PRIMA VERBA

Carmelia LEONTE

 

Dan Elias
Se spune că poezia este o chestiune de gust. Dacă vă ajută cu ceva, vă mărturisesc că mie îmi plac poeziile dumneavoastră. Ritmul elevat, cadenta fermă, rimele nefortate sunt semne clare ale unui simt poetic admirabil. Reusiti să creati imagini pe care le-ar invidia un poet profesionist. De exemplu: „Mă umblă înserări tot mai putine/ Încă mai poti să înnoptezi în mine”; „Poetii sunt ca ursii cavernelor, ciopliti/ În lacrimi de argilă de-un fluture enorm/ Visând fără-ncetare când toti ai vostri dorm/ În propriile umbre mereu nepotriviti”. Din păcate, ambitia de a scrie sonete într-un mileniu atât de grăbit si insurgent ca al nostru ar putea părea multora desuetă, mai ales că substanta lirică se diluează usor. E nevoie de multă tensiune interioară si de o perfectă cunoastere a limbii române pentru a duce la bun sfârsit o intentie atât de nobilă. Nu înteleg, de pildă, versul „Cuvintele smintite s-au meritat să fie”. Vreti să spuneti „au meritat”, nu-i asa? Este o greseală frecventă de limbă, care se practică acum. Prea des aud exprimarea total absurdă si agramată „se merită”. Dar în limba română verbul „a merita” nu este reflexiv, nu putem spune „eu mă merit pe mine”, „tu te meriti pe tine”, o anumită situatie „se merită”! Ci folosim forma impersonală a verbului atunci când vrem să exprimăm o astfel de idee. De exemplu: „Merită să mergem la teatru. E o stagiune interesantă”. Sau: „Merită să citim”, „cuvintele merită să fie spuse”… Dar m-am depărtat de la subiect. În general, sonetele dumneavoastră merită atentie. Dacă veti avea puterea să spulberati prejudecătile cititorilor contemporani nouă, care nu mai gustă astfel de creatii, totul va fi bine. Dar asta este tocmai treaba unui geniu!

 

Mihai-Gabriel Grozăvescu
Să încep prin a vă multumi pentru scrisoarea călduroasă pe care mi-ati trimis-o. Astfel de gesturi mă încurajează. Acum continui cu o glumă: dacă misiva scrisă de mână si adresată direct mie este foarte frumoasă si generoasă, poeziile descoperă o latură aproape sadică a personalitătii dumneavoastră. Si eu mă tem de sadici! Iată o mostră: „mi-ai înfipt ace în creier/ ai râs, aplaudai,/ spunând cu un soi de bucurie/la toată lumea/că ai împins acul pe nara stângă…” Nu mai continui, din dorinta de a menaja cititorii! Autodefinirile destul de exotice, superioritatea asumată, desi cam grăbită, ambiguitatea sexuală (semnati cu nume de bărbat, dar scrieti raportându-vă la un subiect feminin si receptând realitatea poetică prin prisma unei femei), toate acestea si încă ceva mă împiedică să emit o judecată de valoare. E prea devreme! Sau prea târziu…?

 

Adalbert GYURIS (Germania)
Este evidentă în poeziile dumneavoastră o sensibilitate adolescentină, foarte pură, care vă onorează. Câti oameni mai au tăria să gândească simplu si să se exprime nesofisticat, în zilele noastre? Dimpotrivă, multi cred că exprimările savante sunt apanajul profunzimii în gândire si îsi complică discursul/viata pentru a epata. Vă felicit, deci, pentru această sfântă simplitate. Dar lipsa unui curaj vizionar, esential pentru un poet, frânge elanul creator la jumătate. Nu numai pe al dumneavoastră, ci si pe al meu, cititorul. Sentimentele înăltătoare sunt demne de toată lauda, însă din punct de vedere strict literar este mai importantă expresivitatea pe care o puteti da trăsăturilor nobile care vă animă decât trăirile în sine. E nedrept, dar asta e. Acest truism se uită mereu. Cu cât e mai evident, cu atât pare mai superfluu. Si nu este! Exemplific:

Prin întuneric

Dumnezeu e
Dincolo de nori,
E dincolo de ani,
Mai presus de toti,
Mai aproape de noi
Si totusi
Cât de multi
Rătăciti sunt
Care-l caută mereu...

 

Rugă

As vrea să fiu
Lumină
Din lumină,
Ca să luminez
Ochii copiilor
Copiilor mei.
Dincolo de
Vise,
Unde nu este
Întuneric
Nicicând.