Gabriel-Vincentiu MĂLĂESCU

 

 

Recviem pentru un poem nescris

Cauti febril în tomuri de bibliotecă

cuvinte nestiute cu multe-ntelesuri;

noaptea nu dormi, rupînd filă cu filă,

cărtile de poezie pe care le stii de demult.

 

Uneori, între atîtea imagini bizare,

zăbovesti pînă la ziuă, cu capul pe birou,

nu găsesti nicăieri cuvintele potrivite

pentru poemul ce, încă, nu s-a scris,

dar care ai vrea să rămînă

măcar o vreme în urma ta.

 

De cîte ori încerci să scrii un vers

ti se pare că l-ai mai citit undeva,

scris de o altă mînă, în miez de noapte;

ai sentimentul hotului prins asupra faptului,

te cuprinde un sentiment de zădărnicie,

de neputintă, poate chiar de revoltă,

o senzatie ciudată de deja-vu.

 

Te rogi atunci demonului din tine,

Divinitătii de deasupra ta,

să-ti lumineze calea, să te-ndrume,

să-ti dea un semn ce poate fi urmat.

 

În asteptarea ce se prelungeste,

rupi cărti întregi, le-arunci la gunoi,

pînă ce rafturile toate rămîn goale.

 

În tot acest răstimp se plămădeste

în mintea ta poemul, vers cu vers.

 

Î ti tot repeti că-atunci cînd vei fi treaz,

îl vei transcrie, pentru a dăinui.

 

Cînd, în sfîrsit, natura te trezeste,

uiti tot ce ai gîndit, fiind nevoit,

ca-n fiecare noapte, doar în somn,

să recompui poemul mult dorit.

 

 

Pe vasul meu

Am vasul meu de croazieră

de cînd m-am născut,

călătoresc pe toate mările cunoasterii

cu un singur pasager la bord,

care e căpitan, marinar si bucătar,

cunoaste toate meseriile din lume,

pe care acum le practică

pentru prima dată.

 

În fiecare coltisor de pe vas,

de la cabine pînă în cală,

stiu unde să mă aciuesc,

cînd vine furtuna pe mare,

pe care de cele mai multe ori

nu o ocolesc,

chiar dacă nu o doresc.

 

Din orice luptă vreau să ies învingător,

învăt lucruri noi, am idei,

mă lupt cu mii de sentimente,

pe care nu le pot ignora,

nu le pot alunga.

 

Tin un jurnal în camera căpitanului,

care nu cuprinde alte coordonate,

decît pe cele ale gîndului,

care circulă liber.

 

Din cînd în cînd,

apare cîte-un poem,

care – nu stiu de ce –

as vrea să nu se piardă,

să rămînă si după ce voi debarca

în ultimul port,

pentru reparatii capitale.

 

Fiecare zi m-apropie de ultima escală,

mai sînt putine mări de explorat

si asta-mi dă un sentiment de sigurantă.

 

Tot mai senin îmi conduc vasul,

sînt tot mai aproape de adevăr,

nu absolut, acesta nu există,

ci doar unul relativ, dar coerent,

plin de miez, de maxime si cugetări,

care pentru mine sînt arhicunoscute,

dar pe care vreau să le dăruiesc

tuturor acelora care vor să asculte.

 

Numai asa pot considera

că misiunea mea a fost dusă la bun sfîrsit,

numai asa voi putea,

să-mi găsesc linistea interioară,

din care astept să răsară

fulgerul visului meu de odinioară,

din copilăria care se sfîrsea

într-o zi de vară.