RECENZII

Dan MĂNUCĂ
LABIRINTUL RAIULUI
 
 „Un luceafăr în devenire îmbătrîneste”
 
Pînă să ajungă la această transantă concluzie, Corina Matei Gherman a străbătut o cale relativ lungă. A intrat în viata literară în 1998, cu două volume de poezie, Flori de primăvară si Pe aripa visului, precum si cu un altul, Visul lui Mos Nicută, cuprinzînd versuri pentru copii. Se întrevedeau chiar de atunci cîteva din trăsăturile viitoare. În primul rînd, un romantism discret, lipsit de melodramatismele specifice vîrstei. Numeroasele pasteluri sînt acompaniate de sugestii melancolice si candid meditative, pe alocuri, inerent, declarative. Prozodia este una traditională, cu strofe echilibrate si rime cuminti. În umbră de nisip (1999) dovedeste o bună studiere a propriilor posibilităti, sustinute de renuntarea la trimiterile de conjunctură. Spre exemplu, desi au fost păstrate în mare parte, pastelurile urmăresc să creioneze o stare evanescentă, contururile au devenit vagi, precum în poezia care dă titlul volumului. De sugestie macedonskiană, motivul călătoriei prin nisipurile miscătoare si fierbinti este adoptat mai mult pentru a sublinia tocmai necesitatea căutării. Importantă mi se pare însă punerea la îndoială a cuvîntului, considerat, acum, inapt să răspundă unor noi întrebări. Poeta se simte „singură în scorbură” si meditează la „pustiul din cuvinte”. Mai mult încă, acesta i se pare „ascuns”, indescifrabil: „Nu m-am înteles cu cuvîntul/ cu tot ce exprimă/ o cruce o rimă/ Nici acum nu ne întelegem/ dar ne căutăm/ pe vîrful unui spin/ ascuns în capul meu/ sau prăfuite dictionare”. De aici, întemeierea imaginii pe cîteva experimente lexicale („diminetile diminetile nasc zile/ Amurgul amurg rugul de lună” etc.). A fost abandonată si structura prozodică traditională, în favoarea discursului liber, neconstrîns de conservatorismul rimei. Cît despre ritm, acesta se supune discursului interior.
Ceea ce părea a fi un simplu exercitiu se arată a fi, în fapt, începutul unei alte etape. Corina Matei Gherman confirmă aceasta prin volumele Rana din stea (2000) si Răstignire pe necuprins (2001). Abia schitată anterior, neîncrederea în cuvînt a devenit un motiv as zice principal. Cuvîntului i se recunoaste forta creatoare de poezie, dar si o ambiguitate periculoasă. Pe de o parte, această fortă este unul din atributele divinitătii, cum se sustine în Asteptare: „Astept … Ce astept ? Asteptare!/ Am la îndemînă pămîntul/ Si haosul care mă doare;/ Lipsesc Dumnezeu si Cuvîntul”. Avînd totodată si atribute omenesti, cuvîntul preia defectele efemeritătii umane, fiind un „fum” care generează resemnare (Vieti paralele). Întrunind cele două aspecte, poezia este în acelasi timp „logos” si „cuvînt”, amalgam liric rodnic, deoarece izvodeste nelinistea necesară: „Simt sira spinării cum se desiră/ Si o herghelie de cai/ cum mă paste/ ca pe o iarbă verde/ care încă nu s-a născut” (În suflet). Există si unele discursivităti, datorate unui lexic oarecum standardizat. Dar acestea sînt atenuate întrucîtva de căutările prozodice si imagistice, care promovează alternante nu atît dificile, cît mai curînd consecvente, precum în Drum lung.
Cu deosebire în volumul Rana din stea, cicluri întregi au rostul de a defini concepte poetice mai proprii, aflate la jumătate cale între abstractiunea notională si ambiguitatea imaginii. Precum în Poarta, Acvariul, Speranta, Vraja, Privirea. Rezultă un „joc” între dimensiunea reflexivă si descinderea în interioritate: „Ieri am petrecut în piatră/ Eu si eu … A fost un joc/ Care face viata vatră …/ Am găsit în fine-un loc/ Am găsit în fine clipa/ Spre a nu-mi răni aripa/ Loc în timp, asa cred eu/ Spre-a muri si-a fi mereu” (Jocul).
Visarea adolescentină de la debut a fost înlocuită de sentimentul unei căderi ale cărei cauze nu sînt încă limpezi, dar care produce un zbucium fructuos din punctul de vedere al liricii: „Izgonită din visul/ unui înger pierdut/ m-am retras într-o icoană/ unde sfintii cîntă tăceri/ iar peretii ucid ecouri/ neauzind culorile/ din vitraliile sufletului” (Înger pierdut). Volumul cu acest titlu, cuprinzînd poezia omonimă din care tocmai am citat, atestă adîncirea căutării posibilitătilor cuvîntului. Narcisismul oarecum senin al începuturilor s-a atenuat mult, ducînd la detasare fată de propriul manuscris, considerat „murdar” deoarece ar fi asaltat de „minciuni”. Urmînd aceeasi cale, sfidarea de odinioară a conjuncturii a devenit închidere în sine, precum în volumul Retragerea melcilor (2002), unde se încearcă cercetarea poetică a riscurilor refugierii în propria cochilie. Odinioară, apreciază poeta, „zburam spre un luceafăr/ cu-o singură aripă” (Cu-o singură aripă). Claustrarea se accentuează într-un nou volum, intitulat Dialog alb (2004), a cărui originalitate se află în detasarea fată de nelinistea lăuntrică. „Albul” nu semnifică neapărat candoarea colocviului, ci ar ascunde, mai ales, îngrijorarea subterană, prevenind astfel facilitatea optimismului. De aceea, este un „alb întelept”.
Trei dintre volumele semnate de Corina Matei Gherman în 2004 (Dialog alb), în 2005 (Dialog surd) si în 2007 (Dialog absurd) divulgă, si prin paratextele titulare, persistenta unei aspiratii reprimate: comunicarea apare drept o necesitate imperioasă, dar, totodată, nocivă si imposibilă. Necesitatea si, în acelasi timp, neputinta comunicării sînt extinse asupra esentei omului însusi, în tendinta de a realiza un fel de „cronică anacronică un singur/ Babilon comunitar” (Cronică neterminată). O discursivitate de tip optzecist marchează acum structura liricii, care, pe de altă parte, atestă un refuz al achizitiilor culturale. Refuz trădat de amalgamarea unor nume celebre de circulatie curentă în convorbirea cotidiană dusă la toate straturile sociale: Ovidiu, Mendeleev, Dosoftei, Stalin, Noe, Băsescu, Constantinescu, Aristotel, Grigorescu s. a. La acest nivel, dialogul este cu adevărat – sau doar pare – „absurd” ori „surd”. Subtextul este unul ce poate induce ideea de pesimism negru, cînd, în realitate, pare a fi vorba mai degrabă de alcătuirea lirică, pliată pe o parte a modelului optzecist. Dialogul este în fapt un monolog amplu, un solilocviu izvorît din nevoia de chietudine: „Ce foame de liniste îmi este!”.
Cele trei volume amintite mai sus atestă desprinderea definitivă de exuberanta retoric-romantică a debutului. Făcînd aluzie la un prea cunoscut poem eminescian, poeta pare a defini conditia însăsi a acestei evolutii, de-a lungul căreia se produce o experientă împovărătoare: „un luceafăr în devenire îmbătrîneste” (Confesiune II). Imaginea labirintului revine de cîteva ori, spre a accentua „ecuatia”, acum complicată, a gîndului, rătăcitor prin „labirintul unui rai imaginar”. Abia în acest context se relevă adevăratul motiv al mixării simbolurilor sociale amintite anterior, invocate tocmai pentru a sublinia că „arta cunoasterii” se reduce la „jocul cuvintelor încrucisate”. Consecinta neîntîrziată este acceptarea definitivă a debilitătii cuvîntului: „S-a vindecat cuvîntul/ orb/ s-a revoltat creionul” (Dialog surd).
Resemnarea străbate versurile din volumul Sărutul lacrimei (2007), animat de un scepticism oarecum senin, precum în pastelul Si pictorul primăvara: „În timp trecut un fluture/ linistitor o floare desenează/ în pînza întîiei primăveri/ un galben de păpădii/ pe ghiocel îl salută si-l/ invită cu teamă să nu/ tulbure albastrul unui cer spectator/ deoarece nu interpretează corect/ compozitii…”. Decupaj dintr-o secundă (2009) este un volum de bilant, în care se trec în revistă experientele lirice de pînă acum, începînd chiar cu acelea ale debutului. De acolo, este preluat motivul visului („visul tineretii”) sau este re-invocată prezenta coplesitoarei primăveri („ochii evadează în petalele albe de cires/ recompun poezia începutului”). Toate stau sub amenintarea temporalitătii, care face si desface „realul”. Acesta fiind înteles cu totul altfel decît odinioară: „concep realul/ în afara materiei”.