PRIMA VERBA

Carmelia LEONTE

 

 

 

Gabriel NEDELEA (Craiova).

Versurile trimise sînt indiscutabil publicabile, dar, pentru ca sînteti masterand în Litere, permiteti-mi, vă rog, să fiu mai exigentă decît as fi cu un bunic, cu un elev în clasa a VI-a sau cu un miner-poet (din fericire, avem si astfel de expeditori la posta redactiei). Tocmai din acest motiv este necesar un cv alăturat textelor, pentru a putea face comentariul diferentiat, în functie de context. Asadar, în timp ce vă citeam poemele, vizualizam un fel de tablou format din două portrete suprapuse. Ambele sînt interesante, în felul lor, si convingătoare. Singurul „repros” ar fi acela că un portret al tabloului, cel mai vizibil, e foarte ferm, intens colorat, sigur de farmecul lui si de rostul său în lume, în timp ce al doilea nu doar că îl imită pe primul, fără să îi semene, dar imită si pe al treilea, inexistent în tablou, si căruia îi seamănă si mai putin. Acest al treilea s-ar putea numi, de pildă, Nichita Stănescu: „Am asteptat cu var si frig/ Întoarcerea,/ Fără să treacă vreun cal/ Sau vreo iarnă./ (Întoarcerea o tineam pentru iarnă,/ Frigul si varul pentru cal)”(În asteptare). Fortat stănescian: „M-am gîndit la frig si la sfinti/ Si nu este să fie unde noaptea se noapte/ Iar iubita mea se crede că este o martiră” (Unde noaptea); „Mă doare în fata ochilor/ La o suflare si jumătate,/ La o lună plină de tine./ Îsi închidea solzii din cuvinte,/ Umbla pretentioasă si grijulie,/ Fata nu i se schimba.// Mă rog.// Mă gîndesc/ Aproape ca un martir,/ Mă închipui/ Ca un arbore” (Sare din arbore); „Am să-ti scriu un poem/ Cu femeie mergînd pe bicicletă/ În care vreau să spun de fapt/ Că lumina crapă în sarpe,/ Că se duce dracului visul cu roata,/ Că urangutanii îl uită pe Cervantes/ Si toate merg de-a-ndoselea/ Cînd trag cu urechea cuvintele/ Din lucrurile vietii mele nepersonale” (Poem). „Eu nu te sînt/ Si tu n-ai să mă sinucizi/ Pentru că nu stiu/ Cum te cuprind cu aceste mîini./ Apoi, amîndoi ne cerem scuze,/ Rîdem,/ Numai că tu nu crezi în semne” (Sfîrsit de noapte cu R.). (În paranteză spun, că nu mă pot abtine! Mai multa grijă pentru a evita cacofoniile!)

Desigur că aceste substituiri de personalitate pot fi atrăgătoare pînă la un punct, în conditiile în care arta se bazează pe forta asemănării simulate, pe histrionism, de cele mai multe ori. Acest joc de-a ne preface că sîntem noi însine fără să fim are savoarea lui, cu o conditie: să nu uităm nici o clipă că sîntem în joc, dincolo de care există un semnificat, o intuitie ce produce modificarea nemijlocită a filoanelor psihicului, ceea ce, la rîndul său, dă impresia de noutate, de splendoare. Dar dacă uităm că e joc si ne confundăm cu modelul ales, uităm de fapt cine sîntem, conventia dispare. Si odată cu ea, poezia.

Albert CĂTĂNUS

De ce, domnule Albert, nu trimiteti si un CV? Ca să mă dau eu de ceasul mortii? Să-mi pierd cumpătul si echilibrul? De ce? Nu vreti să mă ajutati deloc… ci numai eu pe dumneavoastră. Vă asigur că, atît timp cît nu există reciprocitate, îmi vine foarte greu. Asta pentru că sînteti absolut deconcertant, asa cum îi stă bine unui poet. După naivitatea cu care ati alcătuit emailul, credeam că e vorba de un tînăr extrem de fragil, un adolescent, poate un copil. Mă asteptam să urmeze niste poezii cu floricele pe cîmpii. Dar după acuitatea extraordinară a versurilor, după expresivitatea matură, aproape cerebrală prin care construiti momentul de plăsmuire estetică, după forta imaginativă care dezvăluie multă experientă culturală si umană, stau si mă întreb: cine sînteti? Lucrurile nu se leagă. Sau ati sterpelit cumva versurile din sertarul fratelui mai mare? E o farsă tip Big Brother ti eu nu m-am prins? Măi, să fie! Ca să vă citez: „ Bravo, Albert, ai făcut o treabă bună, esti puternic si singur!”

 

Ioan Cristian ARBORE (Oradea).

Este impresionant la dumneavoastră bunul simt care răzbate prin literă, paradoxul vorbirii simple, într-o lume atît de complicată. E cunoscut faptul că începătorii au tendinta să complice lucrurile, bănuind ei că valoarea stă neapărat îndărătul unor fraze eliptice, greu sau imposibil de înteles. Mi se pare de bun augur claritatea pe care o arborati ca pe un drapel al poeziei învingătoare. Vă scapă si sintagme mai putin reusite, stridente sau găunoase, dar textele dumneavoastră se detasează, în genere, de celelalte primite la redactie prin această simplitate care odihneste, desi se află mereu în căutarea unui semnificat. Acest compromis, între simplitatea enuntată si subîntelesul ei complicat, indecizia dintre semnificatie si ritm, manevrată cu pricepere, pot îmbogăti nuantele, capacitatea expresivă a limbajului.

Vă urăm mult succes!

 

Dan ROPALIDIS

Văd texte de o maturitate evidentă sub semnătura dumneavoastră, necunoscută mie, si cred că printr-o confuzie deloc regretabilă (de vreme ce astfel am ajuns să vă citesc), ati ajuns la posta redactiei. Bine ati venit! Poemele pe care le propuneti sînt profunde si necesită alt spatiu de analiză. Ceea ce vă pot spune, la o primă lectură, se poate sintetiza astfel: vă felicit pentru că restaurati valoarea imaginativă a limbii, deseori contestată, nerecunoscîndu-i-se continuitatea. Se crede că e reprezentată de interjectii, cuvinte „expresive” etc. Dar această functie stă la baza întregii expresii lingvistice umane, si cu atît mai mult la baza poeziei. Întelegeti, prin intuitie, în ce constă forta de sugestie a poemului pe care îl scrieti… în timp ce îl scrieti! Vreau să spun că dati impresia scrierii sub puterea unei stări poetice care vă răpeste. Aveti grijă, cu toate astea, să nu vă lăsati dus de puterea cuvintelor pe făgase nedorite. Admiratia mea se frînge brusc atunci cînd deveniti brusc sorescian sau emilbottian (dacă îmi este îngăduită sintagma). Este ca si cum ati retracta ce ati spus anterior si ne-ati trimite cu seninătate pe un drum fals. De exemplu: „ Eu unul, recunosc, m-am speriat/ Si am rupt-o la fugă/ Prin epoci, prin ani,/ Anii mei personali/ Îmbătrînind cu viteza luminii/ Si m-am năpustit în Cetate/ Mai mult mort decît viu/ Închinîndu-mă frînt la picioarele Lor:/ Primiti-mă, vă rog si pe mine/ De acum vreau să scriu/ Să m-apuc de săpat/ În pustiu si în stîncă,/ Să trag de adevăr si cu dintii,/ Să am ce-ndesa în cuvintele probă/ Întoarse în lume-ntelegeti?/ În chip de timbru vital/ Pe o cerere de permis temporar cuvenit/ Detinătorilor de identitate,/ Primiti-mă, vai, si pe mine,/ Oricum înapoi nu mă-ntorc/ Etcetera etcetera” (Schimbarea la fată).

 

Ion VĂCARU (Anina)

Sînt situatii destul de frecvente, la posta redactiei, cînd te pomenesti într-o postură ingrată. Trebuie să produci fraze savante, sau cel putin pertinente, să fabulezi cu gratie (sau fără), în tot acest timp prefăcîndu-te că nu observi esentialul: faptul că îti lipseste „obiectul muncii”. Mai pe sleau, versurile despre care scrii nu justifică efortul critic. Nu acesta este cazul domnului Ion Văcaru, poet-miner de la Anina. Ne bucurăm că revista „Poezia” ajunge si la dumneavoastră si, mai ales, că vă este pe plac! De asemenea, apreciem simtul civic extraordinar de care dati dovadă, caracterizant, de altfel, pentru întreaga breaslă si binecunoscut nouă. Versuri ca ale dumneavoastră, mobilizatoare, ar putea stîrni o revolutie! Un singur lucru e greu de înteles: de ce nu o stîrnesc? Iată o mostră: „Voi, ce-ati clădit cu trudă si sîrg/ Orase, uzine si mine prospere,/ Vînduti veti fi ca vitele-n tîrg/ De hotii adusi de voi la putere.// Le dati votul p-un blid cu fasole,/ Un mic prăjit si-o halbă de bere/ Celor ce stiu tara să-nsele.../ Si să mintă cînd sînt la putere.// Curge minciuna, perfidă otravă./ În piata ticsită. Si insul cu artă/ Jură cu voce mieroasă, gîngavă/ Că o lume mai bună n-asteaptă” (Loati aminte!, sic). Vă recomandăm să vă exprimati la o tribună si, dacă se poate, în proză.