E S E U

Viorella MANOLACHE

O proiectie filosofic-terapeutică: gîndirea aleatorie

Optînd pentru reactivarea paenultimus-ului , în ipostază de ambreior ,

cuvintele si ideile (re)investite filosofic, într-un circuit (re)activ-imprevizibil,

nepremeditat, devin parole , cuvinte de acces , passwords , operatori nontehnici .

Plasînd Subiectul si Obiectul într-o dispută inegală, Jean Baudrillard 1

miza pe mitologia filosofică a independentei si libertătii infinite a Obiectului .

(Trans)versal, acesta desemnează lumea reală si absenta ei, absenta Subiectului ,

instaurînd restul ca obstacol al relatiei Subiect-Obiect . Valoarea de întrebuintare

si valoarea de schimb, dubla morală ( schimbul comercial al sferei morale si

jocul sferei imorale) devin mărcile de identificare ale Obiectului . În acord cu

Baudrillard, sîntem plasati pe traiectoria unei lumi aleatorii, în care nu mai

există un Subiect si un Obiect – notiuni repartizate armonios în registrul

cunoasterii.

Gîndirea aleatorie devine marca reproducerii infinite a aceleiasi

(micro)forme, proliferînd, conform unei formule identice, un univers complet

aleatoriu , în care cauzele si efectele se (supra)pun după „regula unei singure

fete”, (re)cunoscută în energia înmagazinată prin procesul de „torsiune" al benzii

lui Moebius.

Se stie că locurile în care gîndirea-subiect este torsionată mai mult,

înmagazinează o cantitate de energie sporită. În schimb, locurile din „bandă”

care sînt mai plane (si ca atare mai putin torsionate) înmagazinează mai putină

energie. Transferînd ipotezele benzii lui Moebius în plan (filo)sofic, dacă

lărgimea benzii se modifică, aceasta va conduce la un proces de cedare, în sensul

că se modifică si distributia de energie din bandă, ceea ce face ca aceasta să ia

permanent o altă formă.

Duelul declarat Subiect-Obiect produce, potrivit lui Baudrillard, o

răsturnare, o revansă, o răzbunare a Obiectului pretins pasiv, care s-a lăsat

descoperit si torsionat, dar care brusc se transformă într-un atractor straniu,

capabil de o înfruntare metafizică. Gîndirea devine o singură fată, cu planuri

diferit-torsionate si (in)egale energetic, anulînd ordinea canonică de gîndiresubiect,

cea care impunea o ordine aflată în afara obiectului său mentinut la

aceeasi distantă. Disparitia fixitătii subiectului gînditor si acceptarea constiintei

ca fenomen de (con)torsiune existentială preupune un schimb simbolic de

energie între lume si gîndire, fapt ce destabilizează discursurile egal-ordonatoare

si stazic-rationalizatoare.

Astfel, se poate accepta si tentativa lui Slavoj Žižek 2 care propunea, ca

model recuperativ, existenta golului subiectivitătii fără substantă, prin fuziunea

dintre ⁄ între Capital si Stiintă, în ipostaza „proletarului absolut” . Un fel de

1 Jean Baudrillard, Cuvinte de acces , Editura Art, Bucuresti, 2008.

2 Slavoj Žižek, Zăbovind în negativ.Kant, Hegel si critica ideologiei , Editura All

Educational, Bucuresti, 2001.

P OEZIA / vară 2010

209

bandă a lui Moebius, în care punctele de pe suprafata interioară si cele de pe

suprafata exterioară fac parte din acelasi tipar bidimensional, gratie căruia

putem ajunge de la un capăt la altul, călătorind pe suprafata benzii, dar

nedepăsind marginile ei.

„Cotitura transcedentală” (kantiană) va aduce în prim-plan, subiectul

dislocat, desemnat de Lacan prin semnul matematic al unui S barat. Subiectul

lacanian al enuntului devine o variantă logică (nu o functie!) nesubstantială,

goală, pe cînd subiectul enuntului ( persoana ) e compus din materialul

fantasmatic ce umple vidul lui $. O atare franjurare plasează, în aceeasi ecuatie,

subiectul noumenal si aparenta acestuia. Obiectul transcendental reprezintă

forma obiectului în general, căci, forma generală a fiecărui obiect posibil se

(pre)face în ⁄prin reprezentarea obiectului în general.

Potrivit lui Žižek, un objet a reprezintă acel surpuls de substantă ce

rezidă subiectivizării, fiind corelativul subiectului în imposibilitatea sa radicală

de a se măsura cu el. Notiunea opusă, stabileste un subiect sub forma goală a

unui recipient vidat de continutul său subiectivizat. Aceste resturi-rămăsite

(despre care vorbea dealtfel si Baudrillard) devin formă ( subiect ) sau continut

material ( obiect ), stabilind că obiectul a este materialul subiectului ca formă

goală.

Relatia torsionată dintre subiect si substantă dezvrăjeste „predictia

punctelor de stres” în sensul că statutul subiectului va putea fi acceptat drept

fisură (cedare) în substanta universală, ca mediator disparent, cu o coloratură

nonsubstantială de subiect care stie că e replicat .

În limitele aceleiasi intentii de a clarifica statutul incert al subiectului si

obiectului , al formei si fondului , D.D. Rosca stabilea (în 1942 1 ), faptul că

gîndirea filosofică autentică există doar cristalizată în sistem ca proiect (de

sistem metafizic), cu mentiunea că, „schita de sistem” ( proiectul ) suferea de o

„umplere” considerabilă, fără a i se depăsi marginile: „Cei ce sustin că filosofia e

cu necesitate sistem, fac regretabilă confuzia între fond si formă. Judecata lor

păcătuieste prin caracterul ei prea strîmt. Ea identifică concepte care, prin

natura lor, nu sînt identice. Notiunea de „sistem” e mai strîmtă decît conceptul

de „filosofie”. Aceasta e o atitudine sufletească din care se pot desprinde,

intermitent sau sistematic (nu importă forma), viziuni de ansamblu asupra

existentei. E o orientare fundamentală a spiritului care se exteriorizează în efort

stăpînit si înfrînt sau în joc liber, spre vederi de ansamblu, spre conceptii

generale despre lume. Această proliferatie de „sisteme” care de care mai „inedit”,

precum si faptul că sistemele acestea au fost în bună parte derivare pe plan

filosofic a nevoilor estetice ale sufletului romantic („sistem” înseamnă totalitate

„frumos” organizată) Altfel spus, renuntarea la constructie, fuga de „sistem” nu e

cu necesitate un semn de neputintă, si nici lasitate. Dimpotrivă, în anumite

cazuri ea poate fi dovadă de fortă. O anumită etică intelectuală trăită cu

intensitate poate determina ceva ce , privit superficial pare negativ: poate

determina lipsă de sistem . Invers: absenta acestei etici poate încuraja

cristalizarea si elaborarea sistemului” 2 .

1 D.D. Rosca, Fond si formă în filosofie, in Luceafărul , 1942, II, pp.82-86.

2 Idem.

P OEZIA / vară 2010

210

Discursul lui D.D. Rosca propune un schimb non-echivalent, care

substituie subiectul si obiectul , formei si fondului sistemului filosofic. Esenta,

manifestată sub masca fondului rămîne o determinare goală, verificată si

verificabilă doar în măsura în care este exprimată, manifestată exterior, prin

formă .

Într-un registru inversat, Žižek stabilea faptul că forma încetează să mai

fie o expresie-efect pasiv si devine instanta care individualizează materia (pasivamorfă)

conferindu-i o determinare particulară. Dacă materia reprezintă un

celălalt abstract al formei , contnutul este forma care mediază materia . Cu

mentiunea că, potrivit aceluiasi Žižek, dubletul continut⁄formă (sau fond⁄formă )

reprezintă doar un alt nume pentru relatia tautologică prin care forma se

raportează la sine! Continutul reprezintă însăsi forma în determinarea ei

opozitională.

Societatea contemporană, în intentie practică, presupune, firesc, si ideea

unui „construct provizoriu”, cu antenele deschise (în)spre antropocentrism,

inginerie textuală sau sociografie fictională. Remorcînd postmodernismul la/de

angrenajele slabe ale societătilor ”post-industriale”, „post-socialiste”, noile

conditii social-politico-filosofice devin purtătoarele unui anume minimalism

teoretic, instituind o inedită coalitie etică, contaminată de relativism

istoric.si/sau regionalism pragmatic.

Frecventa cu care apar în textele dezbaterii (post)moderniste românesti

termeni precum pluralism, tolerantă, relativism, permisivitate, antiutopie,

cultură planetară, complementaritate demonstrează că ceea ce s-a manifestat în

lupta de idei a fost o constiintă a falselor teorii absolut-etice si a solutiilor totale,

augmentată de acceptarea subiacentă a unor valori si modele alternative,

plurale. Democratia, pluralismul, (neo) liberalismul politico–economic,

tehnologiile înalte, suprematia mediilor de comunicare, estetica generaliza(n)tă

par a fi trăsăturile specifice ale acestei noi civilizatii umane clădite pe ruinele

umanismului rationalist si etic.

Filosofic, cunoasterea stiintifică pretinde, potrivit lui J. F. Lyotard 1 ,

„izolarea unui joc de limbaj”, denotativul si excluderea celorlalte. În acelasi

registru Gianni Vattimo 2 insistă asupra „învătămintelor filosofice” ale unor

gînditori (a)tipici ca Nietzsche si Heidegger, în legătură cu faptul că acestia ne

oferă si instrumentele necesare pentru a întelege sensul emancipativ al

sfîrsitului modernitătii si al ideii de Istorie.

Într-adevăr, doar modernitatea poate fi caracterizată ca fiind dominată

de o istorie a gîndirii, văzută ca progresivă (i)luminare, ca epifenomen ce creste

si rodeste doar în contextul aprop(r)ierii si reaprop(r)ierii tot mai depline a

fundamentelor gîndite, aristotelian, ca origini . Asa se explică si faptul că, se

încearcă o (re)prezentare a acestei revolutii tehnice si practice a istoriei occidentale

ca justificare a unei eterne recuperări, renasteri, reîntoarceri. Depăsirea,

1 J. F. Lyotard , Conditia postmodernă. Raport asupra cunoasterii, Editura Babel,

Bucuresti, 1997.

2 Gianni Vattimo, Sfîrsitul modernitătii. Nihilism si hermeneutică în cultura

postmodernă , Editura Pontica, Constanta, 1993.

P OEZIA / vară 2010

211

ca marcă a modernitătii, nu se putea concepe decît ca o „dezvoltare progresivă”.

Ca atare, Nietzsche si Heidegger consideră că, ar trebui să se ia o anume distantă

critică fată de fundamente, pe de o parte, iar pe de alta, se precizează faptul că

nu se pot indica în numele, vreunei alte întemeieri mai adevărate, reperele

critice care să devină operante în aceste noi conditii.

La rîndul său, Jürgen Habermas 1 urmăreste să recupereze constiinta

intimei legături dintre modernitate si rationalitate si să provoace slăbirea

structurii punctelor de stres ale proiectului gîndirii postmoderne care tinteste

spre o rupere/cedare si o "despărtire de modern". Asa că postmodernismul va fi

decretat de la început a fi "absolut", în (contra)timp cu fenomenul de crestere

mecanică a complexitătii vietii în societătile (con)torsionante, industrialavansate.

In acceptia lui Habermas s-ar putea ca, atît endemismul social , pus în

libertate si stimulat din punct de vedere politic, care se lasă înteles după

principiile unei "etici strategico-utilitante", cît si pleonexia , atenuată politic si

pusă în libertate de subcultură, care se întretine în spatiile de joc ale

contingentei lărgite prin programul hedonist al satisfacerii nemijlocite, să

găsească un consens în renuntarea la justificarea praxis-ului normelor capabile

de adevăr.

Pentru că, potrivit lui Jűrgen Habermas 2 , ar exista o legătură slabă între

teoria fundamentalistă a cunoasterii (care întretine rolul filosofiei ca/de

plasatoare a stiintelor) si sistemul de concepte anistorice căruia filosofia îi

datorează pe lîngă rolul de judecător al stiintei si pe acela de arbitru al moralei si

artei în general. Într-o astfel de pespectivă, filosofia ar putea schimba, în raport

cu unele stiinte, rolul de plasatoare ( Platzanweiser ) cu rolul de loctiitoare

( Platzhalter ) a teoriilor empirice cu puternice pretentii universaliste.

În acord cu Habermas, despărtirea de filosofie se produce,

tridimensional în formă terapeutică , eroică si⁄sau salvatoare . Cu mentiunea că,

o filosofie care se (des)fiintează pe sine însăsi, lasă totul asa cum este. Ea

scoate măsura criticii sale din formele de viată practice si suficiente .

Linia slabă de demarcatie ce despărtea sectorul cunostintelor „solide” de

cel al cunostintelor „nesolide” a dispărut si orizontul filosofic apare, potrivit lui

Habermas, asaltat de acestea din urmă. Într-o constructie fără frînă, sistemele

includ cunostinte problematice, devenite omogene, sisteme ce nu pot fi mai

solide decît materialele folosite la ridicarea lor. În aceste conditii constructia

sistemului devine doar joc .

În comparatie cu despărtirea quietistă a filosofilor cu atitudine

terapeutică (Wittgenstein, Rorty), năruirea istoriei filosofiei (Heidegger si

Bataille) si a istoriei spiritului, pare eroică , stabilind că rătăcirile metafizicii si

ale gîndirii determinate (gata de deconstruit!) nu se epuizează în erorile mai

putin sofisticate ale categoriilor, în dereglările praxisului cotidian, avînd exclusiv

un caracter epocal .

1 Jürgen Habermas , Cunoastere si comunicare , Editura Politică, Bucuresti, 1983 si

Discursul filosofic al modernitătii. 12 Prelegeri , Editura ALL Educational, Bucuresti,

2000.

2 Jűrgen Habermas, Constiintă morală si actiune comunicativă , Editura All Educational,

Bucuresti, 2000.

P OEZIA / vară 2010

212

Aceeasi perspectivă terapeutică se regăseste si la D. D. Rosca, care

propune păstrarea portiunii bune , incomparabil mai redusă decît portiunea

slabă a cunostintelor, „sistemul” nemaiputînd fi încheiat.

Făcînd apel si la portiunea cea slabă , în acord cu D.D.Rosca, „sistemul”

nici nu merita să fie încheiat, căci se arăta a priori caduc.

(De)plasîndu-se pe linia filosofică post-Petrovici si Motru, D. D. Rosca

consideră că asemeni romanticilor, filosofii (re)clădesc sisteme, nu pentru că ar fi

mai dogmatici decît înaintasii, ci, dimpotrivă, pentru că sînt si mai critici decît ei!

Despărtirea de filosofie, în forma ei salvatoare , se face în secret, în

numele conservării, prin debarasarea de orice pretentii sistematice. În acord cu

Habermas, „o asimilare a textelor”, care ar fi trebuit odată să reprezinte

cunostinte, presupune o tratare mai în acord cu asumarea lor ca „izvoare ale

iluminării si ale trezirii spirituale” 1 .

Salvator, D. D. Rosca propune (re)activarea constiintei răspunderii si a

probitătii intelectuale impecabile ca marcă de fiintare a oricărui „gînditor de

rasă”. Din opera filosofică a lui Rădulescu-Motru, ca si din aceea a lui I.

Petrovici, D. D. Rosca recuperează adevărurile mai „mici” dar mai „solide”,

cîstigate si controlate sever de toate inteligentele reale, adică de acele inteligente

în măsură să gîndească cu adevărat.

Eroic , pentru D. D. Rosca „filosofia ne apare, în ce priveste continutul ei,

ca fiind cea mai lipsită de prezumtii dintre toate formele de cunoastere, în sensul

că ea îndeplineste însă si „o binecuvîntată functie liberatoare”. Astfel, e în

consecintă „mai echitabil”, căci poate e mai aproape de adevăr, să crezi că

Rădulescu-Motru si Ion Petrovici n-au elaborat sisteme, nu pentru că le-ar fi

lipsit din nastere „avîntul constructiv”, ci mai probabil pentru că

„comandamentele eticii intelectuale” au îndeplinit o „functiune de frînă si

control în elaborările întreprinse de inteligenta lor cuprinzătoare”. 2

Forma si fondul devin concepte expuse în spatiul si timpul reprezentării,

în parantezele flexibile/torsionabile ale subiectului ca fundament cu o singură

fată, fie aceasta nu (în)totdeauna (ne)exprimată.

„Punctul aleatoriu“ 3 care traversează întregul corp al lumii, fără a se revărsa

peste marginile ei, este cel care înmulteste infinit convergenta întîmplător-mecanică

a unor serii de expresii (chiar dacă, aparent, nerelationate), justificînd preeminenta

si nostalgia resturilor chiar si dincolo de imobilitatea ordonată a reprezentărilor

( continut⁄formă; fond⁄formă; subiect-obiect) .

Gîndirea aleatorie este cea care stabileste „tripla sinteză” ( conectivă,

conjunctivă si disjunctivă ), ca punct de întemeiere a unei filosofii devenite o

fröhliche Wissenschaft , eliberată definitiv de sub (o)presiunea „umplerii sistemului”

prin apelul la o proiectie filosofic- terapeutică , eroică si ⁄ sau salvatoare .

O despărtire de filosofia epuizată, căreia D.D. Rosca îi oferea (încă din

1942!) un password recuperativ pentru eliberarea de sub torsionarea sistemului,

deopotrivă prin recursul la adevărurile mici (dar esentiale), dar si prin modele

de constiintă, răspundere si probitate intelectuală.

1 Idem, p.18.

2 D.D. Rosca, Fond si formă în filosofie, in Luceafărul , 1942, II, pp.82-86.

3 Gilles Deleuze, Diferentă si Repetitie, Editura Babel, Bucuresti,1995.