Ema ISTRATI-MACOVEI

Natalitate

Din transparentă aspră a gerului rostire
Se scurge peste bolta din oul prenatal
si izbucneste-n linisti mai tînăr ca un mire
Avid lichid de verde în doliu vegetal.

Ambiguu si diformă invazie de zero
În paralitic abur împrăstiat sub ochi
Ce surdă-i Roma astăzi cînd mut declamă Nero
În stranie sinteză, sminteală sau deochi.


Locuindului

Te am în mine locuind
ca un blestem
nelinistită te privesc
înăuntru
bucurîndu-mă neputincios
mă retrag lîngă aceste pietre albe
pe care voi obisnuiti să le numiti
cuvinte.


Dar

Pentru tine
m-am trezit prea tîrziu
în lumea noastră
si nu ti-am adus nimic de ziua ta
decît aceste rînduri
în care m-am pitit
legîndu-mi patima cu fundă rosie
si mărul muscat din  inima raiului
Doar atît ti-am adus
după tot ce mi-ai spus
am să zac lîngă tine
pe rafturile unei biblioteci
sau lîngă marginea patului.
În tine nu voi mai fi
din lipsă de spatiu.


Tu esti copacul

Tu esti copacul pe care îl iubesc
dintre toti
care-mi rodeste iluzii
de mai multe ori pe an
cu stele albastre altoite pe ramuri de carne
îmbrătisîndu-mă uneori lacom
Pe tine n-am să pot să te tai
din grădina mea.
Pe tine am să te tin lîngă mine
chiar dacă fructele îti cad
mereu înainte de-a se coace.


Ce vrei

Ce vrei tu nu se poate.
Ce esti mai mult
decît o bucată de carne prea des îndrăgostită
de stele
de cele mai multe ori
îmbătat de mustul lor tare
desi îngerii îti spun că l-au oprit din fiert.
Măcar cînd te privesc
ar trebui să te opresti
de a-mi vărsa sîngele
pe luciul lacului înghetat
de deasupra.
ti-am spus înainte de-a te naste
si îti repet adevărul:
ce vrei tu nu se poate.

Natală

Cum poti să spui că nu e nimic
cînd pîntecele cald al mintii mele
ti-a hrănit gîndurile
si le-a purtat cu grijă peste tot
nouă luni si mai mult uneori
Eu sînt cea care ti-am născut
în dureri
si cuvintele si tăcerile
Acestia din jurul meu
care plîng si strigă
si joacă tontoroiul
sînt toti pruncii tăi.
Să nu uiti să vii să-i mai vezi
si să-i învelesti dacă eu voi dormi
să îi săruti apoi pe fiecare
si dacă dimineată voi găsi
amprentele ochilor tăi pe fereastră
si buzele tale pe frunte, pe pleoape,
pe visul meu, peste tot
voi sti că ai fost pe la noi.


În cădere cuvîntul

Gîndul la mine îti brăzdează obrazul
gîndul acela scînteind prin tine
lovindu-se întruna de nimeni
e cerul care te împresoară
real – ireal încărcat de nădejdi.
În cădere cuvîntul
te împinge afară din tine.

Home