Diana MĂNĂILĂ
„…cîtă nebunie
să ne întîlnim într-o zi pe hîrtie
si să ne răsfoim curiosi
ca pe un best-seller”
unii mă privesc ca pe un bazar
am de vînzare un somn atît de frumos
o priveliste lină ca o femeie blîndă
drăgăstoasă
o întunecare si o unduire
pot astepta nefirescul
am o pozitie fermă
niciun genunchi nu ar zburda
fără întelepciune
clipa este o piatră pe care
P OEZIA / vară 2010
64
îmi voi aseza coapsele
o voi presăra
s-a făcut aghiasmă în vene
totul devine aproape
cineva a intrat cu iubire
altcineva îmi aduce lumină
lăsati-mă să mă întristez
lăsati-mă
vreau să vă sărut
voi fi o cădere de ape.
cît despre tine...
nu mai asterni nimic
despre felul în care am putea
să ne rostogolim silabisindu-ne
sau despre felul în care
nu ne mai iubim
si dacă totusi am fi scris despre
iubire la modul general
tot ar mai fi fost un cîstig
am fi putut locui împreună
într-un epilog
vorbind în dialectul sîngelui
pe întuneric
povestea aceasta ar fi fost
biografie pură
nimeni nu ar fi însemnat
trecerea înspre inelar
genunchii s-ar plia dezinvolt
într-un poem absent
pe cînd noi fredonînd alfabetul
în care nu ne mai regăsim numele
am fi eliberat reveria
ca pe un detinut
***
ar fi trebuit să îmi scrii
pentru că din mine
pietrele au început să cadă
ca dintr-un zid nemîngîiat
pasi mărunti
pe scări
P OEZIA / vară 2010
65
o femeie
cu umerii goi...
***
două secunde ne-a luat să ne îndepărtăm
cît si o ciupitură de ac
ca si atunci cînd mi s-a luat sînge ultima oară
cineva a plecat cu sîngele meu nu se stie unde
nu se stie cît timp l-a descîntat
să-mi măsoare penumbra si cantitatea de tine în mine
asa s-a întîmplat si cu noi
noi care ne scriam visele pe poteci
fiecare în dreptul urmei celuilalt
ne făceam cărăruie
asa mergeam prin lume
ca niste misionari
aveam un viitor sigur
asta am crezut noi
că se cheamă iubire…
***
în dimineata asta am să pierd un miros al nimănui
venele mele s-au copt, nu mă încap
mă strînge sîngele
a venit clipa, stiu,
se va trînti usa pe tîmplele mele
nu va mai fi nimic
trecătorii cuminti,
fără lămpi, doar însingurarea de mîinile lor
ca o toartă
as fi vrut să visez pentru încă o viată
dar este imposibil să fim
repetai
sîngele nostru s-a copt
sîngele nostru revarsă
există citadele de jur împrejur
nu ne vom recăpăta mirosul
ne vom extirpa
sîntem iubitii care trebuiau să fie
noi am fi zidit un lăcas
pentru cei ce asteaptă trăind, cumintind
unul în urma celuilalt
P OEZIA / vară 2010
66
noi
ne-am cunoscut într-un poem
nescris
oamenii si-au compus ideile
în irisii nostri
viata a zburdat de la mine la tine
cu un copil pe brate
unul lîngă altul
două cercuri pe apă
îndepărtîndu-ne
îndepărtîndu-ne...
(desene pe asfalt)
florina îsi întinde bratele de celofan
poemul apasă pe vene
florina ticăie
astăzi i se vor arăta semnele
într-o zi au condus-o în lanul cu maci
acolo se iubeau doi frumosi
pentru ultima oară
ea a scris despre sîngele lor
si poemele i-au putut boteza
împreună
***
altădată a primit
un inel logodnă
nu se stie de unde
dar florina îl poartă
ca si o mireasă a nimănui
florina ticăie în continuare
dantelîndu-se în locurile albe
apoi se lipeste de geam
ca un punct.
P OEZIA / vară 2010
67
***
euflorinei
florina mîngîie
florina stie să înnoade sireturile
florina face si desface venele
florina tace
florina tace
florina susoteste continuu
florina murmură
florina unge
florina face orez cu lapte
florina asteaptă
florina asteaptă
dar secundele nu
atunci florina
isi încolăceste fustita
la marginea toamnei
florina minte
cu buzele ei frumoase
florina minte
si florina doare
florina a inventat dorul
însă cel mai frumos
florina
se iubeste pe ascuns
cu toate cuvintele lumii.
***
trebuie să ai bucle portocalii
să poti transforma creionul într-un poem
pe care poetii să adoarmă în zilele de sărbătoare
să asterni îngerii în linie dreaptă
în detasament, să curgă literele pe mîinile lor
ca o apă lină de izvor
să scrii frumos este ca si cum l-ai aduce pe dumnezeu
pe pămînt.
