hermeneuti (ca P. Ricoeur) sau „deconstructori” (ca J. Hillis Miller) asupra conditiei interpretării/ traducerii textelor filozofice este validă si pentru poezie în măsura în care întelegem prin ea un alt unghi (poate chiar unul hotărîtor) de sondare a fundamentelor Fiintei si ale Fiintării. Act de explorare totalizantă a lumii si a sinelui (pentru că, în faza de producere a miturilor cosmologice, precedă, iar ulterior determină, în multe privinte, căile de cunoastere), poezia obligă cititorul/ interpretul si, la limită, traducătorul să dea seama de profunda instabilitate a sistemului ei de operare. Interesată deopotrivă de realitate si i-realitate, de imaginatie, trăire, sau „amintirile viitorului despre prezent” (N. Stănescu), poezia reuseste să traducă limba ierbii pre limba leului, limba muzicii pre cea a picturii, limba larmei pre cea a tăcerii. Cu un model sugerat de însăsi substanta poeziei, traducerea devine în mod necesar creativă, inventivă, imaginativă.

 

 

III

 

Confruntat cu ideea că limbile nationale sînt „monade de gîndire si de expresie”, dar si cu aceea că poezia este un „limbaj conotativ prin excelentă” (suferind, deci, de o contradictie de fond între închidere si deschidere), poetul român Stefan Augustin Doinas, unul dintre îndrăgitii mei ghizi – ca traducător – pe culoarele labirintului liric universal, arată că desi „actul de a traduce poezia constituie o tentativă aproape imposibilă”, această tentativă, tocmai de aceea, „este vrednică de a fi realizată”. Pentru încercarea sa de a panorama poezia universală, poetul si traducătorul român alege drept criteriu de selectie sunetul fundamental, adică acea identitate ireductibilă a vocii poetice, care, în ultimă consecintă, ni se relevă ca un mod de a aproxima imaginea în negativ a Fiintei. Traducem, cu alte cuvinte, pentru a recupera pluralitatea lumii, pentru a investi subiectul cu o mereu rîvnită putere de abstractizare a Fiintei, a acelui prag în care particula se developează – am vrea să credem – ca Tot.

 

IV

 

Punînd în cauză, implicit, întreaga problematică a angoasei si a curiozitătii provocate de misterele Celuilalt, actul transpunerii dintr-o limbă – fatalmente poetică! – în alta se poate traduce prin întelegerea raportului creator dintre eul empiric si eul profund, unde cel dintîi este procesatorul, iar cel din urmă furnizorul de materie primă (pentru că niciodată aceasta nu parvine într-o formă cizelată, stilizată, epurată de ultragiile unei trăiri puternic contextualizate) despre lume si despre sine. Traducerea, astfel spus, consolidează identitatea prin aportul Celuilalt si, cu atît mai mult, prin constientizarea drumului acestuia către propriu-i Eu.