Alina MANOLE

Născută în Buzău, la 3 august 1972. Absolventă a Colegiului National Iasi, promotia 1991 si a UMF „Gr.T. Popa” Iasi, Facultatea de Medicină, promotoa 1997. În prezent, cadru didactic la Catedra de Epidemiologie a aceleasi facultăti.
Debut în volum de versuri: Deasupra noptii, Editura Cronica, Iasi, 1998. Aparitie în Dictionarul scriitorilor ieseni contemporani, editia a II-a, Iasi, 2002. Publică în antologia de cenaclu Virtualia (volum colectiv), Iasi, 2003.
Colaborări si semnalări critice în „Cronica”, „Adevăruil literar si artistic”, „Pagini medicale bârlădene”. Din iunie 2002 păublică la rubrica „Poezia săptămînii” (ianuarie 2004) pe site-ul www.liternet.ro.


În vremea aceea

în vremea aceea
se lua un ventricul se descria cu mâinile hasurate tăcerea
se tinea cu piciorul usa de la casa noastră imaginară
se devenea ochi
dumnezeu era derivata d mic îsi lăsa pielea
umbla doar în sânge
eu aplicam ecuatia adiabatică pentru iubiri efemere
tu învârteai asimptotic mijlocul cerului

în vremea aceea
se făcea o rană în unghiul cetos al zăpezii
se turna apă vie
dumnezeu umbla cu o gleznă deasupra pământului
tu plecai cu o jumătate nadiră
mie îmi rămâneau visul cu ochii
si defazajul iubirii


Mutatie punctiformă

nu ajunseseră încă la inimă

din sânge polarizau sentimente
eu tineam ancore pentru alte culori
mărsăluind zilnic un pas aproape sintetic
si alegeam scării de griuri trepte

scriseseră numele tău, despre te iubesc si alte semne

prin desprinderile pielii îndesam cuvinte
rămânea o parte a lor în afară,
colturi din care se întindea o matrice,
tu potriveai o formă geometrică superioară,

încercaseră o axiologie a sentimentelor

mă surprindea existenta sferică a unor fioruri,
gesturile traversau perioada fractalică,
la poezie doar o mutatie punctiformă,
iubirile rămâneau în cuantică

semnele cu plus si în semnele cu minus

nu stiai niciodată cum se sfârseste în scrisul,
atunci lucrurile deveneau sferice,
visam încă mâinile tale conturând lumea

tu mărgineai cuvintele noastre prin trepte
La limită

era o lume în care norii cresteau din pământ răsuceau
versurile întindeau o coardă sau două
deasupra anotimpului nostru
împletind sentimente
după chip si asemănare cu

limita cea mai de sus a iubirii

cresteam o lume în care norii erau neînchipuit
neasemănat de unii lângă altii
într-un cer în care-ti împleteam
cuvinte cu piele suspin

tu habar n-aveai de solstitii pe când
dumnezeu arhiva toate duminicile
astăzi era aceeasi si aceeasi zi

eu începeam înserarea


M

acumulasem o doză de fericire
ochii tăi impuneau o existentă imuabilă oglinzilor
răsfoiam răstimpurile, cercul
si tu veneai si-nfigeai toate uimirile mele
de-o parte si de alta a infinitului

apoi stiam
plecai înspre lumea cu treceri albinde si crude
ierburi înalte repetau inelaric lumina
când pe noptile mele scriai un M mare
dinspre Dumnezeu se vedea
u n u
sărutând ochiul cerului

acum
doar un sfert
de umbră
îmi spune
despre inimi
atârnate de umeri
ca niste aripi

fantastice aripi


Dilutii de sânge

vezi, iubite,
trecerea asta grea, rectilinie,
de parcă am duce o zbatere de aer
în spatiul irisului,
de parcă am amâna toti bulbii ăstia locuibili
din care-ai sublimat
stările măsurabile ale tăcerii

vezi, iubite,
si ploile intră-n pământ,
si oamenii sunt lucruri transparente la colturi
si nu rămâne nimic pentru că
tu nu esti dumnezeu, să rămână,
tu esti doar o locutiune timpului meu
o fereastră spiralică,
si nu verbul pridvoric al sângelui

vezi, iubite,
am făcut pe din două curcubeul
si-acum se scurge-n pământ si dilutia asta de cer,
hai pune mîna si coase capătul nostru de viată,
că dumnezeu se dă mereu un amărât de generalist
specializat doar în cardita iubirii

Home