CRED CĂ AM O PREDISPOZITIE CREATIV-EURISTICĂ,
DE AFLARE A NOUTĂTILOR IDEATICE (NU DE PUTINE ORI... ANTICE)
– dialog cu poetul Leo BUTNARU –
Angela BACIU: D-le Leo Butnaru, ne cunoastem, cred... de aproape 17 ani, dar este pentru prima dată cînd reusim să realizăm un interviu, vă multumesc. Să începem cu... începutul: ne întoarcem în timp si vă rog să povestiti cititorilor nostri cum a început scrisul, de unde a venit, unde ati publicat prima dată…
Leo BUTNARU: De 17 ani?... Din secolul trecut… În ultimul timp, ce repede mai trec secolele!… Ca să nu mai vorbim si de veacul bietului om…
Cred că poezia mea nu a început cu scrisul, ci cu… înscrisul meu pe orbita ei – dacă e să ne amintim de unele vagi notiuni din geometria scolară despre poliedre cu vîrfurile situate pe suprafata unei sfere. Vorba e că poezia îmi secunda preocupările de copil, acaparat de mai multe genuri de artă, pe care, autodidact, încercam să le practic. Ei bine, că desenam – era, incontestabil, si meritul scolii, dar intentiile mele de a picta (acuarele, apoi ulei, sedinte en plein air), cele de a sculpta (m-am apropiat de configuratia unui urs din lemn, însă prea multe crestături de briceag adunasem pe degete pentru un lucru atît de neînsemnat!), de a modela măsti în tehnică papier-mîché (formă din argilă, lipituri din mii si mii de fărîme de ziar, sugative, caiete de elev „casate” sau pur si simplu…sacrificate pentru lucruri mai… importante; nu e asa că arta cere jertfe?) – deci, aceste si alte intentii tineau de o autodidaxie ingenuă, ceea ce însă nu exclude că ele toate erau nu că secundate de poezie, ci chiar – impregnate de ea. Plus că nu eram străin de muzică, fiind protagonistul care evolua în show-uri elementare pe scena scolii sau cea a clubului sătesc… Adică, trăiam într-o atmosferă artistică pe care eu însumi mi-o rîvneam, dar făceam ceea ce reuseam, însă nu prea multe, totusi, – fără scoală specială nu înveti pictură sau sculptură, nu diversifici tu chipurile lumii cu măstile tale papier-mîché, astfel că, rînd pe rînd, am abandonat aceste îndeletniciri artistice „costisitoare”, rămînînd la fila de hîrtie si la creion, pe care si cu care aveam să însăilez dintîile-mi versuri. Însă, pînă la ele, am trecut printr-o perioadă de... publicist: pe la 13-14 ani, am început să scriu la ziarul raional din Sîngerei (pe atunci, „rebotezat” Lazo) despre unele întîmplări – negative ! – din comuna mea natală Negureni. Era ca si cum un iedut naiv nărăvea să împungă cu cornitele sale ditamai... putere sovietică! Emendate de redactorul Nagacevski (îmi trimitea scrisori de îndrumare si încurajare), cîteva texte au si fost publicate. Iar unul, apărut în ofciosul republican „Moldova socialistă”, l-a săltat din post pe seful de magazin, învechit în rele... Uite asta ispravă, uite asta putere!...
Iar poezia avea să vină cu vreo doi ani mai tîrziu si, din cîte îmi aduc aminte, primele versuri le-am scris undeva pe strada Abruptă, mai sus de actualul circ din Chisinău, unde stăteam în gazdă la familia Duca – de la 80 de kilometri depărtare, venisem să-mi urmez clasele superioare la scoala medie „Ion Creangă din Chisinău.
Iar primele poeme le-am publicat în primăvara anului 1967 în ziarul republican „Tinerimea Moldovei”. Eram în preajma absolvirii scolii medii, deja în comuna Ciocîlteni, judetul Orhei. Astfel, as putea spune că am trăit stări fermentative... general-artistice de diverse durate, care aveau să se sintetizeze în poezie. Erau stările cînd în firea junelui, debutantului, se întîmpla, parcă, o dezlegare întru formocreatie, pentru ca ideile (cîte le avea) si sentimentele (acestea mai... multe) să obtină contur si pulsatii poetice, în general, si de metaforă sau oarecare detaliu plastic, zis literar, în particular. Si poate chiar... personal si individualizant.
Cum era viata de atunci? Cea culturală, politică, dar mai ales socială?
Într-o anumită măsură, am „re-înfătisat-o” în romanul memorialistic „Copil la rusi”, publicat anul trecut la editura bucuresteană Ideea europeană. Mi-ar fi greu să condensez într-un răspus pentru revistă ceea ce am depănat pe zeci si zeci de pagini, astfel că mă voi rezuma doar la cîteva idei, care nu m-ar viza doar pe mine, ci si pe mai multi scriitori basarabeni care au debutat acum circa patru decenii.
Oricît de înzestrati cu har am fi fost, ca si cum „programati” de înnăscut, de ereditar, în precarele conditii culturale rurale, în scoli cu dascăli nici pe departe dezmortiti după socurile ideologice staliniste, în acele conditii sociale, cînd constiintele erau, pur si simplu, contuzionate, noi nicidecum n-am fi putut să ajungem, ca debutanti, ca tineri scriitori, mai deplini, mai împliniti, mai d e z v ă l u i t i în măsura potentialitătii artistice „embrionare” pe care o codificase destinul în fiecare dintre noi. Ne revelam în situatii ciudate, ca si nefiresti pentru descoperirea si afirmarea talentelor, fără a nu le deruta, a nu le perverti, a nu le – pur si simplu – strîmtora în strădania de a intui si de a urma cît mai „corect” perspectivele datului natural, căruia unii îi spun si dumnezeiesc. Din acest motiv, cînd unii dintre noi se gîndesc la junetile în care se dezvăluiau ca scriitori, se întîmplă să aibă jenantul sentiment că – parafrazîndu-l pe Montaigne – au prihănit cinstea măiestriei lor cu acele „usuratice încercări si jucării pe care izbutise a le înfăptui”. Bineînteles, în alte situatii – de oarecare normalitate culturală, de contemporanietate la zi, să zic, de nivel educational corespunzător, de acces necenzurat, nepoluat la bibliotecă si la viată artistică (literară, teatrală, expozitională, muzicală etc.), – fiecare dintre noi ar fi fost altcumva, iar unii – chiar (cu totul) altcineva, spre mai bine, spre mai împlinit, spre mai personalizat.
În ce mă priveste, am avut si am senzatia că sînt maturul care se caută pe el, cel din junete, parcă vrînd a relua, în sens just, firesc, un traseu ce nu ar fi trecut prin aberanta epocă – cacofonică – a comunismului vulgarizant, derutant, umilitor întru devenirea omului ce tine la demnitate si faptă de care este în stare.
Odată ce ati amintit despre domeniile Mnemosinei, despre romanul memorialistic „Copil la rusi”, vă rog să vă referiti anume la ceea ce s-ar numi scrisul, literatura ca memorie si experientă.
Mă surprind a constata în tot mai multe ocazii (si... texte) că literatura pe care o scriu (indiferent de genul în care „mi se întîmplă” ea) este, „palpabilă”, nutrită de experientă si memorie, astea – în imanentă capilaritate si compatibilitate cu senzatia vitalitătii (si esteticii) pe care mi le oferă prezentul, contemporaneitatea. Or, chiar prefer, discret (fată de mine însumi!) o atare modalitate de scriere, experienta si mnemonica presupunînd, fireste, si o densă filiatie informatională, livrescă – aceasta e una din componentele de care, vede-se, nu voi putea face abstractie niciodată. Nici nu doresc să fac... E o metodă ca de la sine – metoda recurentei la informatia anterioară, fixată în memorie, fisier clasic (celebra lădită; sertărasul!) sau – iată – „nesătioasele” fisiere ale computerului. Asa mi se întîmplă totdeauna cînd caut conexiunile optimale (n-as exagera dacă as spune că am impresia că si ele, aceste – viitoare! – conexiuni „mă caută” pe mine); deci, conexiuni verosimile ca structură/ tinută stilistică „nefisurată, nefragmentată” între mesajele pe care mi le pune la dispozitie instantaneu memoria sau cele pe care le fixasem în diverse fise, disponibile si ele ad hoc (tot memoria îmi spune unde să le caut; dar si practica clasificării prealabile de cartotecă), gata, cum s-ar spune, a se relationa înde ele în virtutea afinitătii informationale (temă/ subiect), ceea ce le poate oferi organicitate sintactică – la nivel de integritate a textului –, în care se întîlnesc si se consolidează ca modalitate particularizantă de asociere structurală.
Astfel că literatura presupune si o infinitudine de corelatii cu tine însuti, ca autor. Uneori îti zici: păcat că nu le voi încerca/ epuiza (!) niciodată în autopredicatii ca experientă propriu-zisă a existentei si creatiei... Însă, tot aici, s-ar ivi si un pericol: dacă esti obsedat prea mult de sansele care ti-au scăpat, tot privind îndărăt spre, deja, absenta, spre ireversibilitatea lor, ai putea avea ne-sansa de a nu vedea la timp sansele care vin spre tine din ziua de mîine; fireste, si din propriul tău spirit, din permanenta lui stare de contemporaneizare, de… actualizare.
Ar fi în aceste mărturisiri si o atingere cu ceea ce s-ar numi metoda sau – metodele de creatie ale lui Leo Butnaru?
În ce priveste poezia, nu stiu în ce măsură si cum s-ar putea vorbi, mărturisi de vreo metodă anume, de creatie… Poezia mi se pare a fi însăsi… antimetoda. Este imprevizibilul, surpriza care ti se întîmplă …
Si totusi, dacă e să-mi explic, pe cît e posibil a face asa ceva în acest domeniu al subiectivitătii sui generis, metoda de creatie sau, cînd e cazul, de elaborare a eseurilor din volumul Slefuitorul de lentile si mai ales din cel intitulat A opta zi/ Cosmograme, ar fi de constatat că textele respective tin de linia imprevizibilitătii, a surprizei născătoare de plăcere că, iată, în libertatea creatiei, subiectele, ideile, metaforele, procedeele stilistice „se jinduiesc” reciproc, se găsesc, se întrepătrund „firesc”, dar – îti spui, nu fără temei – altfel, decît în cazurile în care ar fi fost anume programate; nu unicul registu, ci registrul de bază în ordinea în care „ti se” dezvăluie e cel al compatibilitătii în care ele se relevă unele pentru celelalte. Dar fără a depista cu certitudine întîmplările acestor modalităti de creatie, te multumesti a-ti spune că, da, există, o fi existînd o logică interioară a conceperii si întrupării eseurilor respective, precum, în genere, a operelor literare – o logică posibil de intuit sau de presupus (într-o anumită măsură), însă mai există si un alt registru imposibil de elucidat – cel al logicului sau alogicului ce tine de subliminal, ca un complex de conditionări si actiuni mai profunde si mai tainice, astea toate întrunindu-se, întrepătrunzîndu-se ca o justificare existentială, ideatică si deopotrivă estetică.
Referindu-se la eseurile dvs., unii exegeti au remarcat eruditia inserată în text si subtext.
Îndrăznesc să cred că am o predispozitie creativ-euristică, de aflare a noutătilor ideatice (nu de putine ori… antice). Astăzi e de neimaginat un scriitor adevărat care să nu „devore” cu aviditate tomurile de filozofie, – as vrea să zic, însă nu pot face asta, deoarece realitatea (scrisului, discursului) atestă contrariul: multi condeieri nu frecventează biblioteca în compartimentele ei mai „dificile”, care cer însusirea unor concepte, notiuni si limbaje adecvate.
Dar, din alt punct de apreciere opinînd, probabil că doar cu eruditia nu mai poti atrage în mod special atentia. Cu toate că eruditia este captivantă prin ea însăsi, fascinantă si ca „pură” entropie, ca informatie „densă”, bine aleasă, noutatea căreia, nu o singură dată, constă tocmai în... vechimea ei, în plasamentul ei „discret” în contextul cultural, greu accesibil, în zone pe care le abordează mai putin cititorul de rînd din motivul că, pînă să descopere un element pretios, o perlă ce ar tine de nobletea eruditiei, este necesar să parcurgă foarte multe surse, rafturi de bibliotecă sau mape de arhivă etc.
Dar aceasta ar fi o eruditie neprelucrată, „ne-slefuită”, ne-ajustată la contexte tematice, ideatice. De unde si importanta capitală pe care, în plasamentul eruditiei, le au o mai specială si individuală „pătrundere a tîlcurilor” (ca metodă personală, „patentată”), întelegerea noimelor si regizarea lor cît mai firească într-un sistem. Iar cea mai subtilă relatie, care se întîmplă doar în constiinta, în intimitatea autorului ar fi cea dintre eruditie si intuitie, aceasta din urmă tinînd nemijlocit de creatie, de procesul de plăsmuire artistică sau (doar... ) culturală, sau cultural-artistică, precum în cazul eseurilor considerate bine închegate, ca stil auctorial, încît să nu iasă la iveală tivurile, liniile de sudare, să zic. Concomitent, eruditia bine temperată, ca un suflu muzical, îti sugerează că autorul cunoaste mult mai multe în respectivul domeniu sau doar în linia unui subiect, a unei idei-axe, decît a pus în textul respectiv. În caz contrar (de „abuz” entropic), pasienta asamblării i-ar iesi prost, lăsînd să i se vadă... atele, refecătura, precum i se mai spune, popular, tivituirii.
Dar, referitor la proză (publicată în cîteva cărti si în mai multe reviste), s-ar putea sustine că urmati sau preferati o metodă sau alta, altele?
Nu stiu dacă este vorba de o metodă, dar un anumit sentiment pare a mi se revela relativ distinct despre cum scriu anumite nuvele: uneori, trăiesc într-o tensiune interioară acută, suprarealistă chiar, încît mi se pare că lucrurile văzute, ideile gîndite (sau care... îmi impun să gîndesc), frumosul, urîtul, prezentul, dar mai ales viitorul – toate ar dori să fie exact propriile lor... contrarii. Sau, partial contrariate de ele însele. De aici propulsia spre alogic, dar – mai artistic, întru paradoxal, dar – mai limpede ca intentie-ideatie-subiect, întru absurd, dar – mai palpabil ca existentă cotidiană, întru suprarealism, aici el însusi îndreptătindu-se ca ceva ce dă sens si... contrasens artei zilelor noastre, în general. Iar, alteori, se întîmplă că „metoda” mea încearcă să o prindă, să o definească cititorul competent, precum în cazul cînd, în „România literară” de acum un timp, cronicarul constata că „ultrascurtele povestiri” ale lui Butnaru sînt atrăgătoare, „au ritm, culoare si, pe alocuri, un umor irezistibil, combinatie de însusiri care constituie un adevărat cocteil Molotov în lupta pentru cucerirea cititorului”.
Din păcate, din spatiul, literar si nu numai, din care descind eu cocteilul Molotov nu e doar o metaforă... În special „cocteilul” politic, cu odiosul pact Ribentrop-Molotov...
Ati cuteza să faceti o despicare de ape dintre literatura care se scria în Basarabaia acum un sfert de veac si cea din prezent? Ati putea releva niste deosebiri, particularităti?
Într-o anumită măsură, diferentele le vede „cu ochiul liber” cel care e la curent cu cele inserate, ba mai mult – afirmate, promovate de revistele „Contrafort”, „Sud-Est, „Semn”, „Stare de urgentă”, ce au o acuprindere si valoare panromânească, dar si de cea a foarte tinerilor autori – „Clipa”. Da, e bine să citim si această publicatie, „Clipa”, pentru a putea întelege, întîi de toate, diferenta de nivel dintre debutantii de acum trei decenii si cei de astăzi. Cer si pămînt! Spre... pozitiv, spre bucurie, să zic. Este important că tinerii autori de reală perspectivă, multi dintre ei remarcati, publicati deja si de unele reviste importante din România, nu mai plătesc tribut atasamentului... incostient fată de acea parte a scrisului din stînga Prutului, care a rămas neschimbată, în cele mai rele apucături ale fostului realism socialist. Cu părere de rău, mai sînt multi zisi scriitori la Chisinău care nu mai stiu pe ce lume trăiesc... Dar nu, nu numai unii asa-zisi, ci chiar mai multă lume nu constientizează încă (nu a observat) cît si cum s-a schimbat... lumea, cu toate/ în toate ale ei. Aspectele ei sînt cu totul si cu totul altele, fată de cele de (chiar) acum 5-10 de ani. Fata ei s-a transformat în plurifete, plurichipuri, pluridiferente. Iar celor care au constientizat acest fapt le vine mai usor să înteleagă că nici arta, nici literatura nu mai pot fi aceleasi, fără a resimti anumite schimbări, fără a le propune celor cărora li se adresează. Si, iarăsi axiomatic vorbind, arta, literatura nicidecum nu pot face abstractie de realitatea, de lumea care s-a schimbat si de cum s-a schimbat. Nu doar la suprafată, nu doar în computeristică, internautică, ci pînă – nu se simte? – în sufletulul omului s-a schimbat lumea.
Ati gresit fată de cineva, vă pare rău de ceva? Ati dori să faceti ceva ce nu ati făcut pînă acum?
Cum să nu?... Sigur, am gresit… Am gresit cînd nu eram… sigur… Nu vreau să întreb… autoiertător: „Dar cine nu greseste?”…
Cu părere de rău, gresesc mai multi dintre noi… Mai ales în tinerete, cînd nu stii a te elibera de ceea ce nu face parte din tine, precum zicea Nietzsche.
Referitor la a doua întrebare: nu că – să fac, ci – să fi făcut mai multe din cele care ne-au fost interzise în epoca represans. Să mă fi implicat mai perspicace în metoda realismului... antisocialist.
Si o constatare de ordin general: remarc, dragă colegă, că preferi să... etajezi întrebările. Sau – să le combini într-o entimemă. Si, în orice moment, eu mi-as putea spune: Uite, domnule, te rătăcesti între două întrebări, cînd lumea, dar si literatura română, au infinite interogatii care îsi cer solutia!... Parcă am fi în fata unui Ianus al chestionării! Pe ambele fete – cîte o interogatie. Ambele fete – la fel de expresive si semnificative ca mesaj. Mai bine zis, ca jumătate din mesaj. Pentru că răspunsul-mesaj, în „totalitatea” sa, întîrzie. Poate că e o întîrziere perpetuă, întru tristă eternitate ce nu sugerează – totdeauna – solutii... (Sper să accepti această remarcă din partea unui coleg care a publicat cinci cărti de interviuri, adică unul care a pus, a tot pus sute de întrebări... De aia si trebuie să-si plătească... datoriile, răspunzînd, la rîndul său... )
Mai există cenzură astăzi? Dacă da, definiti-o. Cum era cea comunista? V-a marcat drumul literar?
Păi, cea cunoscută, necrutătoare si încercată de majoritatea scriitorilor români: cenzura economică prosperă, în chip de caracatită, pe ambele maluri ale Prutului.
Cum era cea comunistă?... A definit-o memorabil nu mai tin minte ce coleg: cu călusul în creier.
Bineînteles că eram printre cei care încercau să… o fenteze. Pe atunci, mă consolam cu, să zicem, opiniile de genul că realitatea nu e cu adevărat autentică si profundă decît dacă dezvoltă în substanta ei secretă irealitatea. Această modalitate de creatie mi s-a format si consolidat – o aplic si în libertate, dar cu alte mize, – anume si din cauza restrictiilor pe care le impunea cenzura cînd, spunea Iordan Chimet, puteai anula realitatea din jur printr-un simplu gest al mîinii, ca o pasă magnetică, o pasă care te introduce într-o altă realitate, putînd să plonjezi în irealitate. Ca si cum ai fi cerut azil politic, dar si estetic, cu atît mai mult – etic, în lumea fantastică. Dar această lume ne atrage irezistibil nu numai cînd sîntem copii acaparati de povesti. Mă rog, atractia respectivă tine propriu-zis si de multitudinea metodologică si stilistică a literaturii, iar obrăznicia, cinismul cenzurii nu făceau decît să te orienteze spre atare modalităti de expresie, în care puteai să-ti (si) satisfaci cît de cît orgoliul de oarecare libertate a artei tale.
Da, cenzura a marcat, si nu numai drumul literar. În septembrie 1976 am fost concediat de la ziarul „Tinerimea Moldovei”, unde îmi cîstigam pîinea. Pentru promovarea spre publicare a unui articol despre Mihail Kogălniceanu, în care se vorbea si despre munteanul Grigore Alexandrescu – nume prohibit în stînga Prutului si stînga comunistă! – , despre optiunile ambilor pentru Unirea Principatelor. Mi s-a dat de înteles că am fost concediat la insistenta KGB-ului.
Un timp, mi-a fost suspendat dreptul la semnătură. De aici – si alte consecinte care, sigur, m-au marcat. Unele, probabil, m-au si fortificat, m-au dumerit si mi-au determinat atitudinile ulterioare.
Am avut si avem mare încredere in critica anilor 70, 80, critica de întampinare, de sustinere. Mari nume ale literaturii române ne-au învătat de-a lungul timpului să ne citim si să ne respectam valorile. Astăzi mai avem o critică la fel de puternică?
Pentru a mi se întelege pozitia în această problemă, tin să mentionez că eu unul consider că scriitorul tine de vocatie, iar criticul – cam totdeauna – de situatie. Sau – de iesirea din situatie: odată ce din cel care a vrut să ajungă poet sau prozator nu a iesit asa ceva, iesirea din situatie e să ajungă critic. Bineînteles, există si exceptii. Dar nu si o vocatie sine qua non de critic...
Astăzi, multi scriitori – poeti, prozatori – sînt si critici. Sau au o constiintă critică acută, care o concurează eficient pe cea a „profesionistilor” în domeniu. Pentru că scriitorul autentic este, trebuie să fie familiarizat cu criteriile valorii si valorizării, în chip mai general-teoretic zise ale axiologiei.
Însă, în ansamblu, critica nu mai are rolul si, poate, importanta pentru care era apreciată în anii 70, 80. Eu unul însă am umbra bucuriei de a constata că mai există, totusi, ceva mai putin de zece critici (încă) activi, cărora li se poate recunoaste competenta în literatura română contemporană. Dar si mai putini dintre ei se descurcă relativ... credibil în, nemijlocit, literatura „la zi”. Numai că si din acestia nu se găsesc personalităti care ar întreprinde tentative serioase de a releva, explicit, tendintele de dezvoltare (sau poate... nedezvoltare) a(le) literaturii române contemporane, inclusiv – componenta ei din stînga Prutului. Iar ceilalti – zeci sau, poate, sute de condeieri care se cred a fi si ei critici („literari”), mi se par niste oameni întîmplători, dacă nu chiar impostori în domeniu.
Nu se prea găsesc voluntari care să-si plătească titlul de critic literar cu o muncă de obicei ingrată, cu nervi, cu prietenii avariate, cu singurătate, cu relatii încordate în mediul nu atît literar, cît... scribo-găscar.
Si tot la „astăzi” referindu-mă, consider că supralicitarea hodoronc-tronc a unor notiuni vagi, gen textualism, postmodernism, critica literară ajunsă ea însăsi literatură (sui generis) etc. a dus, de fapt, la disparitia criticii literare autentice, în spiritul si specificul ei ce trebuie să fie perpetue, transepocale. Rar cine mai încearcă să testeze literatura sub aspectul autenticitătii estetice, artistice, să o citească atent, comparativ, sub lupa „stropului de eternitate” care este metafora, în raport cu indubitatbilele valori consolidate în timp. Acolo, unde nu mai este operativă taxonomia, drept cod de principii relativ general cunoscute si acceptate; acolo, unde „curajosii” si teribilistii acîni-oralisti stradali izgonesc ca absolut inutile notiunile ce ar trebui să functioneze, totusi, cum ar fi – criteriu, principiu, normă, canon, model, – acolo însăsi notiunea de critică literară este luată în desert. Si dusă într-acolo. În desert.
În fine, în ce-i priveste pe multi scriitori români, pe mine mă miră două lucruri: teama lor (ca si atavică!) de rusi (revine mereu în discutiile cu ei, mi-o mărturisesc) si spaima ca nu care cumva nu vor nimeri în vreo istorie a literaturii române, din cele multe deja, anuntate cu trîmbite si surle si care urmează să apară pe piată. Iar eu pornesc de la considerentul că o istorie a literaturii o scrie un om, un critic, si nu un apostol, ba chiar – pardon! – Dumnezeu. Acolo sînt niste opinii personale si nu litere de Evanghelie. De ce, dar, atîta tevatură, atîta ură, încrîncenare, caz, necaz si haz în jurul vreunui volum intitulat, supradimensionat, istoria literaturii române? Toate „istoriile”, chiar si cele care au cunoscut... gloriile (ca s-o dau usor în rimă), sînt amendabile la destule componente, printre care competenta autorului, obiectivitatea sa. Astfel că o atare istorie trebuie citită ca o carte de exegeză si nicidecum ca o concluzie (axiologică!) la... geneză.
În ce priveste propria-mi atitudine, dacă sînt sau nu inclus în vreo istorie sau alta, în vreo antologie sau alta, cred că am declarat-o (... condificat) acum multi ani în următoarele versuri: „Mie multe lucruri mi se întîmplă cu mare întîrziere,/ iar altele în genere nu mi se întîmplă... ” Vă asigur că o astfel de luare aminte asumată te ajută să-ti mentii calmul si să-ti cauti de munca si de viata ta.
În dialogul nostru nu am putea evita faptul că sînteti si un traducător excelent. E de spus ceva la această temă, a traducerii, traducerilor?
Tra…-ducerilor în ispită… Ce ar fi de spus?... Nimic mai mult decît că, în sinteza lor, constiinta, vocatia, harul traducătorului reprezintă o răscruce a culturilor, a limbilor lumii, literaturilor. Deci, si o răscruce a istoriei, a ideilor, a epocilor literare... Eu unul am fost si le rămîn recunoscător traducătorilor si, implicit, le dedic, confratern, peste timpuri sau – nemijlocit – azi, si modesta mea strădanie de dragoman. Strădanie care m-a ajutat să-i înteleg mai adecvat pe Hlebnikov sau Mandelstam, Maikovski sau Tvetaeva, Ahmatova sau Pasternak, Krucionîh sau Dobîcin, Ayghi sau Satunovski si alti mari scriitori, cărtile cărora le-am românizat. Traducerea te perfectonează ca cititor. Cititorul te perfectionează ca scriitor.
Ati publicat peste 60 de carti. Care ar fi relatiile poeziei, prozei, eseisticii dvs. cu lumea din jur, cu omul de pe stradă? Dar cu cititorul de pe net?
Greu de spus… Cert e că si eu, precum alti colegi, mă întreb (în adîncă… surdină) dacă si literatura ar fi vinovată de faptul că, astăzi, omul închide ochii la evidenta ce... sare în ochi (dar nu si în... constiintă), că deja lumea e în mare măsură dezumanizată, nu mai există verticalitatea valorică... E o lume a sensurilor fărîmitate, „măcinate”, ce vibrează într-o fulguratie amurgit-cetoasă; lume a pluripolaritătilor si pluridiscursurilor, în vertijul cărora parcă nu mai există accentele clare ale unui „da” sau unui „nu”.
Asadar, cum trebuie să fie arta, literatura, care vor să redea o atare lume, altfel, decît cea pe care noi o cunosteam, o trăiam ca ieri?
Hai să încerc să răspund pe... ocolite, în baza unor memorii relativ recente. În octombrie 2006, la Oradea, unde se marcau zilele revistei „Familia”, am tinut un recital de poezie autori din mai multe generatii, inclusiv Ana Blandiana si Ion Pop. Erau si colegi nu cu mult trecuti de 20 de ani. Si nu am putut să nu retin un lucru: mai junii poeti nu s-au arătat (prea, foarte!) radicali, precum s-ar fi putut astepta cineva si se mai crede în virtutea unor parti pris-uri. Dînsii nu au fost din partea... literaturii pe care n-o mai chinuie problemele artei (... ca artă!) si care se opinteste din răsputeri să fie actuală (prin radicalism si sfidare), năucitoare, transformîndu-se într-o actiune ciudată, grotescă, în asa-numit performance gestual-textual (sau... a-textual!), în provocatie, în stare să excite sau să enerveze ascultătorul (cititorul?), impunîndu-i să ia oarecare hotărîri, să facă ceva acolo, în mintea lui, pentru a întelege oarece din cele ce i se citesc. Îi cere ascultătorului/ cititorului să se autoidentifice. Asta e: pierzînd (sau renuntînd la?) cîte ceva din nuantele artei si esteticii autentice, o parte a scrisului contemporan, aidoma teatrului, vrea să provoace, să bulverseze, cerîndu-i adresantului să se autoidentifice. Ba chiar douămiistii nostri mi s-au părut mai potoliti ca optzecistii cu care tin să dea piept în piept, text în text, test în test. Cam asta e, impresia. Si, posibil... expresia, adică răspunsul. Partial, bineînteles.
În ce priveste net-ul, pentru mine e un da! („Net” în ruseste înseamnă „nu”, iar eu sînt si traducător din limba lui... Ceaikovski... Compozitorul, fireste. Pentru că ne e obligator să spui, cliseistic, doar: din limba lui Puskin... ).
Am un blog de literatură, nu de note la zi. În răspunsul la un chestionar al revistei „Familia” spuneam că, pentru un scriitor, net-ul este spatiul (nu exclusiv virtual, precum se crede, ci si unul destul de... real) unde el încearcă să se esentializeze, să se „focalizeze” ca persoană a scrisului, „readunîndu-se” de prin revistele în care publică, de pe la editurile unde îi apar cărtile. Apoi, e spatiul în care se poate reîntîlni cu unii dintre colegi, cu interlocutorii (cititorii) mai vechi si, eventual, cu cei de dată recentă
Ce v-a adus poezia în viata dvs.? Sînteti un om împlinit? Dar fericit?
…împlinit, fericit… La vîrsta noastră, relativismul se simte oarecum acut. Ar fi bine să nu fie si categoric descurajant. În ce mă priveste, cred că nu e. Pentru mine, implicit, dar poate că predestinat, în acest „împlinit” este codificată si „eterna” (sau, poate, deja, doar… terna) problemă de omologare basarabeană, să zicem, întru recunoastere românească propriu-zisă.
Odată amintită ideea, ar însemna că ea mă preocupă si pe mine. Pentru că mă vizează – nu? Dar, sincer vorbind, de la un timp, problema sau situatia în cauză nu mai e una de prim-plan si mă solicită tot mai putin, pentru că lucrurile deja prind a fi clare. Însă, ca autor ce mai scrie si eseu si, uneori, critică literară, sigur că revin, cînd e cazul, si la... eternitatea confuziilor panromânesti...
În fond, despre ce e vorba? Trăind în putinătatea artistică, deci si literară basarabeană, în acest mediu (de acum treizeci, patruzeci de ani, să zicem) supus reductiunilor, bruiajelor, unde initiativele de modernizare erau descurajate, amenintate, condamnate de cei de la CC si de realismul socialist al împelitatilor de la academie, trebuia să ai ceva curaj pentru a rîvni ca scrisul tău să aibă un altfel de ADN, nici pe departe (doar) „basarabean”.
Pentru că, de fapt, ce se întîmplă în Chisinău?.. Hai să zicem, în stînga Prutului, ca să extindem spatiul... Aici nu poate exista o axiologie cît de cît credibilă. Din mai multe considerete. Primul – absenta criticilor de artă de orientare estetică românească si europeană, care ar domina prin opiniile pe care le propagă. Nu prea opinii, de evaluare, valabile, întru credibilitate... Cu exceptiile demne de înregistrat cu toată simpatia ce se întîmplă la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn”, „Stare de urgentă”. Secundo: aici, „la noi”, mai sînt dati drept importanti unii ce cred că literatura de valoare tine de rime împerecheate pentru cîntecele de doi sau trei bani (ca să ne amintim de un „cu-cu-ri-gu!” celebru din basme).
Tertio: aici, unde, cu obrăznicie, ajungînd la injurii si defăimări, cîte vreunul pretinde să fie recunoscut drept clasic în viată, drept cel mai mare scriitor român, drept... E strîmbătate în toate astea... Ca artisti, se salvează doar basarabenii care au prezentă panromânească în registrele axiologice, de evaluare transpruteană, în ambele directii.
Prin urmare si, concomitent, în concluzie: nu poate să nu mă preocupe conditia de scriitor român, oarecît „vizibil” în România, dar vietuitor în Basarabia.
A fi (sau... a nu fi?) basarbarean – aceasta e una din temele principale ale vietii mele:... A vietii în metamorfozele ei de-a ajunge creatie. Există, sigur, planul intim, al „anonimitătii de sine”, dar asta numai pentru cei din exterior, nu si pentru tine, cel din propriul interior. Pentru că, asa e, în creatie nu spui totul, nu epuizezi niciodată tema.
Eu înteleg prea bine, implicit, pe propria piele, din cele care nu mi s-au spus sau mi s-au spus „pe invers”, pozitiv, de binevoitori, unii chiar declarati prieteni: în anumite cercuri-găschiste din provincie, inclusiv din România, as stîrni oarece ostilitate nu obligatoriu din considerentul că sînt basarabean, ci pentru că, uneori, se întîmplă, prin scris, să ies în evidentă. Uite, iesitul în evidentă nu-i place – si pace! – românului, prieten si frate, exact ca si basarabeanului „tău” ce ti se jură că te pretuieste mult, pînă la iubire iproci.
În ce priveste fericirea… Propun să nu le oferim zeilor un prilej în plus de a zîmbi… malitios… Ceea ce nu înseamnă că supremii nu pot zîmbi, cu subînteles, si în absenta unui răspuns transant. (Cînd vine vorba de ei, îmi amintesc că un mare poet german scria: „sîntem zei cînd visăm si cersetori cînd gîndim”.) Chiar dacă nu as dori să-i las prea curiosi (cu toate că, se zice, zeii stiu totul despre noi si fără mărturisirile noastre…). Vreau să spun că, probabil, într-o anumită măsură as avea dreptul să încerc o stare sufletească similară unei vagi umbre de beatitudine, fie si din motivul că am înteles (e drept, nu chiar la… timp) că, dacă viata omului înseamnă, de fapt, oarece durată, adică – timp, apoi viata unui artist ar putea fi considerată timp dublat, triplat… Astfel că numai cel care constientizează acut-suprem timpul ca viată poate renunta la foarte multe. În primul rînd, dacă se poate, – să renunte la un angajament, la un post care îi mănîncă viata, îi fură si îi asasinează timpul. Apoi, să renunte la zădărniciile întrunirilor de pseudoboemă, de palavragii, de actiuni pseundoliterare, la angajamente politice de doi bani, cum sînt, de regulă, cele din Interriverania prutonistreană. La multe trebuie să renunte, pentru a-si cruta timpul si a si-l trăi cît mai adecvat, potrivit cu dorintele sale de a face ceva si anume aceasta si nicidecum alta. Bineînteles, e aici o adiere de… beatitudine… Fie si minată…
Poetul Leo Butnaru ce scrie acum? Pentru incheierea acestui dialog, aduceti un scurt poem si un cuvant pentru un foarte bun prieten dunărean: Angela Baciu.
În prezent, poetul scrie, intens, proză. Scurtă, dar… multă. Astept să apară volumul „Ruleta românească”, „transferat” de criza economică din planul editorial al anului trecut în cel al si mai impacientatului an curent. Sper să fie bine… Dar, între timp (si… între spatii, îmi vine să spun), scriu în continuare proză. Si nu am doar impresia, ci pot înclina, mai mult, spre certitudine că acest gen de proze, scurte si scurtisime, ce mi s-a(u) configurat si mi se configurează în toate ale sale/ ale lor, tin de ceea ce este – dar este, obligatoriu! (sînt unul dintre cei care se conving nu pentru prima oară de asa ceva) – si aventura de sine a scriitorului; aventurile imprevizibile ale spiritului său, în stare să-si facă siesi... surprize. Au fost si rămîn revelatii, unele – aproape blitz! – de subiecte, de tesere de texte, de evolutii – pe „distante” scurte ale acestora. Distante ne-ample, ca mii (nu prea multe) de semne în statistica ordinatorului, însă avide de dezmărginiri, libertăti, neacuprinderi, deoarece nu putine subiecte „se întîmplă” în transrealitate (sau, mixt, în realitate-irealitate), în infinitul fantasticului, în volniciile facinante ale imprevizibilului, pînă la urmă „captat”, regizat, subiectivizat (aici: ca punere în rigorile subiectului; subiectivismul propriu-zis, în acceptia existential-filosofică existînd apriori în naratiunie, literatură – ca dat „organic” al... neorganicitătii).Si, tin să mentionez, anumite subiecte se intind pe arie românească… transfrontalieră, putînd să înceapă la Bucuresti, trecînd prin Iasi, poposind la Chisinău, după care „o iau” spre Moscova sau Sankt-Petersburg, pentru a se încheia undeva la Brasov, la poalele celebrului munte Tîmpa. Pentru că spuneam mai sus si de aventura de sine si aventura sinelui scriitorului. Dar si cititorului, bineînteles.
Poemul posibil (ce include si cuvîntul, cuvintele) este următorul:
„lume-lume! ia acest poem
citeste-l
... mda nu ai chef
esti cu chef încă de aseară
poate că asculti totusi
poemul
te asigur e bun
la transplant
si amputare de suflet”.
Vă multumesc foarte mult pentru acest interviu.
Interviu realizat de Angela BACIU
