POEZIE LITUANIANĂ

 

 

UN MARE POET-DISIDENT, TOMAS VENCLOVA

Prin amabilitatea Excelentei Sale, Ambasadorul Lituaniei la Chisinău, Vytautas Žalys, initiator de diverse proiecte culturale, am fost pusi în relatie cu unul dintre cei mai interesanti poeti ai literaturii lituaniene moderne, scriitorul-disident din perioada regimului comunist, Tomas Venclova. După o călătorie sentimentală pe la „Complexul” lui Brâncusi de la Târgu-Jiu si prin „cercul de aur” al mănăstirilor din nordul Moldovei istorice – Putna, Moldovita, Sucevita, Voronet – Tomas Venclova a vizitat si Republica Moldova, preconizând să relanseze astfel bunele relatii culturale dintre două uniuni scriitoricesti destul de apropiate pe timpuri, dar realizând si un vis mai vechi – cel de a vizita Bolgradul basarabean, astăzi aflat în componenta Ucrainei, orasul în care, înainte de primul război mondial, a activat la un liceu bunica sa si în care s-a născut mama poetului.
Tomas Venclova este poet si eseist, profesor al Universitătii Yale (SUA). S-a născut în 1937 în orasul Klaypeda (tatăl său, Antanas Venclova (1906-1971) a fost unul din liderii miscării de stânga în Lituania interbelică, devenind apoi unul dintre cei mai cunoscuti si gratulati scriitori sovietici).
Altul avea să fie destinul urmasului său, care, după absolvirea celebrei Universităti din Vilnus, îsi asumă reperele constiintei nationale si se încadrează în rândurile miscării nationale a intelectualitătii disidente, fiind nevoit, în 1977, să emigreze…
Din acea perioadă locuieste permanent în SUA, iar după proclamarea independentei Lituaniei este editat frecvent în propria patrie.
Semnează mai multe culegeri de versuri, volume de eseuri si numeroase exegeze stiintifice.
Versurile lui Tomas Venclova sunt traduse în circa 30 de limbi, creatia sa fiind prezentată în volume de autor, în limbile engleză, germană, italiană, suedeză, rusă, poloneză, sârbă, albaneză si în alte limbi, numele poetului Tomas Venclova devenind unul de referintă în peisajul liricii universale, fiind considerat, pe bună dreptate, unul dintre cei mai valorosi poeti ai contemporaneitătii. Este laureat al Premiului National al Lituaniei si al altor premii internationale de prestigiu, inclusiv onorat cu titlul Doctor Honoris Causa al câtorva universităti poloneze, printre care se remarcă prestigioasa Universitate iagellonă din Cracovia.
Disolutia inertiilor doctrinare, exilul interior si imanenta eternului exod, obsesia miturilor poetice fundamentale, derizoriul existential si căutarea sacrului sunt câteva teme si directii predilecte în care se miscă dezinvolt gândirea poetului.
Tomas Venclova – disidentul  – este omul care nu si-a construit relatii, si-a onorat, în schimb, prieteniile. Adam Michnic, Seamus Heaney, Vaclav Havel, Andrei Saharov, Iosif Brodski sunt câteva nume notorii care i-au înnobilat biografia literară si socială. În cercurile literare occidentale despre Tomas Venclova se spune că ar fi un Iosif Brodski al poeziei lituaniene sau că Iosif Brodski ar fi un Tomas Venclova al poeziei ruse.
Precum ne-a demonstrat-o si în cadrul întâlnirii călduroase din cadrul Bibliotecii Municipale „B.P.Hasdeu”, fostul disident politic si actualul profesor universitar Tomas Venclova se orientează perfect de bine în problemele istoriei si culturii române (a fost prieten cu Mircea Eliade si este în bune relatii cu Vladimir Tismăneanu, cunoaste creatia lui Brâncusi, Goma, Ionescu, Cioran), nu are dubii în privinta românitătii limbii si pământului basarabean si, desi nu cunoaste româna, a uimit asistenta, recitând în original fragmente întregi din Homer si Ovidiu…
Desigur, s-ar simti onorat, ne-a mărturisit Tomas Venclova la despărtire, dacă i-ar apărea o carte de versuri traduse si în limba română. (Ion Hadârcă)

 

Tomas VENCLOVA
Privind în urmă piatra de hotar

                                                Pentru M.C.

Părea deja că-n sus ne-a scos cărarea,
Dar încă ne-ameteau din subterane
Prăpăstii, borne, pete gălbejite,
Ale pădurii plete înnegrite
Iesind ca înecatul din bulboane
Si frica-i insufla că nu-i scăpare

De bezna veacului, în care cad
Si mor atâtea suflete umbrite.
Însă mai clar cântări de aonide
Sunau. Si voci înăltătoare de Aide
Dădeau un sens cărării rătăcite
Si insul la auz mergea, spre vad.

Pe sub cupole negre, ca o ată
Cântul curgea – pe cât mai fin, mai tare
Si vidului vădind corp diafan,
Părea că doar al muzicii elan
Salva iubirea-i ce-l urma-n vâltoare.
Căci muzica, doar ea, poate da fată

Pentru ceva ce-i încă nestiut.
Visând în zare urma-i trepidantă
El i-a jertfit pe Sápho si Trepandru.
Si chiar tăcutul muzicii meandru
Jertfă-i căzu. Să-i fi păstrat ofranda
Barem un semn, un zâmbet, un sărut?

Chemat de dor, el totusi se întoarse.
Era aceeasi, ea, sau era alta?
Cunoaste-va prin ea ziua de mâine?
Chiar propriul destin? Sau chiar pe sine?
Dorinti, sperante, steaua cea înaltă?
Sub cerul trac un flaut somn revarsă.

Se-ntoarse iar. Totul pieri în zare –
Păduri si dealuri. Strigăt de-albatros
Vestea înfrângeri. Evros sfichiuia
Din struna-i frântă stânci de peruzea.
Deasupra lor – un astru maiestos
Vestea un nou aed pentru izvoare.

Pe culmile Iordanului
(fragment)

… Credeam să mă ascund de ochii Lui
În profetii, stiinte si porunci.
Chiar legile săpate-n piatră
Vor fi călcate de mai multe ori,
Dar nu are dreptate cel ce-afirmă
Că-i inutilă Legea. Lângă zidul
Meribului, unde-am trăit cândva
În tabere, eu însumi m-am înfrânt.
Dar toate-acestea-s lemne pentru rug,
Scrum si tăciune. Focul uneori
Le penetrează negura ca iarăsi
Să se încingă. Precum suma toată
A firicelelor-cristale de nisip
Egală-i cu pustiul, sufletul la fel
E suma tuturor clipitelor. Acestea-întelegând
Blestemul Nilului – robiei – l-am respins
Si-am preferat plăcerii – oboseala
Culcusului căldut – pelerinajul,
Numai să stiu că cei urmasi – copiii nostri –
Nu vor tânji, ca noi, pentru Egipt,
Ales-am, deci, efortul, sihăstria în pustiu
Si-acesti tăciuni fierbinti, în care
Trăieste spiritul adânc, cel ce-mi vorbeste.

 

Ormond Quay

                Pentru Seamus Heaney

Oful oceanului concentrat peste Dublinul aprilin
În aburi si ceturi învălui granitul, cosul arzând ca smoala.
Sub podet, fundul râului cândva gures si plin
Acum stă întins si chircit ca palma săracului, goală.

În această tară compusă din foamete, răscoală si ploi
Si abia jumătate de secol în urmă pustie ca Liffey,
Suntem treziti de vacarmul orasului năvălind peste noi
Si de vuietul refluxului spărgând malu-n derivă.

Tipăt de pescărusi zburând prin spărtura magaziilor.
Caldarâmuri uzate. Asfintitul apus sub pereti
De cetate. Golful sopteste cu frunze, cu stropii veciilor.
Nu de la noi a-nvătat acest grai, acest cântec măret.

Bronze by gold. Scări abrupte, pâine aspră si toate
Sunt pe vechi în spelunca sirenelor de pe faleză
Numai bani nu ajung. Pentru dublul său din oglinzile sparte
Bea migrantul, la bar săvârsindu-si botezul.

Si-i devin într-un cot – mlastini sure de nord
Sau Itaca-n călduri. Harta lumii se-nsiră ciclopic
Precum plapuma Circei. Ca-ntr-un ultim acord
Învelită în ziare doarme strâns Europa.

 

Metamorfoze  

Nenumărate forme si figuri:
Regi, servitoare, clovni, răsfrânsi cu totii
În apele oglinzii, iar la pânza
Întinsă, neatinsă de penel

Stă pictorul. De câte veacuri gata-i
Tablou-ascuns de noi, ce tot pe noi
Ne reprezintă, cum Foucault afirmă.
Dar si model, si spectator, si-autorul

Sunt, se prea poate, numai cioburi
De arhetip. Altfel geamul larg
n-ar revărsa-n interior atâtea raze

(Ca razele din rai urâtul alungând).
Printre priviri privirea se ascute
Iar zborul ferm ea-nvată din penel.

 

Peisaj dintr-o alee

Acolo unde-i gard mai ieri crestea agrisul.
Noul chirias acum prin gard dublu si-a deconectat
Curtea – de castani. Si toate realitătile, afară de timp,
S-au comprimat. Aici întotdeauna fu mai mult
Spatiu decât copilărie. Pe scara imaginatiei
Se putea urca la mansardă – pasii verisorului
Scârtiind în întâmpinare: „Pe mult timp?”
– „Pe-o noapte” (acestea mai târziu vor fi să fie).
Iar la parter oglinda grea inspiră
Gerul furtunii depărtate si frunzisul,
De prun, parfumul din flacon.
Insomniile, bătăile ornicului de după perete
Ne învată că toate, cu încetul, dar se trec,
Că timpul poate fi doar povestit,
Că tot ce-a fost mai rău cu noi
S-ar putea să fie o nenorocire mai mică
Decât cea care ni-i dat s-o ducem.
Poze de-album. Un câine si o umbră
Parcă din rai rupând cercei de visină.
Pozele mai trăiesc undeva, dar cine din cei vii
Le-ar recunoaste azi? Câinele-i îngropat
Acolo, după gard, într-un colt de grădină.
Umbra ce-a cules visine a aflat numai
Suprafata naturii, lunecând peste tapete,
Apoi, văduvită de frunze, gârbovită de ani –
De totul ce nici ei, nici noilor stăpâni nu le-apartine,
Si ei nu mai reali decât o umbră.
Spărturii noi din plasa ce îmbracă
Aleea veche oare, mai exact,
Ce i s-ar potrivi? Durerea
Sau nepăsarea? Ciudat, dar ele coincid.

 

Întoarcerea cântăretului

A rămas totusi alb, chiar în tara aceasta, omătul.

Ca-n memorie. Roti pe-asfalt scârtiind cu încetul
Mai scânteie privirea. Mai tresare o umbră sub gene
Si mirat vei mai prinde ceva din al treilea mileniu.

Joacă-n spume cel râu, valul muscă din mal ca din frâu.
Veacul dus se revarsă-n aceeasi fantomă de râu.

Si tu, spatiu, mereu alergând, preschimbând unghiuri stranii
Înainte de-a fi încăput în tablouri, saloane –

Nu te-asterni pe curat (aici alte-au domnit cârpiturile
Pe pereti coscovisi vernisând a gheenă picturile).

Numai nouă ni-i dat să-auzim cuvântări de-altă dată
Numai nouă ni-i dat să murim prin cămine cu plată.

Peste muri de muzeu văzul lunecă, prin exponate,
Peste mese de joc, cazinouri si haine stilate

Si oftând calculează splendorile altei vieti,
Pe când propria viată… ce rost mai avu? Si ce pret?

Cale nu-i de întoarcere-n zona cea vastă si surdă
Proslăvind în lozinci idioate ideea absurdă

Înapoi, unde-a ars lumânarea iluziei noastre,
Unde unul din doi a iubit mai naiv. Sub albastre

Sticlării, lângă lampă cuprinsi ori sub luna din poartă
Ascultând, din odăi, gramofonul cu vocea lui spartă

Si pe rând tresărind la accentul de bas al stăpânului,
Emigrant, ca si noi. Rătăciti prin tunelul destinului.

Am tot scos minereuri de dor si visări în afară
Si bogati am rămas în nimicul ce ne înconjoară.

Ne-afundăm în zăpezi. Umbre lungi mai străbat prin zăbrele.
Nu esti tu, nu sunt eu. Si nici soaptele nu-s ale mele.

 

Traducere de Ion HADÂRCĂ