Sorin LUCACI

 

s-a trezit într-o dimineată si-a plecat

 

într-o dimineată s-a trezit si-a pus cizmele negre de gumă

că asa se zice pe la noi la cauciuc si-a plecat în spatele casei în grădină

si-a scos inima din piept si-a asezat-o pe o bucată de catifea rosie

într-o cutiută maronie din lemn de mahon
ia, zice, păstreaz-o pentru cînd n-oi mai fi

o să ai nevoie,

cum să am grijă de inima ta, îi zic,

mi-e frică, nu stiu, zău, nu stiu ce să fac cu ea

ei lasă că stii tu, îti imaginezi că e o cutie veche de bijuterii

plină de inele brătări si alte d-alea si cînd ai nevoie
tai o bucătică din inimă te duci cu ea la tîrg la jibou
o vinzi si mai ai pentru cîteva luni

te descurci tu, doar stii eu am o inimă mare

cînd treci din cînd în cînd pe langă biserica de pe deal
mai aprinzi si tu o lumînare pentru sufletul meu
cum să am grijă de inima ta, îi zic
mi-e frică, nu stiu, zău, nu stiu cum să mă port cu ea
lasă că te descurci tu, doar te-am învătat bine
apoi a plecat
s-a întors după o vreme cu prosoape, vase, căni, icoane mari de-o palmă
si ce mai era de împărtit asa cum se obisnuieste pe la noi
avea lacrimi în ochi dar se tinea tare
de ce tragi tu să pleci asa devreme, îi zic
la noi acum au înflorit merii se tocmesc cosasii

carele cu fîn vor coborî scîrtîind pe ulite
de ce tragi să pleci asa devreme
sezi blînd, îmi zice, nu plec amu’
da' omu' trebuie sa fie pregătit
au trecut cîteva luni bune de atunci
s-a dus saracu’
în fata mea pe masa scorojită acoperită de o musama veche
stă cutia maronie din lemn de mahon
iau cutia sub brat si plec
afară e zăpuseală mi se pune un nod în gît si înghit cu greu saliva
mi se umezesc ochii de lacrimi dar merg mai departe
la jibou e tîrg mare azi

 

în patria mea poetii mor înainte de vreme

în patria mea poetii mor prea devreme

cu mult înainte de vreme

mor putin cîte putin pînă li se scurge tot sîngele din poezie

pînă rămîne poezia ca o supă searbădă

nici n-apucă să-si mănînce amărîta de pensioară

si-ntr-o zi li se cuibăreste nepoftită moartea în piept sau în burtă

ca un cîine zgribulit sub streasina casei

si asa tam-nesam începe să crească

si creste proasta creste ca un aluat dospind

pînă se face una cu pămîntul pînă se face tină

si nu vrea în ruptul capului să plece scîrba dracului

si ne rugăm doar doar o pleca si o otrăvim în fiecare dimineată

putin cîte putin îi strecurăm picături letale în ceasca de cafea

doar doar o pleca

si mergem la vraci la babe la tigănci ghicitoare facem descîntece dăm în bobi

dar ea nu si nu

încăpătînata stă ascunsă ca o căpusă în blana ciobănescului

ca un chirias betiv într-o garsonieră sordidă

fără geamuri fără usi fără dusumea fără angarale plătite

în fată doar cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală

stă si asteaptă a doua venire a lui Hristos

 

în patria mea poetii nu au ce căuta

doar cotofenele si pelicanii îsi găsesc un loc mai bun

mai jos spre lunca dunării

îsi vor face o altă patrie doar a lor

o patrie a poetilor undeva mai la nord

în patria mea poetii îsi amanetează iluziile cărtile iubitele

îsi amanetează degetele si ajung doar de-si

povestesc poemele unor necunoscuti la vreo nuntă sau înmormîntare

în tara mea nimeni nu-si plînge poetii

în tara mea de fapt nu mai plînge nimeni

doar vreo bătrînă trecînd prin cimitir îsi înclina capul într-o parte

si-n alta si printre lacrimi suspină „maică da’ tînăr s-a dus”

în patria mea nimeni nu-si plînge poetii

în tara mea lebedele au inimi de portelan

si gîturi de mucava îmbrăcate în mătase neagră

vulpile au picioare de sticlă colorotă

si berzele aripi de tinichea

în tara mea dumnezeu îsi iubeste poetii mai mult decît în alte părti

ca un tată binevoitor îi strînge pe toti lîngă el

si le povesteste despre mîntuire

despre mîntuirea prin artă

în patria mea poetii mor înainte de vreme