ESEU
Leonida MANIU
Elegia
De la aparitia speciei până la constituirea statutului ei
II
În lirica latină, introducerea si cultivarea distihului elegiac s-a datorat dezvoltării si consolidării tendintelor literare novatoare, ostile traditiei, promovate de scoala asa-numitilor „poeti noi” (neoteroi), din sec. I î.e.n. Având drept model elegia erotică alexandrină a lui Calimah si Philetas , opera acestora va păstra, în genere, trăsăturile fundamentale ale unei astfel de poezii: rafinamentul stilistic, concizia formei, eruditia mitologică, geografică, astronomică etc. Pe pământul italic însă, în conditiile existentei unor noi valori ale vietii si ale spiritului, încărcătura „stiintifică” va fi înlocuită treptat cu tot felul de „preocupări romane, la ordinea zilei, indiferent din ce domeniu: politic, relatii cu prietenii, legături de iubire, scene trăite pe câmpul de luptă, celebrarea unor evenimente familiale, serbări publice etc. ”. Catul, figura cea mai proeminentă a scolii alexandrine romane, va utiliza strofa aceasta simplă, alcătuită dintr-un hexametru si un pentametru dactilic, pentru a da viată estetică unor stări de spirit extrem de variate, între care exprimarea unei simtiri pătimase ocupă primul loc. Acest aspect, esential pentru lirică, va constitui impulsul primordial care va îndrepta elegia latină înspre descoperirea propriei identităti. După Catul, contributia decisivă în asezarea elegiei romane „pe adevăratul făgas” pare să fi fost aceea a lui Cornelius Gallus, în a cărui prea putin cunoscută operă poetică, propensiunea de a adânci analiza unor sentimente personale, profunde si răscolitoare s-ar fi manifestat cu o fortă neobisnuită. Preluând si desăvârsind aceste intuitii, poetii elegiaci care i-au urmat imediat, Tibul, Propertiu si Ovidiu, au făcut din elegie o specie distinctă, de sine stătătoare, cu un fond afectiv inconfundabil. În felul acesta, romanii vor izbuti, în cele din urmă, să transforme poezia aceasta lipsită de orice „particularităti individuale” într-una intens subiectivă, imprimând astfel formei elegiace nota specifică a geniului lor. Din atari ratiuni, trebuie să constatăm că numeroasele studii comparative dedicate preluării, de către scriitorii Romei antice, a umor teme, motive, metafore si figuri de stil de la înaintasii lor greci, nu fac decât să pună mai pregnant în relief puternica originalitate a literaturii latine.
Procesul desprinderii si al diferentierii de modelele grecesti nu a fost usor si nu s-a încheiat de fapt niciodată, întrucât fiecare scriitor mai însemnat a trebuit să refacă, prin destinul propriei opere, pe acela al literaturii latine în ansamblu. Drept urmare, aproape în fiecare etapă a evolutiei sale, elegia si-a plămădit si si-a desăvârsit substanta în tiparele a trei ipostaze.
PRIMA dintre acestea cuprinde lucrări care prin continutul si forma lor nu reprezintă decât simple pastise sau, în cazul cel mai fericit, transpuneri extrem de libere în limba latină ale unor opere grecesti, cu precădere poeme narative alexandrine succinte, scrise în versuri elegiace, numite epyllia.
Astfel, lucrarea Suvita Berenicei, de Catul, este o traducere a unui poem de Calimah, ce are drept suport epic relatarea temeiurilor mitice ale modului în care o suvită din părul Berenicei, sotia regelui Egiptului, a fost transformată în constelatie. Pentru a face posibilă întoarcerea grabnică a sotului ei din război, tânăra regină a făgăduit să consacre zeitei Artemis Zefiritis, o suvită din părul său. Cursul evenimentelor desfăsurându-se parcă în consonantă cu dorinta sa, Berenice a trecut numaidecât la îndeplinirea promisiunii, însă suvita a dispărut din templul în care a fost depusă. Zefirul, „calul Arsinoei aripat”, a luat-o la porunca acesteia si a asezat-o pe „sânul…cel nepătat ” al Venerei ceresti, zeita amorului spiritual. După un timp însă, astronomul curtii a descoperit-o într-o constelatie. În esentă, atât prin particularitătile de fond (încărcătura de natură mitică, astronomică etc.), cât si prin cele de formă (subtilitatea expresiei, concizia etc.),poemul Suvita Berenicei rămâne un exemplu concludent pentru ceea ce s-a numit elegia alexandrină greacă si romană.
În ceea ce îi priveste pe Tibul, Propertiu si Ovidiu nu putem decât să constatăm că, la acest nivel, studiile efectuate pentru a elucida o asemenea chestiune „au demonstrat că…nu poate fi vorba nici de prelucrări directe, nici de adaptări, desi, indiscutabil, locuri comune cu elegia greacă se întâlnesc din belsug” .
În cea de a DOUA ipostază a sa, elegia înmănunchează atât poezii care prin fondul, forma sau structura lor amintesc îndeaproape de modelele alexandrine grecesti, cât si alte numeroase creatii scrise în distih elegiac, dar al căror continut este departe de ceea ce ulterior va constitui materia propriu-zisă a elegiei, acea confesiune patetică a unei sensibilităti nelinistite si îndurerate. În consecintă, grupul acesta de lucrări pare să ducă mai departe, sub constelatii noi, atât tipul de poem complex, epyllion-ul, existent în literatura elenistică (Nunta lui Peleu si a zeitei Thetis de Catul, elegia nr. X, c.IV, de Tibul etc.), cât si directia inaugurată de vechea elegie greacă, pentru care „tout po ëme écrit en vers élégiaques” nu putea să apartină decât acestei specii. Astfel, între aceste din urmă creatii, vom distinge o poezie elegiacă miscată de tendinte civice si patriotice (elegiile lui Propertiu, care celebrează traditia, Fastele, si, după unii exegeti, chiar Metamorfozele lui Ovidiu etc.) si alta de factură didactică si erotică (Ars amandi, Remedia amoris de Ovidiu).
Poemul catulian Nunta lui Peleu si a zeitei Thetis se constituie din alăturarea a două sau, după unii istorici literari, chiar trei episoade :cel al nuntii propriu-zise, mentionată deja în titlu, cel al Ariadnei părăsită de Teseu si cel al cântecului Parcelor întru gloria lui Ahile. Trecerea de la sărbătoresc si exuberant la zbucium sufletesc si disperare se face, potrivit unui procedeu literar curent în poezia alexandrină, prin descrierea unui obiect de artă, în cazul de fată, a învelitorii patului de nuntă. Catul adaugă cel de al doilea episod nu numai pentru a crea, prin confruntarea cu primul, puternice efecte de contrast, ci si pentru a-si obiectiva, prin mijlocirea mitului, propriile sale stări sufletesti prilejuite de încercările pe care le-a trăit ca îndrăgostit. Se pare că Virgil nu l-a uitat atunci când a avut de înfătisat dureroasele zbateri lăuntrice ale Didonei părăsită de Enea. În felul acesta, „alexandrinismul lui Catul nu rămâne, deci, un element închistat si străin: poetul îi dă viată, motivele alexandrine sunt reelaborate, devin personale” .
În mod identic, elegia nr. X , c. IV, de Tibul are, datorită diversitătii tematice abordate, o compozitie similară cu cea a poemului catulian mentionat mai sus, fapt ce poate duce la delimitarea, în cuprinsul ei, a câtorva virtuale forme literare. Astfel, după elogiul-odă adus lui Messala, care îsi aniversa ziua de nastere si căruia îi este dedicată scrierea, urmează un moment autobiografic solemn, cu aceeasi tonalitate de odă, relativ la campaniile în care a luptat poetul, se continuă cu un imn închinat lui Osiris, explicabil prin participarea lui Tibul la una din campaniile orientale sau prin admiratia sa pentru Calimah, care scrisese o lucrare similară, si se încheie cu un cântec-rugă adresat divinitătii, care a prezidat nasterea influentului său protector, M. Valerius Messala Corvinus.
Elegia creată din imperativul celebrării traditiei poartă, în trăsăturile esentiale ale celor mai de seamă produse ale sale, însemnele talentului lui Propertiu si Ovidiu.
Scrise la stăruitoarele îndemnuri ale lui Mecena, cele sase elegii romane ale lui Propertiu, inspirate de lucrarea lui Calimah Poemul cauzelor (Aitia), conferă operei acestuia o certă dimensiune civică si patriotică. Primele trei înfătisează aspecte din viata si mentalitatea vechiului Latium, cu zei pitoresti si uitati, ca Vertumnus si Jupiter Feretrianul, dar si peisaje sălbatice si pline de prospetime, care îl determină pe poet să le compare cu grandoarea Romei contemporane; celelalte sunt dedicate legendei lui Hercule si Cacus, vestalei Tarpeia, îndrăgostită de regele sabin Tatius, prilej pentru poet de a poposi asupra învolburărilor mistuitoare ale pasiunii, si victoriei de la Actium. Desi inegale ca valoare artistică, elegiile romane ale lui Propertiu „încearcă o cale pe care amicul său Ovidiu o va urma mai hotărât, dar si cu mai putină convingere intimă în Faste ”.
Înaintând pe acest fir ideatic, trebuie să constatăm că tendinta de a glorifica traditia si de a îndemna la respectul acesteia, cu toate că nu este ilustrată de scrieri atât de captivante ca risipă de spirit, precum cele inspirate din viata de lux si coruptie a marelui oras, reprezintă totusi una din preocupările majore ale poeziei lui Ovidiu.În aceste conditii, prin intentia de a colabora la opera de regenerare a vietii romane, întreprinsă de August, poetul ridica poezia elegiacă patriotică si didactică la o nouă demnitate. Fără să împărtăsească însă adeziunea profundă a lui Virgil si Horatiu la o astfel de lucrare si fără ca sentimente adecvate să înfioare adâncimile eului său creator, el încearcă să servească această nobilă cauză scriind Fastele, adică poetizând calendarul roman. Dar cu toate că lucrarea a fost concepută în douăsprezece cărti, în conformitate cu lunile anului, poetul nu a putut termina decât primele sase. Evenimentul nefast al exilului care a survenit tocmai în momentul când o elabora, l-a împiedecat să-si sfârsească opera. Scrisă sub înrâurirea nemijlocită a poeziei alexandrine, Fastele înmănunchează legende cu caracter etiologic privind cultele religioase, sărbătorile anului, numele divinitătilor sau ale localitătilor, precum si unele obiceiuri străvechi. Inspirându-se din traditiile populare ori din istorisiri si poeme arhaice sau creând el însusi altele, în tonalitatea acestora, Ovidiu reuseste să transforme adeseori ariditatea în abundentă si locul comun în încântare. Însă datorită lipsei de concordantă între subiect si propriul său temperament poetic – o astfel de materie reclamând, după părerea sa, un alt metru, mai adecvat eroicului – paginile scânteietoare prin spiritul care le animă, ca si prin ineditul imaginilor artistice, alternează cu cele extrem de tehnice si didactice. Din aceste ratiuni, inertia materialului a zădărnicit marile elanuri poetice. Ele aveau să se revigoreze în albia aceleiasi poezii elegiace, de factură patriotică si didactică, gratie captării unui robust filon epic, sustinut de conotatii lirice abia perceptibile, care va lărgi si îndrepta cursul acesteia înspre întinderile epopeice, în care aveau să se plămădească Metamorfozele.
Desi sunt scrise în hexametri, ca Nunta lui Peleu si a zeitei Thetis de Catul, Metamorfozele respectă tiparele epyllio-ului grec, astfel că nu fără temei au fost considerate drept „elegii narative ”.Totodată, acestea devin, într-un astfel de context, cea mai eclatantă mărturie a capacitătii de a asimila si de a elabora original a însesi literaturii latine. Lucrări de factura metamorfozelor, elaborări poetice îmbibate de eruditie, au fost cultivate în mod deosebit în literatura elenistică. Însă datorită excesului de date mitologice, geografice, astronomice etc.,ca si al unei relatări reci a faptelor, lipsită de freamătul lăuntric al simtirii care le-ar fi transfigurat dintr-o dată continutul, plasându-le într-un veritabil spatiu liric, acestea nu au depăsit niciodată uscăciunea si concizia unor compozitii savante. Cu Ovidiu, poezia metamorfozelor va fi marcată de prezenta unui spirit nou care se va răsfrânge atât asupra formei cât si a fondului. Ideea însăsi de a scrie o astfel de operă a fost secondată de o vibratie lirică abia retinută:
…Gândul mă-ndeamnă să cânt ale lumii schimbări în noi chipuri.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Din începuturi de veac, ajungând până-n zilele noastre !...
Debutând cu înfătisarea celei dintâi mari metamorfoze cunoscute, aceea a transformării haosului în cosmos (Haosul si facerea lumii) si continuând cu reprezentarea principalelor momente ale mitologiei greco-romane (Cele patru vârste, Gigantii, Potopul, Deucalion si Pyrra, Daphne, Io, Moartea lui Phaeton, Narcis, Atlas, Andromeda, Răpirea Proserpinei, Niobe si Latona, Minotaurul si labirintul, Dedal si Icar, Philemon si Baucis, Apoteoza lui Hercule, Orfeu si Euridice, Pigmalion etc.) si ale istoriei legendare a grecilor si a romanilor (Grecii se pregătesc să pornească spre Troia, Ifigenia, Moartea lui Ahile, Moartea lui Ajas, Hecuba, Sosirea lui Eneas în Italia, Sibila, Metamorfoza corăbiilor lui Eneas, Apoteoza lui Eneas, Esculap etc.) lucrarea se încheie cu prezentarea unor evenimente cruciale din istoria contemporană, moartea si glorificarea lui Cezar (Apoteoza lui Cezar). Printr-o astfel de selectare si ordonare a materialului, în cuprinsul căruia mitul si legenda se prelungesc în mod firesc în istoria propriu-zisă, Ovidiu pare să sugereze, sub auspiciile acelei inefabile intuitii artistice cu care sunt înzestrati poetii de rasă, că marile prefaceri care s-au săvârsit în planul cosmic si uman, nu au avut drept finalitate decât crearea puterii si a măretiei romane. În consecintă, geneza si tot ce i-a urmat acesteia se identifică cu istoria poporului său, devenind astfel, ca si la vechii evrei ,un fel de istorie a întregii umanităti. În această situatie, un întreg artistic, capabil de a permite o atare interpretare contrazice, în mod indubitabil, punctul de vedere al celor care afirmaseră că în Metamorfoze „il n′y a pas d′Idée maîtresse .”
Însă cu toate că selectia operată într-un imens material este călăuzită de un infailibil principiu director, care grupează părtile în jurul unei idei centrale, nu este mai putin adevărat că tranzitia de la o bucată la alta se face cu mai multă sau mai putină abilitate, iar tonalitatea si realizarea artistică a pieselor este extrem de variată, fapt ce permite poetului să evite monotonia. Astfel, dacă unele dintre acestea se disting printr-o autentică vigoare epică (Andromeda), altele impresionează prin puritatea sentimentelor si afectiunea pe care o emană (Philemon si Baucis), câteva sondează psihologia umană până la adâncimile cunoscute numai de Euripide (Medeea) sau se disting prin patetismul lor (Hecuba), iar o parte dintre ele plătesc tribut unui exces de retorism (Cuvântarea lui Ajas, Cuvântarea lui Ulise). Ceea ce merită relevat în toate aceste legende care sfârsesc printr-o metamorfoză sau apoteoză este predilectia cu care poetul întârzie asupra momentului critic al transformărilor (respectiv punctul în care omul încetează să mai păstreze forma pe care o avea, însă nu s-a statornicit încă în tiparele unei alte înfătisări) pentru a scoate în relief neverosimilul situatiilor. Straniul (sau bizarul) devine astfel reflexul artistic al epocii de tranzitie pe care o trăia însăsi lumea romană, când omul vechilor traditii este luat si modelat de curentul inevitabil al unor schimbări profunde. În consens cu această stare de lucruri, lumea zeilor si a eroilor este miscată de sentimente si gânduri potrivnice mentalitătii mitice, astfel că spiritul parodiei îsi face simtită prezenta la tot pasul.
Conştienţi de contribuţia lor la desăvârşirea speciei elegiace, poeţii latini nu au ezitat însă să recunoască fascinaţia pe care au exercitat-o asupra lor modelele greceşti. Intr-una din lucrările sale, Properţiu îşi arogă meritul – deşi adevărul este cu totul altul – de a fi încetăţenit elegia la Roma:
…Callimachi Manes et Coi sacra Philetae
In vestrum quaeso, me sinite ire nemus.
Primus ego ingredior puro de fonte sacerdos
Italia per Graios orgia ferre choros…
A. Piatkowski, Poezia latină în lumina influenţelor greceşti,Tipografia Universităţii din Bucureşti,Buc.,1976, p.324.
Jean Bayet ,Literatura latină ,Buc.,Editura Univers,1972,p.408.
Catul, Poezii,Buc.,Editura pentru Literatură Universală,1969,p.122-123.
Alexis Pierron, Histoire de la Litt é rature romaine, Paris,1876, p.444.
Citatul este reprodus din studiul introductiv, Catul şi opera sa de Teodor Naum,care precede ediţia de poezii a lui Catul menţionată mai sus.
Controversele asupra paternităţii elegiei nu constituie obiectul studiului de faţă. Ca atare, indiferent dacă aparţine sau nu lui Tibul, structura acesteia este identică cu cea a unor poeme elegiace elenistice.
Ovidiu,Metamorfozele, Buc.,Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957,p.23.
A se vedea, în această privinţă,consideraţiile lui Mircea Eliade referitoare la religia vechilor evrei,din primul volum al lucrării sale, Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
Ren è Pichon, Histoire de la Litt é rature latine, Paris, 1898,p.420.
