TINERI AUTORI

Lucian MĂNĂILESCU

Tara fericită
Noi ne-am născut morti!
În fiecare scîncet se ascundea un mort
nou născut, în fiecare literă din abecedar
era scos la tablă trupul silitor al unui elev,
la fiecare întîmplare un preot intra în altar
si cînta slujba unuia si a altuia
la zidurile care aveau ochi si urechi…
Dar popoarele moarte fac tări fericite:
mortii lucrează în liniste pe santiere, vin cuminti
la mitinguri si aplaudă spunînd „bogdaproste!”
pentru  bănuti de ort ai pomenilor.
Si tu fiul meu si generatia ta
ne-ati dispretuit pentru toate astea,
ati iesit în stradă dinamitînd zidurile,
v-ati împodobit mîna dreaptă cu semnul victoriei
dărîmînd puscăriile si strigîndu-vă
libertatea în pietele publice…

Si tu, fiul meu, si generatia ta, orbiti
de mîndria marilor fapte n-ati văzut
că apar gratii în cer, pe pămînt si pe ape.
N-ati văzut cum urmasii zeilor tulburi
zăvorăsc Olimpul si vă presară prin văi
în cochilii de melc, nu i-ati auzit rîzînd în hohote,
împreună cu zeii bătrîni, în timp ce sorbeau
ambrozia sfidării:
„Cum era să se nască vii din morti!
Vor fi si acestia buni pentru neant!
O să le putrezească si lor repede memoria
faptelor mari si îsi vor risipi scurta agoniseală
pe lumînări si sicrie, pe cruci de marmură
si iar se vor ridica marile temple si mortii
vor naste alti morti si tara va fi în veci fericită!”

Iisus si Iuda
În adieri de flore se-mpodobea grădina
Si ucenicii, veseli, sporovăiau în soapte,
Lîngă Iisus sta Iuda, parcă cersind lumina,
Si zarea-n vîrf de suliti se apleca spre noapte.

– O, Doamne, zicea Iuda, priveste fariseii
Cum pipăie în teacă pumnale ascutite
Mînînd spre căsăpire, cu bucurie, mieii,
La sfînta sărbătore a marilor ispite.

Iisus, rămas pe gînduri, privea tăcut tărîna…
Era o strălucire în ochii lui fierbinti…
Pe ucenic, pe Iuda, l-a pus să-ntindă mîna
Plîngînd treizeci de lacrimi, ca treizeci de arginti.

Adolf
Adolf lucra cîndva într-un circ ambulant;
se urca la trapez în costumul de clown
si lumea aplauda în delir jocul lui
cu emotiile celorlalti, felul în care se balansa

între două secunde si cădea în picaj
peste lumina în flăcări a reflectoarelor.

Dacă nu si-ar fi pierdut într-o zi
echilibrul, ar fi rămas toată viata la circ,
s-ar fi căsătorit cu dresoarea de gesturi intime
si al doilea război mondial
s-ar fi încheiat cu un glorios hohot de rîs…

 

Cei fără fete
Am fost fideli unui zvon…
Printre umbre oamenii aprindeau focuri
si vorbeau despre iubire si despre încredere,
fără să se uite în jur, la cei fără fete,
care morfoleau în gingii tăcerea,
la cei ce fluturau steaguri cu nimicul
perfect rotund decupat în centru.

Cineva ucidea, totusi, din întuneric!

Masina de transmis directive proiecta
trasoarele cuvintelor peste orasul orb,
nimeni nu cunostea pe nimeni, la radio
se vorbea despre libertate si oamenii
rătăceau pe străzi, povestind cu însufletire
despre ziua de mîine…

Cine să fi stat atunci să numere mortii?

Cei fără fete au pus totul în ordine,
cu meticulozitatea, exersată, a formelor fixe.

Dimineata s-au inventat o grămadă de
panglici multicolore, si multimea
a strivit, cu mica si îndreptătita ei mînie,
umbrele stacojii ale întîmplării.

Cine să fi stat, atunci, să numere mortii?
Cei fără fete au pus totul în ordine!

Nobel
Marele poet român Petre Stoica
a plecat la el în copilărie,
plictisit de statui, de gloria
circului si de televiziunile care
transmiteau, tot timpul, în direct,
imaginile trucate ale zilei de ieri.
E adevărat, pentru români poetul
Petre Stoica e aproape intraductibil:
lacrimi mari mîzgălesc cuvintele,
le tîră în jos pe afisul care anuntă
concertele extraordinare ale verii –
oh, imaginati-vă vilele de marmură
si creierele de marmură si entuziasmul
feroce al celor ce învată limba română
fără profesor…
Marele poet Petre Stoica a plecat
în satul lui de sub frunte,
stiind că tristetea premiului Nobel
pentru literatura română
nu se acordă nici anul acesta…