Ioan MĂRGINEAN
XVIII
Ard în mine toate florile, limbă nouă,
moartea stă nerăbdătoare pe umerii mei.
Ca un dor vioara plânge, ca o casă la tară,
ca o horă bătută-n genunchi.
De pe celălalt deal al fericirii
de nici o aducere aminte nu se spune veste.
Am iesit din timp si rugăciunea
ca o apă curgătoare, cântecul lumii în care te duci.
Nu trebuie să te răstignesti,
Paganini cel mare n-a compus bocete
pentru clopot si cârciumi
si nici bucuria trecătoare n-a strâns în ea glasul nemuririi.
Voi iesi la fereastră grăbit ca ziua ce coboară-n noapte,
să nu las cerul să ucidă copilăria mea,
nicio suferintă vie să nu se coboare-n mormânt.
Fiind pe cale, mi se făcuse frig.
Ochilor mei li se făcuse dor să steargă praful de pe pereti,
livada de meri ca ziua de ieri avea sânge pe mâini.
Dar nimeni n-a auzit tristetea mea.
Era atâta foame si orice acuză era ca o pasăre ce-a zburat
din gândurile mele.
Nimeni în somnul meu nu zâmbeste,
nici nebuna ce hrănea îngeri cu jăratec
si nici Mihail arhanghelul ce mă scotea cândva
din berării nepăzite,
sau gândul – neuitându-se la mine –
se-nvârte într-un picior asteptând corbi
cu ramuri de măslin.
Un fel de rochie de mătase atinsă
de barba lui Nicolae – călugărul:
îmi cade miezul noptii peste cap,
Ardealul ca o lacrimă întoarsă acasă
mă plimbă printre surzi si orbi.
XXVIII
Aminteste-ti barca noastră, Gy,
cum îsi încretea buzele si dădea din aripi;
fântânile erau departe si valurile: două răsuflări agitate;
ca un pescar tineam între dinti năvodul,
mi-era dor de sirena salvării,
iar tie de vocea surorilor tale;
vâslele ca doi serpi întepau ochii nostri,
dar tu tine-mă de mână, mi-ai zis;
râsul lumii duce la extaz
(un fel de supravietuire);
eu visam stânci, tu îmi arătai poze cu tine,
eu realcătuiam carul mare
si tu îmi ziceai: acum e ultima zi.
Algele înfloriră pe întinderile de nisip,
picioarele noastre s-au încolăcit;
era să cădem pe fereastră
si cum ar suna tocurile noastre pe trotuar,
pe sosea, pe granitul de pe Gabbata:
două pete lipsite de culoare,
ca doi pescărusi ce duc în cioc pesti copiilor nostri,
ca două absente, ca o trădare.
XXIX
Nenumită, te-am numit,
când în adâncul umbros
ai zidit lumea fără ceasuri,
îngenunchind toti zeii de piatră;
în discursul de după victorie
mi-am umflat pieptul
si am văzut săbiile ruginind,
promisiune a unui mileniu mai pur.
În Theba doar casa noastră încăpătânată să ardă,
căci noi jucam un alt joc, ascunzându-ne unii de altii
ca în niste vizuini foarte încăpătoare.
Tu, zeită a vietii, iar eu
refuzând calea de mijloc.
Ai văzut zâmbetul celor căzuti ca pe o cruce,
ca pe un blestem ce îl ducem la casele noastre.
Barbar, fără altare, doream
să trezesc râsul grecilor,
care mi-au dresat frica, învătându-mă
să slăvesc zei străini.
Dar azi – să tin cumpăna dreaptă,
să opresc morile de vânt si să concep regia
unui alt război cu troienii, cu thebanii, cu elinii cei curajosi:
Barbari călare trecând pe ulita moartă, iar eu mă silesc
să-mi isprăvesc vina ca pe un monolog fără aplauze,
în fata înaltului somn al acestor tineri frumosi.
Toti poetii îngropati în moartea mea
– ca leprosii cei nouă
lângă scaunul gol al slavei.
Dar veacul s-a năruit, zeită,
iar Pantheonul – Atlantidă tăcută – se pierde…
XXXIV
Cain se odihneste în cuscă de piatră,
numere rotunde se rostogolesc pe linia vietii,
oamenii adună si scad,
adună si scad, iubiri rătăcind prin Venetii.
(Din Anotimpul din Patmos, BrumaR, dec. 2010)
