Constantin MĂNUTĂ

Raiul din pământ

 

Cum as putea să mă gândesc la ceruri

Când nu ti-am dat livezile promise;

Zac în clepsidră timpului...mă nărui

Si nu mai pot muri pe manuscrise...

 

Azi îti ofer doar trupul meu drept casă

Si-mi pare-n vise că devine stea;

Soarele caută în văzduh mireasă

Si-n cer mă-ngrop cu toată viata mea...

 

Atunci mă-ntreb de ce atât mă dărui?

Gâlceavă-n trupuri, în plecări diurne;

Mi-i ochiul strugure, mugurele-i ceru-i

Sfera în care nu mai poti pătrunde?

Asa mi-i trupul vrajbă într-o undă

Sobor de îngeri, irizări de vânt;

Lacrima curată a stelei mă inundă

Să nu încap în raiul din pământ...

 

Luminează spinul...

 

Să nu mai crezi în plante visătoare

Că nu e drum în soare să apuci;

Nu mai e toamnă, pasărea să zboare

Cu sufletul ca umbra dintre nuci...

 

Cine a spus pomului că-i om

Cine e munte, care e deal sau vale?

Nu este clipă fără de atom,

De sub zăpezi răsună numai jale!

 

Mai e în lume-un dram de omenie?

Ecuatorul va migra spre Pol;

Trece o stea prin gânduri, străvezie,

Un trup de fată a căzut în gol...

 

Pe unde stă poetu-i numai dor,

Nimeni nu-i poate bănui destinul;

De mii de ani sopteste un izvor

În loc de undă izvorăste spinul!

Floare de sticlă

 

Floare de sticlă, viu îti e siliciul,

Cum ai făcut de ti-a-nflorit nisipul?

Am certitudinea că as ciopli cu briciul

Si-as reusi să îmi descopăr chipul...

 

Ca într-o oglindă tu îmi faci lumină,

Peste umăr iarăsi mă privesti în veci;

Umbra care asază-n geamuri o rugină

Este însusi colbul unor clipe reci...

 

Clipe ce din ceruri soarele născu

Chiar de-am locui-n zările senine;

Sufletul de floare ce a fost devine

Dacă astăzi timpul ne mai spune: Nu!

Floare de sticlă, înfloresti si tai

Cioburile sparte dintr-un trai amar;

Tot mai adânc, mai cald si tot mai rar,

Esti minunea dulce-a umbrei unui rai!

 

Nu mă chinui, cuiele nu-nvie,

Eu cioplesc cu briciul rană într-o clipă;

Timpu-mi bate-n gene,timpul mă sfâsie

Si în loc să taie, briciu-n ceruri tipă!

 

Dorintă I

 

Sunt astăzi mai strein ca niciodată

Nici mie însumi nu-mi mai apartin

Chiar dacă-mi doarme între gene-o fată

Din tot ce am trăit, ca din zăpadă,

Doar înghetate, umbrele mai vin.

 

O stea în somn mă caută si geme...

Pe frunza plopului, ce-n mine-l am,

S-a-ntunecat de tot si curge vreme,

Timp care însusi de sfârsit, se teme,

Se rupe-n mine plopul, ram cu ram...

 

Lăsati-mi barem lutul ce se suie,

Lichefiat, în mine ca-ntr-o formă;

Doresc să-i fiu olarul ce-l transformă

Si-l smăltuie cu fumul din cătuie

Învesnicindu-i forta lui, enormă.