Poezia Lumii la Paris si prezenta românească

                Două au fost evenimentele poetice internationale, găzduite de cea mai invidiată, încă, metropolă a culturii mondiale, Paris, care m-au emotionat, în toiul toamnei acestui an, ca si în toamna trecutului an, prin belsugul de poeti prezenti, multi dintre ei personalităti artistice polivalente — scriitori, actori, cineasti si muzicieni-trubaduri, adînc inspirati din traditia popoarelor lor, unele dintre ele rămase minuscule grupuri etnice în prezent, adevărat miracol de supravietuire al unor civilizatii străvechi. Si nu mică mi-a fost bucuria să pot regăsi, printre atîtia reprezentanti ai misterelor si seducătoarelor frumuseti ale poeziei, cîntecului si artelor a cinci continente, o fărîmă de nimb românesc.
                Un „Festival de Poezie la Paris” si un „Festival de Poezie lusofonă” ,  două bogate manifestări culturale organizate în jurul ideii de vers a cărui muzicalitate poate deveni limbă de dialog pe o Terră încă exasperant de agresivă, războinică si violentă. Două evenimente de mare încărcătură spirituală, puse în scenă prin talentul si perseverenta a doi organizatori — Yvan Tetelbom, pentru „Festival de Poésie à Paris” si Lamartine Bião Oberg, pentru „Festival de poésie lusophone”.
                Fiecare dintre cele două evenimente a fost un spectacol în sine, desigur, si fiecare ar fi meritat o prezentare individuală. Dar, văzute succesiv de unul si acelasi spectator, cele două manifestări artistice au avut parcă rolul de a desăvîrsi, cel putin pentru ochii mintii mele, un spectacol integral al creativitătii spiritului uman ridicat continuu pe si printre ruinele unor sîngeroase conflicte fraticide între diferitele rase umane — purtătoare si creatoare, toate, de culturi, civilizatii, arte, traditii, religii, stiinte, ideologii, progres si regres — purtate de-a lungul istoriei ultimelor cinci secole ale celor cinci continente.
                Nu putem vedea lumea, si nici devenirea ei, spart, fragmentat, în cioburi de creatie poetică, pe frînturi de tări si civilizatii. Căci, dacă nu ar fi fost Africa — atît de vastă, atît de populată de talentatele ei civilizatii Ba-Kongo concentrate în imensitatea Regatului Kongo, a cărui bogată istorie si frumusete a secolului al XV-lea, rivalizînd cu acelea ale regatului Portugaliei, i-au inspirat marelui poet portughez Camoens o parte din paginile Lusiadelor sale — întreaga civilizatie si configuratie geopolitică a Americii de Sud si Americii de Nord nu ar fi existat. Întrucît, vînzarea negrilor africani pentru plantatiile americane, într-un cuvînt, sclavagismul, a dat nastere unor noi sisteme sociale si noi civilizatii. Astfel, Africa a dus peste Oceanul Atlantic, odată cu Europa si sub forta acesteia, germenii noilor culturi, noilor traditii, noilor fenomene sociale, noilor raporturi de la om la om, a creat, ceea ce s-a numit în istorie, romantat, Lumea Nouă, împletindu-se cu ceea ce s-a mai putut mostenit de la Pieile Rosii. O Lume Nouă a violentei, a vicleniei, a victimizării, a cruzimii. O Lume Nouă a urîtului. Dar, si o Lume Nouă a noilor literaturi, noilor stiluri muzicale, noilor sensibilităti artistice, a talentului geniului uman. Cinci secole care au împletit, separînd, Europa de Africa, Africa de Europa, Africa de Americi, Americile de Europa. Cinci secole care au adus alături omul alb de omul negru, omul negru de omul alb, omul alb de omul rosu, omul rosu de omul alb, separîndu-i pentru totdeauna. Clivajul este încă prezent, chiar la Paris, chiar la festival, în subconstientul fiecăruia si în memoria colectivă. Doar vesmîntul otrăvit al urii de semen a fost schimbat cu vesmîntul politetii si respectului de semen. La o scară istorică de 500 de ani, este un pas înainte.                      
                Spectacolul lumii poetice! — unic în unicitatea sa irepetabilă, în răstimpul acestor zile si seri de poezie, a fost declamat ori cîntat în limbi de largă respiratie internatională, franceză, spaniolă, engleză, italiană, de poeti si muzicieni veniti din Argentina, Peru, Columbia, Mexic, Spania, Coreea, Iran, Algeria, Polonia, Kosovo, Bulgaria ori rezidenti la Paris din Armenia, Birmania, pentru „Festival à Paris” ori portugheză pentru invitatii „Festivalului lusofon” din Angola, Guineea – Bisau, Insulele Cap Verde, Mozambic, Brazilia, Portugalia, Sao Tome e Principe, Timorul Oriental. Ori a fost rostit într-un străvechi dialect peruan de talentata Gloria Espinoza, ale cărei incantatii, dans ritualic si cînt tragic a evocat memoria împăratului Inca, Atahualpa, asasinat prin tortură de Pizzaro si de soldatii lui. Ori a fost cîntat si declamat în dialectul tetun al celui mai tînar stat de pe harta lumii, Timorul de Est, de către virtuosul José Amaral, acompaniat de al său „lakadou”, un mic instrument traditional din bambus. José Amaral! el însusi fericit pentru că reprezenta un popor de nici un milion de suflete, dar liber, într-o tară tînără — un spectacol...
                Lumea poetilor! — invitati ori rezidenti la Paris, poeti de pretutindeni au fost aici, în acest octombrie, prezenti, pentru a ne aminti că poezia este entelechie si prilej de cunoastere socială în acelasi timp.
                Si, în toată această tumultoasă împletire de secole, decenii, culturi, traditii, popoare nimicite, natiuni ivite, vieti sfîrsite, vieti renăscînde, trei prezente românesti, Ioana Trică, Niculina Oprea si Dominique Stoenesco.
                Pe cele două poete, Ioana Trică si Niculina Oprea, le-am întîlnit pentru prima oară în toamna lui 2006, gratie neobositului traducător si poet Baki Ymeri, la cafeneaua „Deko”, pe Lipscani, unde se adunaseră membrii cenaclului bucurestean „Bocancul literar”. Erau acolo, strînsi, în jurul lui George Astalos care ne-a răsfătat cu amintirile sale despre Boema bucuresteană, George Mihalcea, Liviu Visan, Victorita Dutu, Octavian Mihalcea, mai tinerii Răzvan Tupa, Claudiu Komartin si multi altii. Cine s-ar fi putut gîndi atunci că, le voi revedea la Paris, datorită unui alt poet de limbă albaneză, dintr-un alt tînăr stat, kosovarul Jeton Kelmendi, ca fidele participante, printre primii „adepti”, ai festivalului fondat de Yvan Tetelbom...
                Iar întîlnirea cu Dominique Stoenesco, în timpul cocktailului ce a încheiat festivalul tărilor vorbitoare de portugheză, rămîne una dintre cele mai surprinzătoare sarade ale întîmplării. Mă aflam la Maison de Portugal – resedinta „André Gouveia”, gazdele festivalului amintit, invitată fiind de un mai vechi prieten, Carlos do Nascimento — un poet si trubadur angolez, prezentat în numărul din vară al revistei „Poezia”. Am acceptat fără rezerve invitatia, cu atît mai mult cu cît sunt fascinată de istoria Portugaliei, imperiului portughez si Braziliei. Iar această fascinatie a început în octombrie 2001, odată cu vizita ambasadorului în functie al Braziliei la Bucuresti, dinamicul si devotatul prieten al României, Jerônimo Moscardo, întîlnire care s-a „soldat” cu un proiect editorial documentar despre Brazilia . Pe o masă, într-o sală alăturată celei în care vedetele Festivalului lusofon semnau autografe pe DVD-uri pentru fanii ad-hoc, am zărit o mică librărie improvizată, pe care stătea, frumos aliniată, colectia „Cahiers Lusophones”, supliment al revistei exilului si imigratiei lusofone din Paris, „Latitude”. Printre exemplarele expuse, un număr aniversar din 2000, dedicat Braziliei. Dorind să aflu costul pretiosului exemplar, m-am adresat „gardianului” librăriei. Acesta, curios să afle originea accentului meu frantuzesc, de îndată ce i-am mărturisit că sunt româncă, mi-a spus că unul dintre redactorii revistei este „votre compatriot” si m-a condus spre sala principală pentru a mă prezenta misteriosului compatriot.
                Român pe linie paternă, Dominique Stoenesco, cercetător al exilului poetilor portughezi (sau emigrati) în Franta, începînd din anii’60, luat prin surprindere de salutul meu în cea mai românească rostire printre dialogurile ce se împleteau cînd în franceză, cînd în portugheză, cînd în engleză, a mai avut timp să-mi spună „la orice mă asteptam, dar la a vorbi pe româneste, în această seară, nu”, înainte de a fi înconjurat de alti doritori de „Cahiers lusophones”.

***
                Apropiindu-se miezul noptii, cum Parisul nu este doar o citadelă culturală, ci si o metropolă în care se înmultesc pericolele pe străzile sale ori în mahalalele sale, ca în orice aglomeratie urbană în care anonimatul naste monstri ai comportamentului social — semeni care nu stiu să locuiască în evolutie si modernitate — mai ales după ce se înserează, si mai ales pentru o femeie singură pe stradă, mi-am luat grăbită la revedere de la proaspătul meu cunoscut. Păsind agale, Dominique Stoenesco, cu silueta sa înaltă si părul bogat si albit, dominînd grupul de mai tineri discipoli care îl însoteau în umbra trotuarului ce separă imperiul format de casele culturale multinationale ale Cité Universitaire, de angoasele noptii pariziene, a rămas în urmă. Cu o voce plăcută, mi-a promis o întîlnire cu poeti lusofoni tradusi în franceză.
                Cu teama-n suflet că pierd ultimul tramvai spre marginea de Paris rău-famată în care locuiesc de-o vreme, am alergat spre metrou, încercînd să-mi oblig gîndul să tină minte că în viată sunt lucruri mult mai importante decît banditismul primului deceniu a secolului XXI. Printre ele, desigur, poezia.   

Marilena LICĂ-MASALA
Paris, 19 octombrie 2009