PRIMA VERBA
Carmelia LEONTE
Enache Seculesteanul (Craiova)
Aveti un spirit ludic care vă prinde foarte bine pentru că este însotit de inteligentă artistică si, bineînteles, de umor. Acest umor caută să exploreze profunzimi, este o armă împotriva efemerului, un instrument mereu la pândă în căutarea clipei semnificative. Gaston Bachelard spunea: „Poezia caută clipa. Ea nu are nevoie decât de o clipă. Ea creează clipa. În afara clipei, nu există decât proza si cântecul”. Această agătare de clipa cea repede creează tensiune textului poetic, care se visează mereu învingător în lupta cu timpul. Desigur, lucrurile mai derapează uneori, mai scapă de sub control, sunt îndărătnice, nărăvase, îsi caută un făgas al lor, independent de cel care doreste să le dirijeze, adică de dumneavoastră, în acest caz. Astfel de evadări fac să fie clipa si mai miscătoare, în sensul bun, de augmentare a emotiei, dar si în cel mai putin bun, de glisare într-un spatiu străin, greoi, maculat de exprimări nepotrivite. Rămâne echilibrul o tintă în continuă miscare, greu de atins, dar nu imposibil.
Alina Trofim (Chisinău)
Cadentele eminesciene, grele de întelesuri preluate de la înaintasi, sunt un bun exercitiu pentru a vă face mâna de viitor poet si, desigur, pentru a vă deprinde spiritul cu o gândire poetică. Totusi, impresia de déjà vu, déjà connu este mult prea puternică pentru a mai trezi vreo emotie cititorului, ca să nu mai vorbim de emotii negative. „Luna pe cer a răsărit!/În ochii tăi albastri/Lumina ei a strălucit/Si s – au văzut toti astri./În farmecul luminii tu/Păreai ca o stafie/Iar zâmbetul ce a apărut/Ascunse taina vie.//Sărutul, care s – a atins/De pleoape grele, reci,/Doar într-o clipă s –a cuprins/Că a adormit pe veci./Si – n sânge îti curgea încet/A noptilor – tăcerea,/Iar tu, privind în jurul său,/Ai îmbibat plăcerea” (Noaptea). Nu vreau să par malitioasă, mă fac că nu observ versul final si, în consecintă, nu îl comentez. Chiar si asa, după o asemenea lectură exercitiul critic pare superfluu. Sfatul optim nu poate fi decât acela de a depăsi această etapă cât mai repede cu putintă. Nu este de dorit să rămâneti într-un tipar care vă înghite.
Mihaela Lunca (Alba Iulia)
Nu ne spuneti ce vârstă aveti (bănuim că tânără), dar ne mărturisiti că vă aflati deja la al III-lea volum. Felicitări pentru prolificitate, desi întelepciunea populară ne spune că graba strică treaba. Trebuie să cuprindem mult în putin, nu putin în mult. De exemplu: „La ceasul bântuirilor,/ceas de vifor prin noi,/din tine,/spre mine,/vi (sic!, n.n.), să mă certi mamă./Mă certi,/că prea arcuite mi-s sprâncenele./Pentru tine,
conturul lor, /neputincios repros.
Încercând să te-mpac,/cobor ochii,
si cu aceeasi pătrunsă durere,/răspund.
Întreaga-mi viată,/mi-am trăit-o a mirare mamă!/Sprânceana dreaptă se mira,
când priveam,spre lume /iar stânga o urma,
întrebătoare /când gândul trecea,/dincolo de poarta lumii,/iar eu, îmi asezam gândul,/la taifas cu nepătrunsele taine.” Asta înseamnă putin în mult. Se simte la dumneavoastră nevoia de a acoperi spatii cât mai largi, poate si ca reflex al unui gol interior. Doamna Bovary călătorea mult în exteriorul ei… Reusiti versuri bune. Cu toate acestea, un poet nu are voie să se facă vinovat de dilutie a tensiunii lirice, de glisare pe suprafata realitătii. Cel putin nu un poet cu sensibilitatea dumneavoastră.
Maria Mărginean (Alba Iulia)
Poeziile dumneavoastră mi-au provocat un entuziasm sincer pentru că am văzut în ele un talent real, posibilităti confirmate de a struni forta Verbului, puterea de a imagina (deci de a crea) o lume vie, clocotitoare si totusi retinută, dintr-o decentă pe care numai marile spirite o au. Faptul că aveti constiinta propriei valori îmi este semnalat nu numai de siguranta de sine care emană din texte, dar si de insistenta pe care o aveti în a semna toate textele, chiar dacă ele urmează unul sub altul în acelasi document. Această exacerbare a instinctului de proprietate îmi spune că am de-a face cu un caracter puternic, netemător (nici măcar de pericolul redundantei) si care ne va crea surprize. Asteptăm, ce să facem?
Adrian Agachi (Bucuresti)
Poemele religioase întotdeauna îmi dau fiori pentru că, am mai spus si în alte rânduri, pe cât de simplu pare să abordezi astfel de teme, care se anuntă extrem de generoase, pe atât de dificil este să le duci la bun sfârsit. Tendinta este de abandonare în fluviul sensibilitătii mistice, în matca fără sfârsit a literaturii de gen, definitiv consacrată si tocmai prin asta asupritoare. Să transmiti prin limbaj ceea ce este dincolo de categoriile lui este o imensă dificultate. Din acest motiv se observă deseori la poetul religios o distantă între expresia verbală si realitatea trăită. Si totusi, dacă există vreo posibilitate de a percepe experienta mistică, aceasta nu poate fi decât în proximitatea studiului limbajului. Experimente în zona strict verbală nu îsi au sensul pentru că un astfel de creator nu îsi doreste un joc gratuit de cuvinte, golirea cuvântului de continut. Or se pare că tocmai aceasta este găselnita prin care literatura supravietuieste în vremuri sărace. Sărace în credintă, desigur. Pe de altă parte, eliberarea de sub tutela marilor poeti religiosi este si ea imperios necesară pentru că, dacă în spatiul eclezial inovatia nu este permisă, în cel literar, dimpotrivă, ineditul, în sensul de originalitate, de amprentă a personalitătii poetice, este o conditie esentială. Din fericire, Adrian Agachi reuseste să găsească un echilibru, chiar dacă precar, între aceste situatii contradictorii. Pslamii săi poartă amprenta autorului cunoscut cititorilor ziarului „Lumina”, a celui care a făcut deja dovada culturii teologice, a simtului civic si, bineînteles, a bunului simt. Nu ne rămâne decât să-i urăm mult succes în continuare, multumindu-i că s-a adresat revistei noastre.
