Leonard CIUREANU
Poem de amor
Îmi amintesc frumoaso de părul tău de cafea
si ciocolată
pieptănat de mîinile vîntului
la sfîrsitul lui septembrie
azvîrlindu-mă în isterie
mi-aduc aminte iubito de pulpele tale zăhăroase
hedoniste într-un oras provincial din sud-estul
Europei
cînd privirile tale tăioase împungeau ca niste
săgeti ale lui Cupidon
privirile-mi lichide
însîngerate
cînd zeul Amor ne mîngîia inimile
sub firmamentul înstelat
unde muzica stelelor curgea
pe degetele gîndurilor noastre.
Îmi amintesc iubito această idilă
muscată de sentimente pure
cînd flacăra iubirii curate
ardea pentru noi
Si azi aprind în liniste divină
candela memoriei…
Frunza verbului
Esti jefuită frunză de verb
Si chiar gleznă de adverb
Argila trupului subtire
Strîmbă miscare-n devenire
Te vîntură vîntul iubito nu-i asa
Al umbrei reflex între nu si da
Crezi că ti-au furat amintirile
Drumurile, amăgirile?
Singurătate
O grea singurătate curge în vînt
pe trupurile pietrelor reci
cînd te petreci
pe apa sărată a cuvintelor sub pămînt
Un vis de o clipă amarnic te-a muscat
Sub fusta luminii prăfuite
Si azi cu mînurile învinetite
Tu ai plecat tu ai plecat
Lăsînd un gol în urmă un rămas
Daruri însîngerate oarbe asteptări
Semne de întrebări, mirări
Tipete acre în sideralul ceas
lacurile ochilor tăi
lacurile ochilor tăi
îsi înghiteau malurile
aici în ograda sufletului
verdele tiveste mireasma de iasomie
tesînd o pînză de lumină rece
pentru mormîntul gurii.
bucăti de astre curg în cerneala sîngelui
orizontul arde la flacără mică de iubire
asteptarea sapă-n malurile privirilor tale de apă
sărată.
Cosa fare?
O magie neagră roade irisul, pupila, întregul
glob ocular, cornee, retină, organul ochiului întreg
sub pielea ierbii incertitudinea creste.
Singurătatea drumului
Îmi ascuns sub limbă
drumul
el se transformă-ntr-un peisaj de primăvară
Odinioară desfăceam paginile, foile sufletului
prin repulsie fată de aglomeratie
un mizantrop păream cu erori comise de
Moira.
Azi mirosul de cerneală
e înlocuit cu praful de stea albastră
cu praful de stea rosie, galbenă, albă.
îmi smulg imaginea din oglinda drumului
si o ascund în limba tăcerii înverzite.
Sub pod de vise
poetului Ion Enache
Bărbatul cu părul sur boem. bizar
Poetul drumurilor încîlcite
Mai sacru decît crezi amar
Sub sideralul ceas prin vămile înverzite
De spatii 'nalte plăsmuit
Sub orologiile cărărilor obscure cernite
Torcînd amintirea visului rănit
Cu degetele gîndurilor înmugurite
Bărbatul suie dealul singurătătilor albastre
Hieraticul Ion Enache pe ape de cuvinte
Mai curge în gîndurile noastre
Într-o tăcere albă si cuminte
Si suie către cerul înstelat
Boem pe un pat de vise sub un pod
Al drumului stingher cu daruri ce îl rod
Nelinistit si zbuciumat
Virtutile deasupra cantitătii formelor bizare
Ah! heruvim pe firmament…
Tu n-ai să mori nicicînd în sala de asteptare
Ci ai să renasti ca pasărea Phoenix pîn’ la transcendent
