PRIMA VERBA

Carmelia LEONTE

 

 

 

 

 

 

Cătălin Apetrei

Inteligenta este o calitate mult mai rară decît credem. Există multe moduri de a o mima. Fraze frumoase, citate celebre, glume fără perdea, precepte biblice, priviri pe sub sprîncene, totul este un ghiveci care în iarmarocul lumii se vinde drept inteligentă. În alt registru, se face confuzia gravă dintre viclenie si inteligentă, desi viclenia nu este niciodată semnul unei inteligente superioare, ci dovada unui instinct primar de supravietuire. Vorba psalmistului: „Ce ti se va da tie si ce vei cîstiga de la limba vicleană?” Cei putini, dotati cu o inteligentă autentică, refuză tentatia vicleniei. În lumea noastră lipsită de criterii si de onestitate, jalnicul Mitică a ajuns să pară un geniu. Să nu mai spun că multi confundă literatura cu viclenia.

Am făcut această mică introducere/ pledoarie pentru că dumneavoastră, stimate domn Cătălin Apetrei, m-ati convins că sînteti pe drumul cel bun în primul rînd prin inteligenta de exceptie pe care o dovediti si abia în al doilea rînd prin talentul literar, care deocamdată mi se pare destul de slab conturat. Nu vă îngrijorati. Bănuiesc că scrieti de putin timp, dar sînt sigură că veti arde etapele cu succes. La fel de sigură sînt că nici măcar nu căutati succesul, care îi îmbată pe mediocri, ci ati pornit în marea căutare pe care numai spiritele alese o aleg. Este o aventură pe cît de grea, pe atît de lipsită de glorie: căutarea de sine.

 

Ancuta Covaliu

„Mama spune că sînt un copil bun, de asta am îndrăznit să vă scriu. Dacă scrieti de bine, o să-i arăt mamei de ziua ei.”

Cu un asemenea santaj sentimental, nu pot face altceva decît să scriu de bine! Nu e vorba numai de a contribui la aniversarea fericită a unei mame, dar copilul chiar are talent. Pnetru că sînteti din Iasi, vă invit pe amîndouă, mamă si copil, să ne cunoastem si să discutăm despre poeziile noului vlăstar al literaturii.

Si să nu uit: La multi ani!

 

 

Mircea Axinte

Surpriză mare! Stimati cititori, poate sînteti sceptici din fire si vă imaginati că la posta redactiei nu pot fi descoperite genii? Vă rog să vă revizuiti ideile pentru că e timpul. Iată ce am primit: „Ascult în întuneric... Deseori/ Am îndrăgit usorul Mortii duh,/ I-am spus dulci nume-n mii de rime-n zbor/Să-mi scrie răsuflarea în văzduh./Belsug mai mult înseamnă moartea azi:/M-as stinge-n miez de noapte fără chin/ Cînd al tău suflet preschimbat e-n harpă,/ Cu negrăit extaz!/ Ai mai cînta – dar prea-ti aud putin/ Requiemul înalt – azi colt de iarbă!”.

Observati si minunati-vă odată cu mine! Ce ritm! Ce imagini! Ce prelungire infinită a finitului uman! Ce stăpînire măiastră a mijloacelor! Mărturisesc, nu mi-as fi imaginat că este posibilă o asemenea performantă la un începător, anonim deocamdată.

De fapt, nici nu cred că este cu adevărat posibilă. As fi rămas stupefiată si as fi căutat să îl contactez de urgentă pe acest domn Axinte (sau cum s-o fi numind) dacă nu as fi cunoscut opera lui John Keats si nici traducerile regretatului Aurel Covaci. Dar pentru că le cunosc, nu pot decît să spun: patetică, nereusită încercare...

 

 

Ion I. Părăianu

Domnule Părăianu, epigramele dumneavoastră au ajuns la mine. Constiincioasă cum sînt, vă răspund. Dar ce? Pe lîngă ironia acidă care este ingredientul principal al unei epigrame, un puternic suflu misogin răzbate din rîndurile pe care le scrieti. Se observă cu ochiul liber că subiectul predilect este decăderea morală a femeilor. Nu spun că nu ati avea ascendenti ilustri, nici nu sustin că nu aveti dreptate, dar parcă prea le spuneti cu foc ! Asa că, mi-e clar, Doamne fereste să gresesc cu ceva ! Vreau să vă răspund cît mai laudativ, să vedeti în mine un sprijin moral, pe cît este posibil. Doar-doar voi reusi să reabilitez lungul sir de urmase ale Evei, demn de tot dispretul. Infamie! Ce creaturi blestemate !

Mărturisesc, deloc în ultimul rînd, că îmi place cum puneti punctul pe «i», orcît ar fi poanta de seacă sau amară. Tara are nevoie de oameni ca dumneavoastră. Măcar epigramistii să atragă atentia asupra tarelor societătii, că politicienii vor să le legalizeze! Iată si două mostre: «Un mos se jeluia unui amic în târg: /De-atâtia ani si ani... se-mbată-a mea netoată./De ce esti tu asa nătâng??/ Azi, doar muierile se-mbată.» (Bahice); « Pentru pustoaice – vremuri grele –/ Iubesc pensionarii cu lovele./ Ei vor să nu dezamăgească,/ Dar n-au cu ce să le lovească.» (Vremuri grele). O nedumerire se prefigurează aici: dacă «netoata»  este cea împotriva căreia se îndreaptă săgetile critice, cine este «mosul» ?

 

 

Valeriu Marius Ciungan

Sînteti o voce matură si, mai mult, o fire perseverentă, încăpătînată, sigură de sine. Orice sugestie v-ar da cineva, oricît de vagă, ar fi prea mult. De asta mă abtin. Nu păreti tipul de poet care să aibă nevoie de un critic, ci de spectatori. Teama de singurătate, de autismul artelor contemporane se simte în versurile dumneavoastră. Din acest motiv gesturile eului poetic sînt hotărîte, demne, intransigente si în acelasi timp pierdute într-un inefabil calm, inepuizabil.

Ca orice om care stie ce face, detineti măsura lucrurilor ce vă definesc personalitatea. Nimeni nu poate veni din afară să vă arate un drum mai bun decît cel pe care l-ati ales. Niciodată. Vă felicit pentru această fermitate si deloc în ultimul rînd pentru talent.

Lucrati la o bancă. Asa am înteles ca emailul dumneavoastră a ajuns la posta redactiei prin gratie divină pentru că de foarte multă vreme mă apasă greutatea unei întrebări rămase fără răspuns : cum se împacă finantele cu poezia? Este un secret căruia nu i-am dat de capăt.