Anghel MACEDON
Pseudonimul lui Anghel Papacioc. S-a născut la 4 octombrie 1939 în orasul Zărnesti, Brasov. A absolvit Facultatea de limba si literatura română, Universitatea Bucuresti, 1965. Profesor de limba si literatura română la Liceul „Mihai Eminescu” – Slobozia. A colaborat intens la „Luceafărul”, „Provincia”, „Arcadia”, „Sinteze”, „Tribuna literar-artistică”, publicând versuri, cronici literare, comentarii, actualmente sustinând o rubrică literară la revista „Helis”, Slobozia.
Debut editorial întârziat de cenzura totalitară. Volume tipărite: Bobote, editura Anteu, Craiova, 1999; Bobote, editia a II-a, editura Gabriel, Slobozia, 2002; Ingerinte, sonete, editura Adonis, Slobozia, 2002; Fast si Guernica, editura Gabriel, Slobozia, 2008.
Ingerinte
1.
Dusman îti esti, un cerc ce-mpinge cercul
Si-n hora unde îti răsfiră anii,
Luptând cu tine îti învingi dusmanii
Cum unde-s scut spirale pune melcul.
Te împlinesti vărsându-te întruna,
Din miez nestins cu rod de nehotare,
Dar nu e jar ce roade-n el cu-ardoare,
Să nu-si plătească-n zid de spuze-arvuna.
Tot viu ni-e focul de-nfrunzeste ciotul
Din inimă, uscat sub crusta vinii
Si iartă orbi ce ne-au vândut cu zlotul.
Pulsând iubirii arderi rectilinii,
Nestinsi rămânem când am ars de-a totul
Si preafiind, ne-am dăruit luminii.
2.
Ca într-un crâng ce si-a învins hătisul,
Uriesesc, primind egal lumina
De lamă verde-n bob ce-si rupe vina,
Zbucnind răspunsul sevei ca tăisul,
Noi năboim ca melci urcati pe trunchiuri,
Cu somn nears de fulger întru fire,
Ce ne-a trezit din humă-n mântuire,
Uitându-ne în mers-impuls de unghiuri.
Ne îndorim cu-n duh de frântă pâine,
Prea aspru-i drum ne-ntoarce în frunzare,
Dar iar visăm să-l reîncepem mâine.
Credinte spun că-s melci ce-ajung la floare
Si fruct în ram din râvna lor rămâne
Când ei, schimbati în fluturi, curg în soare.
3.
Nehotărâri duium se rup din mine,
De parcă-as fi o curgere de chipuri,
Ca frunze-n vaier supte de lumine
Din sângerări de soare-ntors în mituri.
Muscat de vânt si ape-mi pierd opace
Culori se rotunjesc în trupul
Ce-i tot mai gata-n spaime să se joace
De-a rostogolu-n văi, urmându-si grupul.
Mă-mping, cornite moi, ne-nfrântii muguri,
Sugari hrăniti de nori ce-si varsă tâte
Plesnind de seve ca sub brume struguri.
Cu ce-ntrebări să-i chem ca să-i atâte
Un dor ce-am semănat, uitat sub pluguri?
Doar ghem mai sunt în jocul lor de mâte.
4.
Cădea-vom într-o vârstă reci menhire,
Simplificati de-alunecări în aer,
Cu chip ce-ncearcă vag umană fire,
Crăiesc ascunsă-n piatră ca-ntr-un caier.
Din el se torc în vreme noi credinte
Si geometrii se prind, ale luminii,
Rămân nespuse însă suferinte
Ce s-au topit în ne-ntelese linii.
Doar vântul le mai află când în denii
Boceste stânci de parcă-ntreabă sfincsii
De taine-nchise-n vesnice mutenii.
Si soarele-ntr-un leat de sărbătoare,
În ochi lovind cu foc ciclopii vremii,
Va jerui cenusa-nselătoare.
5.
Uita-voi oare clipitoare stele
Ce se sustrag vegherii mele-ntruna
Si viata-mi tin cum nestiută luna
Hrăneste-n somn himere paralele?
Frunzis se trec în pomul vesniciei,
Aprinse vin vederii când se scutur
Si nu le stim când pupa-si sparge fluture,
Dar, râu, ne-adună sângele prunciei.
Si sevele tărânii-n timp le schimbă,
Din nastere si moarte nevăzută,
Ne-nvată-o nouă, nevorbită limbă.
Când vii lăstari colastre-n muguri plimbă,
Trăim în trunchi o desfrunzire mută
Urmând o fire-a stelelor volută.
