ESEU
Adrian LESENCIUC
COSMOLOGIA EMINESCIANÃ
- o perspectiva contemporana -
Se cunoaste interesul lui Eminescu pentru stiinta: s-au gasit în manuscrisele sale referiri la cometa Enke, la Galilei si, mai mult, la teoria cosmogonica a lui Laplace . Atmosfera stiintifica a epocii nu-l îndeparteaza de mit. În anii studentiei, poetul proiecta o viitoare lucrare: o ampla relatare cosmogonica în 20 de cînturi, numita atunci GENNAIA, CREATIUNEA PÎMÎNTULUI DUPA O MITOLOGIE PROPRIE ROMÂNA, creatiune iscata de mume (ale marii, ale vîntului etc.). Ulterior, descopera imnurile vedice, zabovind asupra IMNULUI CREATIUNII.
Existenta, îmbracînd diferite forme, supunîndu-se unui flux perturbator al continuturilor în continua împerechere, a nascut în Epopeea asiro-babiloniana a creatiei lumii , în Biblie , în Teogonia lui Hesiod, în poemele materialiste ale lui Lucretiu ( Despre natura lucrurilor ) sau în Metamorfozele lui Ovidiu germenele creatiei supreme. Nonexistentul, închis si el în forma, paradox al cunoasterii mitice, ascunde acelasi sîmbure insesizabil al viitoarelor valuri ale creatiei fecunde. În imnurile vedice însa, forma apare din dubla negatie (nici sat, nici asat; nici existent, nonexistent); este un maximum imaginativ cosmogonic;, un prim pas în definirea unei existente reale: preexistentul si a uneia virtuale: Universul creat .
" Atuncea nefiinta, fiinta, nu erau ", spune Imnul creatiunii , iar Eminescu, în Rugaciunea unui dac , confirma: '' Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor ". Cosmologia actuala denumeste stadiul pregenetic "vid fals" sau "spuma spatio-temporala", iar neantul preexistent este astfel creat de un cîmp în care timpul, privit ca entitate monodimensionala materiala înlantuita pe structura spatiala tridimensionala, în ipoteza nonexistentei sale, poate defini punctul matematic, punct care, însa, nu poate fi pozitionat.
" Dar deodat-un punct se misca... cel dintii si singur ". Punctul presupune singularitate initiala: Universul creat dintr-un punct este un Univers umanizat, subiectiv, artificial. Nasterea sa consta într-o instabilitate si nu într-o singularitate. De aceea poate poetul si-a impus a nu crea neaparat o singularitate preexistenta în cîmpul initial, ci o miscare, o instabilitate, sau cum am zice noi, o interferenta de cîmp într-un punct oarecare, deci o singularitate naturala, neselectata, în lipsa spatiului si a timpului, o fereastra virtuala spre viitor.
Nici existent - nici nonexistentul eminescian presupune o transpunere a dorintei ( kama ) într-un neaos "dor nemarginit", sustinut de suportul caloric, sub forma de impuls, dupa cum constata Amita Bhose. Impulsul caloric, elanul creator "tapas" în Rig-Veda, presupune proiectarea fiintei în existenta prin împreunarea a doua principii, nu neaparat antagonice: Purusa-formativ, masculin si Prakrti-haotic, feminin: 'Iata-l / Cum din chaos face muma, iara el devine tatal ". Se descatuseaza, prin "dorul nemarginit'', acel ceva mai mult decît gîndul, o inteligenta a materiei ca si în, de exemplu, ordonarea atomilor lui Lucretiu. Si iata primul peisaj al creatiei: un spatiu supratensionat, dinamic, un peisaj dramatic, din care poetul se detaseaza, fiind absent din realitatea fizica a devenirii spatiului în timp. Subiectivismul creatiei se îmbina cu modelul algebric al unui Univers care are origine si etalon: se definesc cifrele O si 1: " Asa el sprijina lumea si vecia într-un numar" . Prin "intuitia nimicului", virtualitatea lumilor în "chaos" ia nastere în plan fizic din "actualizarea potentialitatilor" (Solomon Marcus), apare simetria cosmos / anthropos într-o derulare (înfasurare): determinista, asadar o viziune holografica asupra timpului (S.M.). "Orice moment în viata Universului e ecuatiunea momentului urmator. Orice moment prezent e ecuatiunea momentului trecut. x=x/a+x/b+x/c+x/d+... =x/x''. (Eminescu, din manuscrise)
Eminescu descopera jocul luminii si al neluminii în absorbtia materiei pulverulente interstelare, descopera formatiunile "nucleare" universale, procesul de ovulatie celesta, nasterea continua din materie si radiatii. In sensul evolutiei temporale a genezei sau în sens invers (în Luceafarul ), poetul strabate materia nebulara si imensele spatii intergalactice: " cum izvorînd îl înconjor / Ca niste mari de-a-notul " spre necunoscut: " Unde nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaste ", adaugind, într-o plastica solemna imagini ale unei viziuni cosmogonice originare în elementele primare, în crearea unui Univers-proces pulsatoriu si virtual, între explozie si colaps, caracteristice fiindu-i vizualitatea (claritatea imaginii) îsi dinamismul. Spatiul contorsionat se extinde: cosmogonia
eminesciana este o cosmogonie peisagista extinctiva; Eminescu percepe haosul ca stare aleatorie si complexa, generînd prin instabilitate. O perceptie unica în epoca sa: surele vai de haos din care, în directii nedeterminate, materia creata se grupeaza în colonii galactice. Amestec nestructurat între haos si neant ("linistea uitarii", "uitarii celei oarbe"), amestec potential si real în acelasi timp: acesta este Universul-proces pe care îl descrie poetul, un Univers material în care materia este o abstractizare rezultata din generalizarea realitatii. Iata de unde si caracterul virtual al existentului: " Caci vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi " în Împarat si proletar sau „ Caci e vis al nefiintei universul cel himeric ", în Scrisoarea I .
O a doua perceptie a haosului este vidul initial, negare a realitatii, o perceptie întoarsa fata de sensul actual: haos = viata, armonie = moarte: " O, moartea e un chaos, o mare de stele " ( Mortua est ). Acesta este paradoxul la care ajunge Eminescu (paradox pe care, de altfel, cosmologia secolului XX nu îl accepta): Universul supus ordinii si / sau dezordinii. Universul este imaginea virtuala a punctului sau imaginea sa virtuala, dar mai presus de toate este "vis al nefiintei" si "himeric". George Popa remarca faptul ca la Eminescu "universul nu este o exterioritate absoluta, ci un vis, o plasmuire launtrica". Puterea demiurgica a autorului consta tocmai, dincolo de preluarea ideii genezei din Rig-Veda, în crearea unui Univers aparte, vis al nonexistentului, dar nu absolut, ci conceput ca "stare subontica ce ajunge la cunostinta de sine, exersîndu-si natura, adica nefiinta, cu ajutorul existentialului" (George Popa, Spatiul poetic eminescian ). Cercetînd, în ciuda lipsei disponibilitatilor pentru calculul matematic, "teoria ecuatiunii universale" (ceea ce avea sa promoveze cosmologia în rîndul stiintelor, în urma studiilor lui Einstein), Eminescu redescopera numerologia si studiile materialistilor din Grecia antica, mai exact studiile lui Democrit si Leucip despre Plin si Gol, identificînd cifra O cu "pieirea", fie în stadiu prim, în preexistent, fie în urma apocatastazei, fie în interstitiile asimilate de haos, generatoare ale materiei pulverulente si, implicit, ale materiei stelare. Solomon Marcus (în Inventie si descoperire , Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 1989) descopera în cosmogonia eminesciana o poezie a "supercorzilor", transpozînd ideile - de însemnatate stiintifica incontestabila – peste teoria "stringurilor": mai exact, supozitia este a unei generari ex nihilo, si nu dintr-o preentitate indefinita, totalizînd n-dimensionalitatea (inclusiv quadridimen-sionalitatea spatiu-timpului). Se impune totusi perceptia în n-dimensional: se presupune o receptare diferita, din ce în ce mai clara, mai completa, asemeni unei profetii, în ciuda existentei unei matrice binare, cuprinzînd termenii raportului cosmos / anthropos, între elementele caruia nu exista determinari precise. Actualitatea observatiei stiintifice eminesciene (inclusiv aceasta preocupare indeterminista, în spiritul ulterioarei teorii ale lui Werner Heisenberg) a fost neglijata pîna la George Calinescu; miopia stiintifica a epigonilor si interpretilor sai a îngustat o percepere completa a creatiei si a determinat distorsiuni în transmiterea informatiilor, inclusiv în actul didactic, practica aceasta nefiind straina contemporanilor interesati în principal de corespondenta si viata personala a poetului.
Vectorii impusi de Eminescu dau o directie clara orientarilor filosofice; sa nu uitam ca autorul Luceafarului revine la ideologia antica, supraordonînd filosofia stiintelor si metastiintelor. În acest cadru, viziunea uraniana prinde contur si irumpe, indiferent de cadrul initial: " Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor, / Nici sîmburul luminii de viata datator " ( Rugaciunea unui dac ), " La-nceput, pe cînd fiinta nu era, nici nefiinta, / Pe cînd totul era lipsa de viata si vointa / Cînd nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns... / Cînd patruns de sine însusi odihnea cel nepatruns " ( Scrisoarea I ).
Actul de geneza este o fericita completare a fenomenului de germinatie universala – stadiu cosmogonic –, cu cel de ovulatie celesta – stadiu cosmologic - în care sînt urmarite evolutiile în conditiile constantei energetice: " Un soare de s-ar stinge-n cer / S-aprinde iarasi soare " ( Luceafarul ), iar perceptia se realizeaza din perspective diferite, prin alternanta: dorul nemarginit – vectorul forta de sens pozitiv ( Scrisoarea I ), respectiv uitarea oarba , vectorul forta de sens negativ ( Luceafarul ), de aceeasi valoare modulara, descriind, în fond, acelasi elan vital. Ioana Em. Petrescu ( Eminescu, modele cosmologice si viziune poetica , Editura Minerva, 1978) accepta trei stadii evolutive ale cosmologiei, preluate de la Jacques Merleau Ponty de altfel, stadiul antic, newtonian si einsteinian, în raport cu care distinge trei etape de reprezentare în geneza eminesciana: platoniciana, schopenhauerana si kantiana; Eminescu se desprinde însa de aceste încorsetari critice, dar si de viziunea romantica asupra cosmogoniei, introducînd elemente de noutate, intuind desfasurari normale din punct de vedere al teoriilor stiintifice care au aparut ulterior.
Geneza în sine presupune o succesiune de extinderi: temporala si spatiala, cu mentiunea ca se realizeaza fara dezlipirea de sistemul axial spatial de referinta, caci o extensie extratemporala poate fi relatata, nu si una extraspatiala. Existentialul si spatialul sînt astfel direct relationate. Daca asupra exploziei temporale nu se insista, continua decelerare a actiunilor fiind perceputa ca alunecare: " Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri " ( Trecut-au anii ), segmentele identice de timp, în realitati diferite, avînd altã perceptie " Anii tai se par ca clipe/, Clipe dulci se par ca veacuri ", spatiul fizic se transfera, odata cu transferul de dimensiuni, în plan psihic, prin extrapolare.
Bipolaritatile trecut-viitor si înainte-înapoi constituie elemente referentiale notional; în desfasurare, timpii se aglomereaza în prezent (indiferent de derulare), asemeni trecerii unui val de matase fina printr-un inel. Cauzalitatea dintre orizonturi si imposibilitatea ruperii, separarii, descompunerii indicilor de derulare imprima valori holografice (Solomon Marcus indica, în acest sens, o succesiune care nu este strict temporala, ci spatio-temporala, ca înfasurare-desfasurare), iar în reprezentare grafica, traiectul spre esente este o relativa strangulare temporala, identica pe parcurs cu reprezentarea spatiu-timpului lui Minkowski. Anterioritatea / posterioritatea nu sînt repere (nici în timp, macar), doar vagi "teritorii", descriind, dupa geodezice, intermitenta unor puncte necoplanare ale desfasurarilor spatiale; poate doar doi indici de condensare a cosmicului. George Popa ( Spatiul poetic eminescian , Editura Junimea, Iasi, 1982) surprinde desfasurarea spatiu-timpului printr-o sugestie plastica: " un fluviu cosmic izvorînd necontenit din viitor, facînd secanta cu lumina sub forma unui prezent de o clipa si pierzîndu-se apoi imediat si fara întoarcere în abisurile negre si de nepatruns ale trecutului ". Si totusi, devenirea fizica reprezinta o alta si alta atingere, intersectia este în mereu alt punct – punct obligat de trecere –, descriind traiectoria. Extramundanul presupune, astfel, un spectacol al artificialitatii devenirii prin imagini derulate, înfasurate, în holograme. Reprezentarile, imagini ale permanentelor fizice, evolueaza într-un alt spatiu, de natura topologica, iar miscarea relativa în virtual nu presupune deplasare rectilinie. Dimensiunea virtuala a creatiei eminesciene este data tocmai de subordonarea dimensiunilor fizice, dimensiunilor umane: " în fruntea lui e strînsa un ev de-ntelepciune " ( Povestea magului calator în stele ), " Uscativ asa cum este, gîrbovit si de nimic/ Universul fara margini e în degetul lui mic " ( Scrisoarea I ) sau A geniului imperiu: gîndirea lui anume;/ A sufletului spatiu e însusi el ".
Prin noua relatie promovata: cosmos/ anthropos, Eminescu se reîntoarce la monism, dar la monismul prometeic, uman (George Popa, op. cit. ); principiul anthropic promoveaza ideea omului purtator si decodor de informatie, într-un univers receptat ab initio ca haos (în întelesul de complex, prea complex pentru întelegere).
Înspre Demiurg, Hyperion înghite spatiile. Constituentul este de natura diferita, într-o multitudine de forme identice. Acesta este spatiul în care Hyperion accede spre „cunoasterea realitatii numenale” (Marin Mincu, Mihai Eminescu, Luceafarul , Editura Albatros, Bucuresti, 1978). Doua orizonturi se deschid în incursiunea spatio-temporala: un orizont de perceptie, în continua modificare, orizont virtual în urma genezei, raportat la esente si un orizont interior, în continua plasmuire, orizont virtual prin excelenta. Spatiu-timpul astfel receptionat se constituie din elemente clare: modificarile de comportament ale unei entitati în întoarcerea spre esente si din elemente difuze: cîmpul substantial, în evolutie continua, cu intermitente haotice: " Caci unde-ajunge nu-i hotar / Nici ochi spre a cunoaste / Si vremea-ncearca în zadar / Din goluri a se naste .// Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe / Ca un adînc asemene / Uitarii celei oarbe " ( Luceafarul ), în continua miscare-derulare: " Din noaptea vecinicei uitari / în care toate curg " ( Din noaptea ). Entitatea umana sau umanizata, cosmofaga, reda haosul remanent, purtator de imagini, forme virtuale de umplut, de potentat. Astfel, spatiul ia nastere prin potentarea golurilor, timpul prin explozie, într-o exprimare prin negative: fara, nici, lipsa. Relativitatea miscarii: un univers în miscare fata de Hyperion, Hyperion fata de univers, virtualizeaza fiinta: " El zboara, gînd purtat de dor / Pîn' piere totul, totul " ( Luceafarul ). Act ultim în desfasurarile virtuale ale spatiu-timpului eminescian: " Precum pulberea se joaca în imperiul unei raze/ Mii de fire viorie ce cu raza înceteaza, / Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adînca / Avem clipa, avem raza, care tot mai tine înca.../ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbra-n întuneric / Caci e vis al nefiintii universul cel himeric... " ( Scrisoarea I ).
