PRIMA VERBA

Carmelia LEONTE

 

 

 

 

Dacian (?)

Fără să se prezinte cu numele complet, Dacian ne zice: „Bună, acestea sunt poeziile mele”. Nu prea sunt de acord. Nici „bună” nu e, si nici poezii nu ne trimite.

«Mă uit la soare cum apune,/ Cand eu visez la zile bune./ Ma uit la stele cum dispar,/ Cum piere grîul pe hotar./ M-am rătăcit, m-am rătăcit,/ Căutînd iubire,/ M-ati alungat, m-ati părăsit,/ Sensibil sunt din fire.”

Cred că sunteti sensibil, dar si noi avem „naturelul simtitor”, zău!

 

Ana-Anita (?)

Lucrăm cu pseudonime si ne descurcăm destul de greu.

Si Anita este sensibilă dar, din fericire, reuseste să convertească emotiile unei adolescente problematice în valoare estetică. Desi perfect capabilă să creeze o atmosferă sugestivă pentru desfăsurarea întregului arsenal poetic, necazul este că nu reuseste deocamdată să evite căderile în facil, în derizoriu, semn că mai este mult de lucru. Iată in astfel de exemplu:

„Voi rătăci cu ochii/prin mormanul de cărti/ ce se tăvălesc linga ceasca de cafea/ ce-mi veghează patul./ Cinci zile in care mîna-mi/ nu va face altceva decit/ să întoarne paginile/ otrăvite de cerneală,/ în care voi încerca să uit/ de amorul nostru ce dansează în priviri”.

 

Hassan Nurredin

Domnul Nurredin ne trimite, după cum mărturiseste, poeziile unei tinere prietene, căreia nu îi deconspiră numele. Frumos gest ! Si iată ce aflăm imediat despre autoarea anonimă: «Mă pot numi într-un singur hal/ Stiintifico-sentimental». Incredibil! Nu am văzut niciodată o formulă mai laconică si mai cuprinzătoare. Mă duce cu gîndul la echilibrul dintre ratiune si simtire, yin si yang, animus si anima! După cum vă asteptati, nu lipseste aspiratia către spiritualitate: „Mă întorc la Dumnezeu/ Înspre mănăstiri ca Noica/ Si de n-am să birui eu/ Dând ferici la alti, ca doica/ Să împart ce-i bun si greu/ Când nu pare că-i al meu/ N-am să caz vreodata eu/ Mă petrec în ierarhii/ Si trec culmile cu troica ». (De ce cu troica? Probabil tînăra poetă nu nu a găsit altă rimă.)

Si asta n-ar fi nimic ! Vă veti convinge imediat că un suflet cu adevărat nobil nu este niciodată ranchiunos sau răzbunător. Iată dovada : « De ce te-as mai primi in viata mea/ Cînd ai plecat atunci asa/ Cu sabia înfiptă mai întîi în prietenie/ Si-apoi să vii să zici c-a fost din vina mea/ Si să respiri acelasi aer ai mai vrea/ Esti doar o trădătoare/ La categoria grea/ Respiră singură cu tine/ De poti asa/ Si ia-ti si sabia cu tine/ Că e a ta/ E doar a ta/ Să-ti fie bine... » Bine spus ! Prin aceste inspirate cuvinte, toti trădătorii (si mai exact spus, toate trădătoarele) planetei au fost încondeiati. Dar… parcă era vorba că versurile au fost scrise de o tînără fată, cu poezii ”mai mult decît onorabile” (apreciază dl. Hassan). De aici reiese că îsi spune oful un bărbat trădat în iubirea lui, de vesnic superficiala Eva.

Ei, asa-i dacă ne uităm la fleacuri ! În dragoste sexul nu contează. (Replica este celebră, analizată si de Tudor Vianu în Estetica lui.) Cît despre artă, nici nu mai vorbim.

 

Ramona L. Ceciu

Descoperim o poetă foarte tînără, de real talent, cu o viziune dură, uneori apocaliptică, alteori grotescă, dar reusind să articuleze un univers viabil prin el însusi. Asperitătile metaforice devin subit tăioase si sectionează fără milă ecranul confortabil al întîmplărilor anodine pe care le trăim somnolenti, pentru a ne aduce la realitatea poetică pe care o slefuieste, chiar dacă nu suficient, dar promitător, Ramona L. Ceciu. În mod neasteptat, accentele lirico-sentimentale nu lipsesc. Ele îndulcesc tonul, într-un mod nu neapărat fericit, dar în orice caz contrapunctic: „ Rădăcini de copaci/ Noduroase trepte spre cer…/ Ah, firmament nemilos si stingher!/ Nu vezi câte mici vietăti/ Se îneacă în mlastina existentei umane!?/ Îsi întind copacii rădăcini/ Spre cerul tăcut si străin,/ Subterane izvoare gem si lovesc/ Pământul bătătorit de cutume,/ Îsi leapădă soarele pielea-i ridată/ De milioane de ani/ Si-o lacrimă se zbate/ Pe fruntea vesniciei…/ Ochiu-mi plezneste// Oglinda pătată de timp,/ Buze siroiesc – si albastru sânge/ Îneacă neclintirea mândrilor copaci…/ Bucăti de creier tâsnesc în tavane/ Pe fântânile arteziene/ Explodînd din ochi si din buze –/ Buze cândva sărutate de tine,/ Acum sărutate de noapte…/ Un oftat se desprinde din piept,/ O tresărire păseste agale…/ Urcă treaptă cu treaptă…”

 

Cristina-Monica Moldoveanu

„Adevărul e că v-am mai scris din câte tin minte fără răspuns”, ne ceartă Cristina-Monica, să ne fie de învătătură. Nu tineti bine minte! Poate criza de timp duce la o criză de memorie, pentru că eu î mi amintesc bine că am schimbat emailuri lungi pe tema poeziei. Colaboratoarea mea din Bucuresti mi se plîngea că poeziile în limba română nu au atras atentia nimănui, dar imediat cum le-a tradus în engleză si le-a publicat pe diverse bloguri, a avut multi cititori si comentarii laudative. Eu i-am răspuns că nu are sens să credem că niste versuri care nu atrag atentia în limba română devin brusc ebluisante numai pentru că au fost traduse. Că explicatia ar putea sta în mirajul pe care o limbă străină în vogă îl exercită asupra mintilor tinere.

Asta spre aducere aminte... E drept că nu i-am răspuns în revistă, dar numai pentru că autoarea deocamdată nemultumită de criticii ei si resemnată înainte de vreme, ne-a spus că nu o interesează să-si vadă numele tipărit…

Cristina-Monica Moldoveanu continuă si de data asta, cu modestie: “Am scris poezii din anul 2007, dar nu am reusit să creez ceva frumos. Am avut foarte putini cititori si reactii negative sau indiferentă în general. Dar am continuat să scriu. Până la sfârsitul lui 2011 când am considerat că efectiv ceilalti au dreptate că nu am talent deloc”.

Noroc că în 2012 ati revenit la sentimente mai bune! Vă lăsati prea usor descurajată. Într-o lume în care se scrie de milenii, si se scrie bine, e firesc să fiti primită cu multă reticentă. Mă întreb cît de talentat ar trebui să fie un poet pentru a produce stupefactie în sufletul unor cititori atît de saturati de literatură genială? Poate că proba de foc a talentului este perseverenta, cultivarea încrederii în sine, indiferent de reactii. Decît laude nejustificate care să ducă la înfumurare grabnică si, deci, la moartea poeziei, este de preferat lupta onestă pentru autodepăsire. Succesul este deseori superfluu, iar dacă va veni, pe drumul acesta al muncii însingurate, veti putea fi sigură că îl meritati. Impresionează acuratetea, sinceritatea, puritatea sufletească, acuitatea sensibilitătii neostentative, valori care m-au făcut să citesc poeziile cu bucurie: ” dacă e lună plină nu pot plânge/ întrebările amortesc în gând/ degete răsfirate în mănusi găurite/ promit că le voi coase dar/ mereu închid sertarele cu amintiri/ poate spuneai prea multe povesti/ mai credeam în zâne albastre/armatele de fluturi de noapte/ năpădeau liliacul alb din grădină gustam din acelasi pahar un ceai de lămâie/ atât de acru încât nisipul de sub tălpi/ scârtâia ca zahărul pisat”.

În concluzie, nu aveti dreptate să fiti atît de neîncrezătoare. Continuati!

 

Daniel Murărită

Un poet al iubirilor contondente, astfel l-as numi pe Daniel Murărită. El caută disconfortul cu lumînarea pentru a-l transforma în stare de gratie. Nu are încredere în nimeni, ci numai în steaua lui. Nu se bazează pe nimic, nici într-un caz pe circumstante favorabile, ci numai pe forta inegalabilă a cuvîntului, pe care o poartă cu demnitate într-o lume pe care o presupune din start ingrată. Este pregătit pentru tot ce-i mai rău, ca un adevărat luptător. Ghicesc printre rînduri un caracter bun, care sustine o poezie autentică: „raiul e o maternitate, o cameră albă în care culorile, /în asteptări prelungite, trebuie născute cumva./noi nu aveam mamă, înfrântii nu au inimă, nici zbatere alienată. /ghemul de închipuiri încâlcit viermuia /sacadat în cernerea sângelui. /noi nu am fost zeii capriciosi ai clipei, umbra/orgoliului nemăsurat,/tăcerile noastre s-au scăzut între ele, lăsându-ne verba neîncheiată, /iubiri contondente, frici line si îngăduite vor reveni. »

 

Any Drăgoianu

Any Drăgoianu ne uimeste cu o neliniste surprinzătoare pentru o poetă: ”V-am rugat să facturati si nr. trecut si nr. acesta si să plătesc ramburs. Deci am 2 numere neplătite. Nu vreau să credeti că primesc gratis revista.” Acum, ca să destindem putin atmosfera, de ce să nu credem dacă o primiti? În sfîrsit, dincolo de aceste confuzii adminstrative, care se vor lămuri la timpul potrivit, descoperim o poetă pe deplin formată, deloc începătoare, sigură pe mijloacele ei de seductie estetică, pe care de altfel le foloseste din plin, neinteresată să recompună lumea fracturată de stîngăcia oamenilor, ci convinsă că se poate descurca oricum, oriunde, în orice lume posibilă si în majoritatea celor imposibile: „ el era trecut de a doua tinerete/ se plimba prin timpan cu o masinărie veche/ îi transpirau palmele de atâta lumină/ învătase trucuri ieftine/ în cristal sculpta femeile cu aură purpurie/ avea un defect de vorbire/ se născuse cu o întârziere de cinci nanosecunde/ unghiul din care privea culorile îi era favorabil/ detectase toate vibratiile/ îti ascultă inima de la mii de kilometrii distantă/ are o autostradă suspendată în plămânul drept/ nu se dă bătut încearcă toate spiralele/ face viraje prin sunete si dă explicatii zvonurilor ieftine/ mă gândeam să îl denunt”.

 

Adela Pop

Iată în sfîrsit un punct de vedere cu totul surprinzător si absolut tonic. Ne spune Adela Pop : „Am absolvit in 2008 Facultatea de Litere si Teologie Ortodoxa, in cadrul Universitatii de Nord, Baia Mare. Acum lucrez ca terapeut intr-o clinică psihosomatică si  poezia e una din artele pe care se bazează terapiile si comunicarea”. Minunat! O asemenea afirmatie dă cu tifla multor sceptici care ridică din umeri si se întreabă la ce e bună poezia ? Nu numai în vremuri sărace, ci asa, în general… Dacă este de folos în terapie, deja putem respira usurati. Onoarea poeziei este salvată. As fi cît se poate de curioasă să asist la o asemenea sedintă de terapie, în care poezia este balsam pentru suflet. Avem nevoie să ne reamintim valoarea initială si initiatică a creatiei lirice, care se adresa omului în întregul său, pentru a-l pune în valoare si a-l recupera.

Inviorată de asemenea gînduri în sfîrsit pozitive, mă grăbesc să deschid documentul pe care Adela Pop l-a trimis la redactie. Ca un făcut, fisierul nu se deschide. Sînt extrem de curioasă să citesc poezia care vindecă oameni, asa că încerc din nou. Nimic ! Îmi dă eroare. Numărul 501 ! Informatia nu mă consolează. Tehnica asta, cît o fi ea de grozavă, nu-i deloc infailibilă. Las totul baltă, descumpănită. A doua zi, mă reped la calculator. Se deschide ! Simt că am făcut un pas hotărîtor spre vindecarea tuturor angoaselor mele. Dar… stupoare fără margini ! Iată cum arată poezia care ar trebui să ne vindece : ” Blestemat sa fi (sic !) in veci,/ Tu, cu-a tale vorbe…./ Cand le-ai spus asa de reci,/ Inima-mi facîndu-mi terci,/ Si graind vorbe de dor,/Mi-ai involburat un dor…/ Ce acu vine cu jale,/ Imi sfîsie inima si-o-ndoaie,/Iar tu stai si rîzi draceste,/ Crezi ca totul se opreste,/ Dar nu-ti face griji/iubite,/ Caci blestemul cand cuprinde,/Arde totu-n fata lui,/Mistuie inima orcui (sic)./ Tu vei sta jelind mereu/Locu-n lume-ti va fi greu,/ Blestemat sa fi (sic !)in veci/ Dragostea sa n-o gasesti./ Iar de tu o vei gasi,/ Sa o porti in tine-ani mii,/ Sa o porti cum o port eu/ Singura-n, patima-n, greu./ Blesteme sa cada pe tine,/ Iar iubirea sa iti fie/ Cosciugul gol si rece/ Ce pe toale le intrece »etc., etc., etc.

Vi se pare corect? Îmi amintesc de comparatia pe care Platon o făcea, în Lysis, între poezie si vînătoare: ”Ce crezi despre vînătorul care îsi sperie vînatul si îl face mai greu de prins? – Desigur că e un prost vînător. – Nu este cumva o mare stîngăcie să sălbăticesti pe cineva prin vrobe si prin cîntece, în loc să-l ademenesti? – Cred că da. – Vezi, Hippothales, să nu te expui la toate acestea din pricina poeziei tale! Nu vrei să sustii totusi că un om care-si face singur răul prin versurile sale este un bun poet, de vreme ce se vatămă pe sine însusi. – Nu, pe Zeus, spuse. Ar fi cu totul absurd.”