Rainer MALKOWSKY 




                Pentru Wallace Stevans, autorul a
                                                         Treisprezece feluri de a privi o mierlã

    I
    Din cînd în cînd, poezia trebuie sã se lase întrebatã de ce existã de fapt. O problemã tipicã minoritãtilor. Hotãrîtor este, desigur, cine chestioneazã poezia cu privire la relevanta sa. Cel mai rodnic este atunci cînd însusi autorul face aceasta. Nu zilnic, pentru cã astfel nu ar mai scrie poate nici una – dar mereu si mereu, pentru cã atunci scrie poate una mai bunã. Conteazã mai putin cum rãspunde autorul la aceastã întrebare, mai important este cã el îsi pune întrebarea serios. Dacã de aici întelege cã el nu poate fi ajutat, atunci se aflã pe drumul cel bun.

    II
    Perceperea ca eveniment – aceasta este ceea ce trebuie sã existe înainte în constiinta autorului, pentru ca poezia sã poatã lua nastere. Aceasta indicã în acelasi timp si ce are poezia de oferit cititorului în evenimentul limbii. Perceperea ca trãire. Poeziile noastre preferate sînt, probabil, acelea la care simtim cel mai clar cã ne fac sã vedem.

    III
    Faptul cã o poezie este greu de înteles poate avea patru cauze. Prima: sãrãcia cu duhul a autorului. Lui nu îi este clar ce urmãreste si ce trebuie sã urmãreascã poezia. A doua cauzã: calitatea poeticã este scãzutã si autorul încearcã sã ascundã aceasta într-o neclaritate creatã artificial. A treia cauzã: poezia nãzuieste spre o realitate interioarã, de care poetul se poate apropia doar într-o corespondentã alegoricã, printr-un model logic din limbã. A patra cauzã: poezia vorbeste de o experientã pe care cititorul nu a fãcut-o sau de care nu doreste sã-si aminteascã. Fãrã dispozitia de a te lãsa radicalizat – în primul rînd împotriva ta – nu poti deveni cititor.

    IV
    Poezia este o solitarã. O poti întîlni doar dacã tu însuti mergi pe drumuri singuratice.

V
    Nu concizia care comprimã este cea care face poezia. Unele poezii sînt lungi. Nu este nici structura graficã. Unele poezii sînt scrise ca un text continuu în prozã. Nici ritmul nu este. Unele poezii sînt sustinute de o respiratie usoarã. Tonul este cel care dã viatã poeziei. El singur este locasul personalitãtii ei.

    VI
    Romanul le este aproape si celor care nu citesc romane sau în orice caz nu romane „pline de pretentii”. Poezia este aproape doar celor care citesc poezii. Ea nu poate exista diluatã. Atunci cînd îsi pierde rigurozitatea, care nu se preocupã de comoditatea cititorului, înceteazã sã mai fie poezie.

    VII
    O poezie nu este un motiv sã devii ceremonios. Ea urãste sensibilitatea celebratã. Suferã dacã cineva crede cã trebuie sã-i adauge importantã prin felul în care o recitã. Ei îi plac oamenii care o poartã la ei, ca pe un bilet.

   
VIII
    Despre August Stramm, poetul expresionist, fiica sa a spus odatã ceva memorabil. Tatã, a spus ea, compunerea versurilor este mereu asa de grea. Da, cum altfel? Nu existã nici un vocabular poetic, de care sã te poti servi. Cuvîntul singur este neutru pentru poezie. Abia într-o combinatie cu altele – combinatie care nu este niciodatã previzibilã si care se descoperã altfel de la o poezie la alta – renuntã la neutralitatea lui. Aceastã greutate ascunde în acelasi timp, desigur, o mare libertate. Cine are destul talent sã o întrebuinteze, precum William Carlos Williams, aceluia îi reuseste si aceasta: sã vorbeascã de cîteva prune din frigider, cãrora nu le poate rezista, în asa fel încît sã nu putem întelege de ce ieri priveam viata ca pe o chestiune îndoielnicã.

    IX
O scrisoare care nu mai este asteptatã,
Care, într-o dimineatã, stã singurã în cutie.
O usã deschisã departe,
spre o camerã,
care nu are podea.
Vînt care se ridicã
Dupã o zi fierbinte.
Copita unicornului
Pe o foaie albã.

X
    Despre poeziile scurte, care evocã o singurã scenã, se spune cu plãcere cã sînt instantanee. Dacã este vorba într-adevãr de poezii, aceastã afirmatie este falsã. Orice poezie bunã atrage un întreg, în care sînt cuprinse trecutul si viitorul. Existã timpul ca întreg – ca experientã, ca fenomen.

    XI
    Metafora a ajuns sã fie rarã la noi. Nu imposibilã, fireste cã nu. Poezia nu suportã nici o dogmã. Este deschisã pentru fiecare, care o cunoaste în felul sãu. Dar noi am citit prea multe metafore, care erau doar ornamente, podoabe pretentioase. Chiar si o podoabã special cãutatã uneori, cînd un autor voia sã ne arate cã nu scrie de ieri de azi. Dacã metafora este doar o altã expresie, nu una mai bogatã, dacã ea nu creeazã în plus nici o valoare poeticã – atunci, pentru ce mai existã? Si o a doua întrebare, cãtre o altã reprezentantã a genului: cînd metafora este ca o ghicitoare de nedezlegat, cum putem mãsura atunci calitatea ei? Îndrãzneala ei o putem aprecia doar atunci cînd recunoastem cît de mult se apropie.    

    XII
    Despre unele poezii se poate spune putin tocmai datoritã desãvîrsirii lor. Le respirãm pur si simplu si ne rãmîne un cîstig pentru totdeauna, despre care abia dacã dãm socotealã vreodatã. O dezbatere criticã ar fi la fel de inutilã ca o discutie despre o frunzã de artar, care strãluceste în lumina toamnei.

    XIII
    Simplitate a la o poezie trebuie sã fie accesul neschimbat spre Totalitate. Unde aceasta reuseste, poezia simplã nu mai este la a doua lecturã la fel de usor de înteles cum pare la prima. Mierla – ca sã dãm un exemplu si sã facem o plecãciune de încheiere în fata lui Wallace Stevens – este o pasãre simplã.

Traduceri de Magdalena Gheorghe