3
ESEU
Leonida MANIU
IDILA
II
Egloga sau idila latină
După ce, în poemele homerice, si-revelat constiinta sa istorică, iar, în lirica sec. al VII-lea si al VI-lea, si-a celebrat încrederea pe care a dobândit-o în sine însusi, spiritul grec nu va pregeta să se confrunte cu destinul însusi,în marea tragedie a sec. al V-lea îH., săvârsind astfel unul din cele mai superbe acte ale demnitătii si responsabilitătii umane din toate timpurile, pentru ca, în perioada alexandrină, la capătul unui drum presărat cu înfrângeri si cu victorii, acesta să revină proaspăt pe tărâmurile unei lumi feerice, plăsmuită de forta imaginatiei sale. Dar propensiunea spre natură si vis nu reprezenta acum decât o altă aventură a sa, deschizătoare de noi orizonturi în ordinea cunoasterii si a creatiei poetice. Momentul era extrem de prielnic, întrucât disponibilităti afective mai vechi, determinate atât de perceperea naturii ca o putere ocrotitoare sau binefăcătoare încă din epoca imnurilor închinate zeilor, cât si de îmbogătirea si rafinarea sentimentului de dragoste prin artă, facilitau concretizarea acestor impulsuri în tiparele unei forme literare corespun-zătoare esentei si dinamicii lor. Pe de altă parte, în peisajul artistic al vremii, predilectia pentru o literatură rafinată, dar sufocată de eruditie mitologică sau astronomică, va impune, în virtutea unei miscări compensatorii a tendintelor de manifestare ale vietii spirituale, întoarcerea elanurilor creatoare către simplitatea naturii si adevărul vietii. În acest context, Teocrit va crea idila, „acel gen al poeziei antice care a exercitat, după epopee, influenta cea mai puternică si mai durabilă” .
Obârsia noii specii trebuie căutată în fuziunea dintre practicile poetice siciliene sau italice si tendintele către realism si perfectiune ale literaturii alexandrine. Altminteri spus, performanta artistică a lui Teocrit a constat în structura nouă pe care a creat-o prin contopirea fondului cântecelor alternate siciliene ,improvizate de doi păstori pe teme ale vietii rustice, acele renumite boucoliasmos-uri,cu forma compozitiilor dialogate realiste, inspirate din cele mai diverse momente ale vietii de toate zilele, numite mimi. „Dar lovitura de geniu a lui Teocrit – constată Andr é Bonnard – a fost de a da deodată mimului realist, la modă în timpul său, (…) o realitate pastorală” .În felul acesta, poezia „întemeiată” de Teocrit stă pe temeliile robuste ale unor vechi si bogate traditii populare, a căror prezentă difuză imprimă creatiei sale acel aer de inconfundabilă realitate.
Sub imperativele acestor impulsuri latente, păstorii (sau tăranii) lui Teocrit vorbesc si actionează în conformitate cu statutul lor social, într-un cadru mai putin savant si conventional decât acela cu care ne-a familiarizat literatura alexandrină, încât pe nesimtite acestia se transformă în individualităti de sine stătătoare, cuceritoare prin mireasma de nealterată autenticitate rustică pe care o răspândesc. Figuri si gesturi caracteristice ale unei astfel de lumi devin memorabile :unul îsi asmute cu o fluierătură câinele pe fata care îi bombardase oile cu mere, altul intră în scenă îmbrăcat într-o piele de tap mirosind a chiag proaspăt si tinând în mână o bâtă de măslin, câtiva se întretin asupra meritelor si defectelor stăpânilor lor, fără să facă economie de proverbe, altii îsi duc vitele la apă sau le mulg etc. În acelasi timp, marea sensibilitate a autorului, secondată de un subtil simt artistic atent la nuante si capabil de a armoniza contraste (narativul cu liricul si liricul cu dramaticul), conservă aproape nestirbite puritatea si intensitatea sentimen-telor acestora.
În idila Muncitorii sau Secerătorii ,a cărei substantă o formează un concurs literar, deosebit de savuros prin ironia gratioasă care îl înviorează, schimbul de replici dintre cei doi lucrători scoate în relief două temperamente distincte: Milon, un tăran cu simtul realitătii, care îsi vede constiincios de treabă, si Buceu care, prins în plasa farmecelor „drăgutei Bombyca” face totul pe dos:
Milon
…Biet lucrător,o, Buceu, ce necaz a mai dat peste tine ?
Nu poti tăia nici poloagele drept, cum tăiai înainte.
Nici cu vecinul nu seceri în rând, ci rămâi tot în urmă,
Tocmai ca oaia pe care-n picior a-npsinat-o un ghimpe
Ce-ai să te faci în deseară tu oare si după amiază,
Dacă din holdă tu de la-nceput nu retezi chiar nimica ?
Buceu
Milon, tu stană de piatră neânfrântă si carele seceri
Până târziu, tie nu ti-a fost dor niciodată de nimeni ?
Milon
Nu, niciodată. Ce dor muncitorul să aibă de altii ?
Buceu
Treaz din pricina iubirii, tu n-ai stat vreodată ?
Milon
Doamne fereste ! Doar câinele-i rău să se-nfrupte din piele.
Buceu
Ba eu ,Milon, iubesc aproape de unsprezece zile…
O altă idilă, Thyrsis, debutează cu conversatia dintre un păstor de capre si păstorul-poet, Thyrsis. Temându-se să cânte din nai, pentru a nu tulbura odihna zeului Pan, întrucât acesta se află după prânz toropit de somn, păzitorul de capre îl roagă pe Thyrsis să cânte el si ,pentru a-l convinge, îi oferă un vas din lemn de iederă, măiestrit lucrat. Descrierea faimosului dar, realizată după modelul clasic al scutului lui Ahile (iar asemenea descrieri de opere artistice au devenit o modă literară la alexandrini) ,ocupă toată partea întâia a lucrării.
După acest fragment narativ pregătitor de atmosferă, ce facilitează cunoasterea structurii idilei lui Teocrit, cea de a doua parte a operei cuprinde revărsarea lirică propriu-zisă, cântecul de dragoste si de moarte al lui Dafnis, patronul mitic al păstorilor din Sicilia, intonat de către Thyrsis. Iubind dar fugind de iubire, Dafnis refuză să-si dezvăluie taina animalelor,oamenilor si zeilor, care au venit să-i plângă sfârsitul. Doar Afroditei ,care l-a întrebat cu perfidie dacă a izbutit să-l învingă pe Eros, acesta îi răspunde mustrând-o:
…O, Kypris, zeită temută,
Oamenii toti te urăsc; porti, Kypris, o vină amară.
N-am să mai văd niciodată cum scapătă soarele, spui tu ?
Nu crede ! Dafnis si-n Hades, va sti să înfrunte pe Eros !...
Natura în mijlocul căreia moare eroul nu este un element de decor conventional, ca în pastoralele de la sfârsitul clasicismului francez, ci un dat necesar în afara căruia , ca si la Homer, existenta omenească nu este de conceput. Prin bogătia detaliilor de viată animală si vegetală, care amintesc de Aristofan, aceasta devine o prezentă reală si vie:
Lupi, voi sacali si toti ursii închisi în cotloane de munte,
Bun rămas ! Dafnis al vostru azi nu mai cutreieră codrul.
N-au să-l mai vadă dumbrăvi si poiene. Rămâneti cu bine,
Tu, Arethusa si râul ce-si fulgeră unda spre Thymbris !
Muzelor dragi,hai, începeti, începeti voi cântul bucolic !
Pan, Pan, oriunde te afli, pe muntele nalt,pe Lycaios,
Fie-n spre Mainalon piscul, întoarce-te, vino-n Sicilia.
Creasta Helicas tu las-o, rămână si trainic mormântul
Celui născut din Lycaon, de care si zeii se miră.
Cântul bucolic de-acuma, curmati-l, dragi muze, curmati-l !
Nai cu-ntocmirea măiastră…ce dulce mireasmă resfiră
Ceara de-l porti către gură…Hai, vino stăpâne, si ia-mi-l !
Vezi doar cum Eros mă duce si-adânc mă târăste spre Hades.
Cântul bucolic de-acuma, curmati-l, voi ,muze, curmati-l !
Doar viorele să crească din spini si din rugii de mure.
Dulce narcisul să-si prindă boboci doar pe crengi de ienupăr.
Toate răstoarnă-se-n lume; voi pinilor pere să cresteti.
Dafnis de vreme ce piere, voi, cerbii, să prindeti copoii.
Bufnite, sus printre creste, dati cumpănă privighetorii !
Cântul bucolic de-acum, curmati-l, voi, muze, curmati-l !
Teocrit receptează natura cu toate simturile, încât tablourile de ansamblu, în care nici un detaliu nu este de prisos, se constituie dintr-o aglomerare de imagini vizuale, auditive, motorii etc. ce reusesc să restituie farmecul sau splendoarea peisajului, încântarea sau multumirea sufletească pe care acesta o inspiră. Imaginea sfârsitului de vară din cea de a saptea idilă, este în această privintă concludentă. Din alăturarea si amestecul de miresme cu freamăt de arbori, de zumzet de insecte cu clipocit de ape si cântece de păsări, de irizări cromatice cu troiene de roade, se încheagă acea planturoasă atmosferă văratică, creatie a unui spirit solar, în care toate detaliile se aud, se văd sau se percep distinct, în ciuda impresiei de suprapunere sau de întrepătrundere:
…Lunecarăm în voie…iar stuful,
Dulce-aromi sub lăstarii desprinsi chiar atunci dintr-o vită.
Plopi în risipă si ulmi fremătară usor ,printre ramuri,
Zvon peste crestetul nostru. De-aproape ,răzbea ca un murmur,
Sipotul undelor sfinte tâsnind dintr-o grotă de nimfe.
Sus, aninati printre crengi si-arămiti sub văpaia de soare,
Greierii tot se trudeau să-nfiripe chemări. De departe,
Suier dădea cucuveaua, prelung, dinspre rugii de mure.
Viers îngânau ciocârlani si sticleti…Tânguia turtureaua.
Roiuri, albine-aurii, scăpărau din aripi la izvoare
Si stăruia în tot locul mireasmă de vară bogată,
Vară ce da înspre toamnă si pere curgeau la picioare.
Mere ,căzând din belsug, troieneau de o parte si de-alta…
„Teocrit – observă exact si lapidar Curtius – si-a împodobit poezia cu întreaga exuberantă a vietii sudice” .
Decorul mirific în care Teocrit situează poezia iubirii, sugerează de fapt posibilitatea evadării omului într-un spatiu ideal. „ Aceasta este – scrie Andr é Bonnard – o conceptie modernă despre poezie. Poezia nu mai este un principiu de viată, ea a depăsit viata, este dincolo de viată, ea este un dincolo, un paradis” .Însă,în pofida acestui fapt si a modului în care farmecul aducerii aminte estompează usor contururile prea realiste ale lumii de păstori si de tărani pe care o evocă, nemairămânând decât gratia si dulcea reverie a visului unui alt tărâm, totusi senzatia de proaspăt si de adevărat a acestui univers artistic rămâne intactă.
În felul acesta, o dată cu evidentierea trăsăturilor definitorii ale idilei lui Teocrit, am aproximat si diferenta specifică a fondului noii specii literare, ce-i conferă acesteia înfătisarea sa distinctă în cuprinsul celorlalte expresii ale lirismului antic. În ceea ce priveste forma, aceasta nu depăseste aproape niciodată o sută de versuri,fiind astfel în concordantă atât cu disponibilitătile artistice ale lui Teocrit, cât si cu principiile poeticii alexandrine. Scriind deci idile, poetul a intuit modalitatea cea mai adecvată de a îmbina preferintele gustului contemporan cu resursele creatoare ale propriului său geniu. Opera urmasilor săi, Bion si Moschos, poeti bucolici minori, nu reprezintă în evolutia acestei forme decât un element de continuitate.
Astfel, înainte de a-si încheia firescul său ciclu, literatura greacă si-a adunat energiile creatoare pentru ultima oară si a făcut să se ivească poezia unei lumi fără de moarte, reală si ireală totodată, cu personaje animate de o autentică viată sufletească, însă evoluând într-un spatiu de o vesnică si nedefinită încântare. Considerată în contextul marilor mutatii ale istoriei si ale culturii europene din acest moment, idila se constituie ca cel mai important testament spiritual al unei constiinte artistice care, după ce a sădit în om încrederea în capacitatea sa de a-si înfrunta si schimba destinul existentei sale istorice, i-a oferit acestuia si posibilitatea împlinirii într-un tărâm imaginar, plăsmuit din substanta visului. Cadenta eroică pe care personalele Iliadei o impuneau ritmurilor vietii si pe care tragedia o instituia ca valoare supremă a existentei,se transformă acum în reversul ei. Faptul nu trebuie interpretat nicidecum ca o renuntare a fiintei umane de a-si recunoaste propria sa esentă în dimensiunea morală a eroicului, ci ca o redescoperire a unei alte fatete a omenescului, la fel de importantă pentru definirea acestuia.
Ulterior, clasicismul latin ,literaturile Renasterii, clasicismul francez etc.,vor sta sub înrâurirea fortei misterioase a acestei poezii, iar epoca modernă,când si-a căutat un refugiu din cenusiul si mizeriile vietii cotidiene, l-a găsit întotdeauna în poezia pastorală. Din aceste ratiuni, se poate afirma, fără nici o exagerare, că prezenta ei de-a lungul secolelor fiind o necesitate, contributia sa la formarea si consolidarea unui sentiment al naturii a fost decisivă.
Ernst Robert Curtius, Literatura europeană si Evul Mediu latin, Buc.,Ed. Univers, 1970, p.221.
Andr é Bonnard, Civilizatia greacă,Buc.,Ed. Stiintifică, 1967, vol.III,p.260.
Ernst Robert Curtius, op. cit.,p.221.
Teocrit, Idile, Buc., Ed. Casei Scoalelor, 1927.
Antologie lirică greacă (de Simina Noica), Buc.,Ed.,Univers,pp. 213 si 214.
Ernst Robert Curtius, op. cit.,p.223.
Andr é Bonnard, op.,cit.,p.260.
