Leonida MANIU
SATIRA
De la aparitia speciei până la constituirea statutului ei
Satira propriu-zisă
II
Spre deosebire de greci, popor înzestrat cu o firească aplecare spre speculatie, romanii, popor dotat cu remarcabile virtuti practice, erau preocupati mai ales de observarea lumii reale si de ordonarea acesteia după tiparele propriei lor întelegeri si vointe. Pe fondul acestei forma mentis ce nu reprezintă decât una din modalitătile fundamentale ale constiintei de a-si apropia si de a domina realitatea, verva populară si preocupările morale ale latinilor aveau să devină principala cauză a aparitiei si dezvoltării unei noi forme literare, corespunzătoare unor astfel de însusiri ale spiritului. Ulterior, prin receptarea unor ecouri de o natură înrudită, venind dinspre iambii grecesti, vechea comedie greacă si diatriba (de esentă etică) cultivată în epoca elenistică, materia aceasta rustică informă, ce manifesta o rară predilectie pentru expresia caustică si justitiară, se va fortifica si maturiza treptat, transformându-se în ceea ce constiinta latină va numi cu nedisimulată mândrie, satiră.
Numele acesta pare să-si aibă obârsia în folosirea figurată a expresiei satura lanx (tavă cu tot felul de mâncări sau de fructe), care, în cazul de fată, poate însemna o operă literară alcătuită dintr-o substantă comparabilă cu cea a conversatiei, în cuprinsul căreia pot coexista felurite genuri literare, motive sau idei de nuante diverse. Controversele care s-au purtat, în acest sens, încă din antichitate, au prilejuit aparitia unor etimologii fanteziste, precum cea care propune apropierea cuvântului satura de notiunea greacă satyroi, desi între cele două concepte nu există nici o corespondentă semantică. Oricum însă,întrucât toate ipotezele care s-au emis, în acest fel, sunt departe de acceptiunea curentă a termenului, etimologia cuvântului rămâne deschisă.
Însă dincolo de domeniul acesta nesigur al supozitiilor există si câteva certitudini. Horatiu, care si-a intitulat de altfel satirele Sermones, a fost totusi „primul om de cultură latin care a folosit, în câteva rânduri ,cuvântul satura cu un înteles apropiat de cel al cuvântului satiră. (…) În sec.I, e.n. Juvenal foloseste curent termenul satura, întocmai ca si Quintilian, pentru a se referi la poezia cu caracter incisiv, destinată să demaste vicii si tare sociale” .
Conform traditiei literare îndeobste acceptate, meritul de a fi creat noua formă artistică pare să-i revină lui C. Lucilius (sec.II, î.e.n.), din a cărui fecundă operă nu s-au păstrat decât fragmente de mică întindere. „Lucilius – scrie Quintilian – si-a câstigat cel dintâi o mare faimă în această privintă si are până astăzi admiratori atât de devotati, încât nu ezită să-l prefere nu numai scriitorilor în acest gen, ci tuturor poetilor”. Presupusul său temperament neconformist, cu inflexibilităti de autentic cenzor moral, a nutrit continutul satirei cu veritabile sarje verbale la adresa unor defecte de ordin moral, politic si social ale lumii în care trăia (incapacitatea de a conduce a aristocratiei, parvenitismul, luxul, desfrâul, filfizonii elenizanti etc.), dar ,lipsit de constiintă artistică, verbul său a reprezentat un impediment de nedepăsit în instituirea unei expresii concise, nuantate si elegante. Un rafinat ca Horatiu, recunoscându-i meritele de fondator al speciei, ironiza subtil, în satirele si epistolele sale, elaborarea spontană a înaintasului său, acea nestăvilită revărsare a fluxului poetic în absenta aproape totală a unui mod de exprimare literar.
Cu părtile ei bune si rele însă, creatia lui Lucilius marchează, în evolutia spiritului satiric, o profundă mutatie, care nu poate trece neobservată. Căci desi prezenta acestuia de-a lungul întregii literaturi grecesti a fost ,în mai multe rânduri, relevată, totusi numai în acest moment si în contextul schitat mai sus, asistăm la aparitia unei forme literare de sine stătătoare, în care invectiva îndreptată împotriva unui grup sau a unei persoane, practicată de Arhiloh si de Semonide din Amorgos,cedează locul unei critici fundamentată pe ratiuni de ordin mai general, care, vizând unul din aspectele deficitare ale unui întreg mediu social, va căuta să pătrundă si să denunte totodată si cauzele fenomenului. Dar indiferent de institutiile si de practicile incriminate, biciul satirei sale este purtat de către un înalt ideal de moralitate, în centrul căruia tronează chipul latin al virtutii:
…Virtutea e, Albine, să stii ce pret să dai
La fiecare lucru din tot ce-n fată ai.
Virtute e de-asemeni, ca-n orice împrejurare
Să vezi un lucru-n sine si nu cum lumii pare,
Să stii ce-i drept si bine sau ce-i folositor
Si ce-i onest pe lume, ce-i rău, ce-i stricător,
Ce-i împotriva cinstei sau faptă de rusine.
Virtutea-i totodată să stii cât se cuvine
Să stărui mai departe în strânsul avutiei,
Cât pret să pui pe lustrul usor, al bogătiei…
Virtutea-i si prinosul de cinste ce-l îndrepti
Celor mai mari ca tine, mai vrednici si mai drepti.
Virtutea-i si înfruntarea în obste si oriunde
A celui care în fapte ,perversitate-ascunde.
Pe oamenii de bine să-i aperi esti dator
Si să-i ridici în slavă pentru purtarea lor,
Dorindu-le să aibă mereu de bine parte,
De-a lor prietenie să nu te tii departe…
Virtutea-i grija tării s-o aibi în locu-ntâi,
Gândind mai rar la tine si-adesea la ai tăi…
Consideratia arătată virtutii stă în vecinătatea admiratiei pe care Aristotel o manifesta fată de aceeasi valoare morală. Însă în vreme ce Stagiritul o celebra în cadrele imnului, specie cu valente metafizice pronuntate, Lucilius o defineste în formele realiste ale satirei, spre a institui un reper de orientare în viata individuală si socială, fapt ce evidentiază încă o dată diferentele de mentalitate ce animă curentii subterani de idei si elanurile afective din interiorul celor două literaturi.
În felul acesta, satira lui Lucilius, a cărei aparitie îsi avea originea în necesitatea de a restabili vechiul rigorism al moravurilor italice, devenea unul din primele nuclee viabile în jurul căruia se va constitui o literatură originală. Dincolo de acest aspect, dreptul noii specii de a se recomanda ca o nouă dimensiune a substantei lirice, va fi justificat de fecunda sa posteritate latină si universală.
Din acest moment si până când se va cristaliza într-una din cele mai inconfundabile expresii ale sale, în poezia lui Horatiu, spiritul satiric al latinilor si-a scăpărat incisivitatea si nonconformismul în celebrele „nimicuri” ale lui Catul, ca si în cele o sută cincizeci de Satire Menipee scrise de Varro. Astfel, în creatia celui dintâi, acesta s-a revelat mai cu seamă în poeziile de dimensiuni reduse, epigrame sau „ bilete săgalnice, glume în care abia se ghiceste redutabila sa violentă satirică, galanterii totodată subtile, tandre si imperceptibil ironice” . În opera celuilalt, spiritul satiric a conferit consistentă si sens unei substante artistice specifice, deosebită de cea pe care a elaborat-o Lucilius. Amestec de eruditie si zeflemea, de maxime grave si de locuri comune, de versuri si proză etc., satirele acestea, nutrite de realitatea vremii (agitatii mondene, dispute filozofice, probleme politice etc.) dar modelate după cele create de filozoful cinic Menip din Gadara reprezintă mai curând adevărate lectii de „filozofie morală” decât satire propriu-zise. Din aceste motive, ele par a deschide drumul unei literaturi satirice si realiste cu o prestigioasă posteritate, între operele care o ilustrează numărându-se Satyriconul lui Petroniu si Apokolokyntosis-ul lui Seneca.
Într-un astfel de context, adevăratul continuator al directiei artistice întemeiată de Lucilius rămâne, în mod cert, Horatiu. Verva satirică ce însufleteste primele sale versuri, Epodele, este totodată si mărturia cea mai concludentă a apartenentei sale la spiritualitatea romană. Desi numele de Iambi pe care acestea l-au purtat initial, aminteste de modelele grecesti,respectiv de Arhiloh, totusi poetul „atrage atentia că nu a împrumutat si tematica tratată de poetul grec, ci, asa cum au făcut odinioară Safo si Alceu, s-a mărginit să scrie în acelasi gen cu marele iambograf din Paros, temperând violentele expresiei, întocmai cum făcuseră si poetii lesbici” . În acelasi timp, cele două cărti de Satire, scrise în hexametri dactilici, întregesc universul tematic al Epodelor, desăvârsind potentialul artistic al creatiei satirice horatiene ,iar,prin unele procedee compozitionale, anuntă Epistolele. Însă, desi problematica acestora din urmă este asemănătoare cu a celorlalte, întrucât, tonul vituperatiei rămâne mai moderat, ele vor constitui obiectul unui alt capitol,astfel că punctul de greutate al cercetării va cădea, în chip firesc,pe cărtile de Satire.
Mai mult sau mai putin incendiare, actele de acuzare a viciilor unei întregi societăti sau a defectelor umane în genere presupun existenta, fie si în termeni utopici, a unei anumite conceptii asupra întocmirii sociale si a ordinii morale. În cazul de fată, clarificările de rigoare survin de îndată ce evidentiem obiectivele satirei horatiene: „inconstanta si lipsa de măsură ( I,1 si 2), părtinirea (I, 3), indiscretia supărătoare (I, 9), maniile culinare ( II, 4) si pasiunile funeste: lăcomia de avere, ambitia, desfrâul ( II, 3) .Principalele cauze ce determină continua decădere a lumii romane par a fi, după poet, atât puterea ocultă a bogătiei, cu rezultate extrem de spectaculoase în opera de dislocare si de distrugere a virtutilor străbune:
…Căci orisce lucru:virtutea,
Faima, onoarea si tot ce-i divin si-omenesc sunt supuse
Unei frumoase averi. Cine-a strâns avutie acela
Este ilustru ,puternic si drept !...
cât si nebunia insatisfactiei ce caracterizează firea umană în genere, întrucât actionând în zonele de profunzime ale acesteia, zădărniceste interventia moderatoare a simtului măsurii:
…Ce fel se face, Mecena, că nimeni cu soarta pe care
Sau ratiunea i-a dat-o, sau i-a aruncat-o-ntâmplarea
Nu-i multumit ,si că-i laudă pe cei ce bat căi diferite ?...
Surprinzând cele mai caracteristice aspecte ale acestei nebunii ( cea a avarului si a risipitorului, a vânătorului de testamente si a luxului etc.), poezia realistă a Satirelor sfârseste prin a deveni „un fel de mică comedie umană” În universul său, stăpânit de puterea misterioasă a aurului sau bântuit de dementa a tot soiul de insatisfactii,dar dominat de sentimentul zădărniciei vanitătii omenesti, suprema întelepciune, în sfera vietii morale, stă în capacitatea spiritului de a înfrâna dezlăntuirea pasiunilor ( S,II, 7) si de a atinge o stare de ataraxie ( E,I,6),după cum în planul vietii materiale aceasta nu poate fi decât multumirea cu quod satis est. În sprijinul crezului său moral si social, Horatiu nu osteneste niciodată să argumenteze artistic, înfătisând tablouri de viată contemporană, prin mijlocirea cărora vehicula abil idei stoice, epicureice sau de altă natură filozofică. Astfel, prin promovarea unui ideal de viată simplă si moderată se conturează, în mod indirect, un program de însănătosire a stărilor de lucruri din acel timp, apropiat vederilor lui August si Mecena, fapt ce evidentiază caracterul constructiv al satirei horatiene si,totodată, locul său distinct în istoria genului.
După momentul Lucilius a cărui disponibilitate satirică s-a manifestat impetuos, într-o operă care nu s-a păstrat decât partial, dar care,prin profundele sale implicatii sociale ,a marcat totusi începutul satirei latine, contributia lui Horatiu la constituirea si la impunerea speciei a fost decisivă.
De data aceasta, violenta demascatoare a verbului, folosită de către Arhiloh pentru a incrimina si batjocori persoane indezirabile, iar de către Lucilius pentru a denunta defecte ale unei întregi societăti, operează într-un mod mai subtil. Nici chiar atunci când avalansa reprosurilor pare a aluneca pe o pantă greu de controlat, incisivitatea cuvântului său nu depăseste niciodată limitele urbanitătii, eleganta stilului horatian rămânând pretutindeni exemplară. Explicatia faptului rezidă atât în fondul filozofic deja mentionat, ce a imprimat versurilor o tonalitate mai putin agresivă, cât si în exigentele artistice extrem de ridicate ale constiintei plăsmuitoare, care a determinat o continuă cizelare a expresiei si versificatiei. Căci refractar lipsei de coerentă a creatiei lui Lucilius, dar si exprimării prea acidulate ori triviale utilizată de Catul, Horatiu a imprimat compozitiei satirelor sale, prin respectarea unui fir călăuzitor în interiorul fiecăreia dintre acestea, ca si prin fireasca adecvare a continutului la formă si a formei la continut, unitate si armonie. În felul acesta, prin mijlocirea unei conversatii familiare, dar spirituale totodată, în cuprinsul căreia tonalitătile ( umor, ironie, gravitate etc.) si procedeele compozitionale ( confruntarea unor puncte de vedere opuse, fragmente dialogate mustind de aluzii, fabule sau mici povestiri abil tesute în întreg etc.) alternează aproape constant, poetul a exagerat, cu multă vervă si pitoresc, contururile unor situatii, personaje sau idei pentru a le face să stârnească râsul ( ghel ò ion). Ca atare, nu invectiva, ci ridicolul ( ps ò gos) devine arma cea mai redutabilă pe care poetul o mânuieste împotriva păcatelor si viciilor morale si sociale ale lumii în care a trăit, încât profesiunea sa de credintă, concretizată în admiratia pe care o avea pentru comedia greacă veche, este cu totul justificată:
…Poti ades printr-o glumă să mântui
Lucruri de seamă mai bine, mai tare decât prin asprime,
Aplaudati erau cei care-au scris comedia cea veche,
Pentru aceasta, î n aceasta sunt de imitat ei….
Astfel, prin lărgirea cadrului social satirizat, ce permite desfăsu-rarea unui număr mare de personaje apartinând unor categorii umane diverse, dar implică totodată si explicarea cauzelor decăderii romane din perspectiva unei filozofii sui generis a istoriei ( puterea de coruptie a banului, nebunia lipsei de măsură, blestemul fratricid etc.), ca si prin crearea unui stil elegant si fluent, corespunzător scopului urmărit de poet si conceptiei sale artistice, acest capitol al poeziei lui Horatiu a devenit „expresia cea mai tipică…a satirei latine”
În epoca imperială, când decăderea morală si politică a lumii romane a atins proportii nemaicunoscute anterior, literatura cu caracter realist se va impune prin forta lucrurilor, dintr-o necesitate compensatorie, ce actionează în cadrul sferelor de activitate umană. Atitudinea critică sau ironică a subiectului fată de această stare de lucruri va dobândi în satiră una din cele mai consistente si mai complete întrupări ale sale.
Continuând formula satirei horatiene, acea presupusă si nepretentioasă conversatie cu un interlocutor închipuit în cuprinsul căreia solilocviile si dialogurile alternează în mod constant,Persius a imprimat acesteia o cadentă mai oratorică si o vehementă de tonalitate care-l anuntă pe Juvenal. Aglomerând detalii si digresiuni fără prea multă legătură între ele ,fapt ce zădărniceste sesizarea ideilor fundamentale ale satirelor sale, poetul denuntă impetuos, „comme un jeune pr é dicant puritain” câteva din carentele epocii în care a trăit: poezia mitologică, scrisă într-un stil pretentios si încărcat cu elemente grecesti, falsa credintă, îngâmfarea celor puternici, avaritia etc. Desi a fost învinuit de obscuritate, unele dialoguri pe care le-a scris pot fi considerate drept veritabile scenete de sine stătătoare, comparabile cu mimii. In acest sens, schimbul de replici dintre Lene si Lăcomie, din partea a doua a celei de a cincea satire,rămâne antologic prin verva scânteietoare care îl animă, ca si prin exactitatea detaliilor:
…E dimineată si tu sforăi, te-afunzi în lene si dormi dus.
– Hai ,scoală ! strigă Lăcomia. Tu, nu ! Ea te-mboldeste: – Sus !
– Mi-e somn, zici tu. –Ei scoală-odată! – Si pentru ce ? – Auzi, ce-ntreabă ?
Pe tărmul Pontului te-asteaptă, cu bun câstig, destulă treabă.
Atâtea felurite mărfuri, si cânepă, si abanos,
Scrumbii, tămâie, castoreum si vin lunecător din Cos.
Toti sacii cu piper descarcă-i, ia seama, unul să nu-ti scape,
Grăbeste-te, cât timp nu-s duse cămilele să se adape.
Tocmeste-te, promite, jură ! – Mă tem să nu-i jignesc pe zei…
– Ai să rămâi cu burta goală, de te gândesti prea mult la ei.
Te-ai hotărât ! Un sclav îti duce întreg bagajul în spinare,
O amforă, un sac de piele…Corabia-i gata de plecare !...
Trebuie să recunoastem însă, că în ciuda unor biruinte artistice pe spatii reduse, din cauza incontinentei si violentei verbale, ce-l aminteste pe Lucilius, satira lui Persius este departe de unitatea, armonia si expresia memorabilă a celei horatiene.
Gloria speciei este legată, pentru totdeauna, de numele lui Juvenal. Cele saisprezece satire ale sale, înmănunchiate în cinci cărti,. alcătuiesc o panoramă vie si completă a vietii romane din epoca cezarilor. Eludând în mod voit abordarea temelor traditionale, ce gravitau în jurul imaginarului mitologic, poetul îsi alege ca obiect si sursă a operei sale însăsi realitatea pe care a cunoscut-o, cu întreaga ei multitudine de aspecte contradictorii si caleidoscopice:
…Tot ce miscă si frământă viata-ntregii omeniri:
Teamă, ură, uneltire, bucurii, dorinti, mâhniri,
Toate patimile lumii sunt temeiul cărtii mele…
Astfel, ipocrizia falsilor reprezentanti ai moralei ( Satira a II-a), dificultătile traiului la Roma (Satira a III-a), josnica ploconire în fata capriciilor celor puternici ( Satira a IV-a), imoralitatea femeilor ( Satira a VI-a), precaritatea modului de viată pe care-l duc cărturarii (Satira a VII-a), elogiul virtutii ca supremă instantă morală ce conferă noblete ( Satira a VIII-a), depravarea si prostitutia masculină (Satira a IX-a), rătăcirile lipsei de măsură a ambitiei ( Satira a X-a)condamnarea lăcomiei, risipei etc. ( Satira a XI-a), spectacolul detestabil al vânătorilor de testamente ( Satira a XII-a), denuntarea escrocheriei si a prejudecătilor, întregită de consideratiile morale asupra modului în care reactionează fată de acestea constiinta cititorului cinstit ( Satira a XIII-a), consecintele dezastruoase ale unei educatii gresite ( Satira a IV-a), păgubitoarele superstitii ale Egiptului (Satira a XV-a), ca si privilegiile carierei militare ( Satira a XVI-a), toate acestea, cu numeroasele lor dezvoltări colaterale, devin însăsi materia poeziei. Pretutindeni, în sferele moralei sau ale politicii, în cele ale artei sau ale religiei, ochiul scrutător al satirei descoperă ,cu temeritate, germenii care infestau însesi temeliile imperiului roman. Din aceste ratiuni, multe din versurile sale, caracterizate prin adâncime si capacitate de generalizare a observatiei, ca si prin concizie si energie a expresiei, s-au transformat în adevărate maxime:
…Difficile est saturam non scribere…
( E greu să nu scrii satire,I, 30)
…Probitas laudatur et alget…
( Cinstea e lăudată si îngheată de frig,I,74)
…Si natura negat, facit indignatio versum
(Dacă talentul lipseste, indignarea scrie versul,I,74)
…Quantum quisque sua nummorum servat in arca
Tantum habet et fidei…
( Câti bani păstrează cineva în ladă,
De atâta încredere se si bucură, III,143-144)
Orandum est ut sit mens sana in corpore sano…
( Trebuie să ne rugăm ca să avem minte sănătoasă într-un corp sănătos, X, 356).
În acest sens, nu există nici o îndoială că răspunsul pe care autorul îl dă interlocutorului său fictiv de la sfârsitul satirei întâi, relativ la riscurile pe care si le asumă prin publicarea unei opere atât de neconformiste ,nu trebuie întelese ad litteram. Afirmând că păcatele incriminate de el îi privesc mai cu seamă pe cei ale căror „urne străjuiesc calea Flamină”,adică pe aceia care deja nu mai sunt în viată, autorul dovedeste prudenta sententelor oraculare. Căci, dacă până la un punct apărarea lui rămâne în picioare, întrucât este vorba de înfierarea abuzurilor unor împărati morti, precum Nero, Domitian s.a.,nu este mai putin adevărat că,desi au impus o anume ordine în administratie si au contribuit la corijarea moravurilor, domniile lui Traian si Hadrian , epoca elaborării satirelor, nu au putut totusi stăvili disolutia morală. Sub acest aspect însă, în pofida caracterului general al criticii sale, consecintă a unei viziuni etice si nu politice asupra realitătii, numeroasele incidente ale acesteia cu vremea în care a apărut, nu mai pot fi contestate.
Distingându-se printr-o aglomerare de fapte reprobabile, uneori de un realism împins până. la limita sa extremă, menit să provoace indignarea si condamnarea fără apel a celor înfătisate, satira lui Juvenal se organizează totusi ,gratie retoricii, mai riguros si adeseori pe spatii mai ample decât cea horatiană. In ciuda numeroaselor scene de viată deosebit de vii, comparabile cu cele ale comediei, cu personaje care nu de putine ori se remarcă printr-o pronuntată identitate sufletească si, în pofida bogătiei si a fortei evocatoare a limbii, ce determină o mare finete si varietate a stilului si a detaliilor, satira sa se constituie – asa cum deja s-a putut constata – în jurul unor teme centrale. Într-o atare structură artistică ,scenele mentionate par a îndeplini functia pe care o au argumentele în cadrul unei expuneri, în vreme ce interogatiile, exclamatiile, enumerările, antitezele etc. imprimă desfăsurării acesteia o certă vioiciune, incitând lectorul.
În felul acesta, spre deosebire de ipostazele mai vechi ale spiritului satiric, satira romană „ne introduce dintr-o dată într-un cerc de reflectii si de meditatii cu caracter grav si cu orizonturi larg cuprinzătoare” ,care imprimă speciei nota sa definitorie. Pe scurt, întreaga armătură ideologică a fabulelor sale rezidă în convingerea că prin acumularea unor bogătii uriase de la popoarele cucerite si din cauza influentei culturii grecesti si orientale asupra celei latine, vechile virtuti romane (patriotismul, cultul muncii, cinstea, credinta etc.),au pierdut orice posibilitate de a revigora noile norme morale si civice. În Satira VI-a,bunăoară, păcatele femeilor bogate din vremea cezarilor (luxul, capriciile nesăbuite, cruzimea, destrăbălarea, lăcomia, crima etc.) îsi află dezlegarea în lumina acestor cauze. Ca si în literatura profetică, acumulările reflexive si de experientă istorică ale satirei, pe baza cărora se face radiografia vietii morale contemporane, trebuie întelese ca o parte fundamentală a structurii sale. Abia la acest nivel al cercetării, comparatia între diatriba lui Semonide din Amorgos împotriva femeilor, miscată de impulsuri vindicative de ordin personal, si larga deschidere asupra răului moral si social ,ca si a cauzelor sale, din satira lui Juvenal, evidentiază pe deplin, distinctia existentă între poezia greacă cu implicatii satirice si satira latină propriu-zisă.
În concluzie, datorită însusirilor de fond si de formă relevate mai sus, sau, mai exact spus, gratie unei conceptii artistice riguroase ce prezidează elaborarea întregului, satira atinge performante care nu au mai fost decât rareori egalate în istoria literaturilor, încât ,pe drept cuvânt, Juvenal „a putut fi considerat maestrul genului” .
Astfel, gratie disponibilitătii etice si virtutilor practice ale romanilor, propensiunea spre bufonerie si zeflemea a acestora si-a găsit cea mai deplină concretizare a sa în satiră. În acelasi timp, datorită maturitătii spiritului critic, observatiile care vizează defectele sau viciile unui întreg mediu social, sunt însotite aproape întotdeauna si de consideratii istorice asupra unor asemenea fenomene. „După cum se vede – observă Edgar Papu – spiritul satiric roman se bazează ca si acela al profetilor, atât pe o diagnoză a decadentei, cât si pe un fond de cunoastere sau de experientă istorică, de unde poetul caută să descopere cheia răului general, vestejit de el”. Cultivată si desăvârsită de către romani, satira reprezintă principala contributie a sensibilitătii si a gândirii acestora la îmbogătirea substantei lirice si a formelor sale. Nu fără temei, constiinta critică latină avea să proclame, prin Quintilian, adevărul acesta definitiv: „Satira este în întregime romană” .
Horaţiu, Satire şi epistole, Buc., Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,1959, p.23.
Andr é Oltramare, Les origines de la Diatribe romaine, Payol, Lausanne, 1926.
A. Piatkowski, Poezia latină în lumina influenţelor greceşti, Buc. Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1976, pp.278-279.
Quintilian, Despre formarea oratorului, în Arte poetice. Antichitatea (Culegere îngrijită de D.M. Pippidi), Buc.,Ed. Univers, 1970., p. 385.
Text reprodus după traducerea lui Petre Stati din volumul Literatura latină de Jean Bayet ,Buc.,Ed. Univers, pp. 162-163.
A se vedea, în acest sens, Imnul virtuţii de Aristotel din Antologie lirică greacă (de Simina Noica), p.207.
Jean Bayet, Literatura latină, Buc., Ed. Univers, 1972, p. 243. Menţionăm că poetul şi-a intitulat o parte din lucrările sale, poezii de mică întindere, Nimicuri.
A. Piatkowski, op. cit.,p.312.
G. Călinescu, Studii şi conferinţe,Buc. Ed.de Stat pentru Literatură şi Artă, 1956, p.33.
Horaţiu, op. cit.,p.54. Ca şi în vechea comedie greacă, şi în satira lui Horaţiu, resortul care declanşează verva poetului ,nu este invectiva (ps ò gos-ul), ci ridicolul care stârneşte râsul ( ghel ò ion ).
E.Lovinescu, Introducere la traducerea sa, Horaţiu,Ode şi epode, Buc.,Ed. Ancora p.8.
Ren é Pichon, Histoire de la Litt é rature latine, Paris, 1898, p.555.
Persius, Juvenal, Marţial, Satire şi epigrame, Buc. Ed. pentru Literatură, 1967, p.42.
Edgar Papu, Evoluţia şi formele genului liric, Buc.,Ed. Tineretului, 1968,p.149.
Citatul este reprodus din cartea a X-a lucrării lui Quintilian intitulată Despre formarea oratorului. Textul integral al acesteia se găseşte în volumul Arte poetice.Antichitatea,Buc.,Ed. Univers, 1970.
