RECENZII
Boris MARIAN
Bianca Marcovici – Espresso dublu la Ierusalim
Recentul volum de versuri al poetei Bianca Marcovici, pe cît de productivă, pe atît de expresivă, ne pune în fata unor noi dileme-probleme, ce derivă din matematicul „lemă” (termen grecesc, referitor la o „zicere”). De ce locuitoarea Haifei vrea un „espresso la Ierusalim”? Putea să aleagă orasul Iasi, unde si-a petrecut tineretea. „Patria e limba în care/ visezi si scrii, e cernoziomul/ adăugat în doze mici”, ne spune autoarea, reluînd afirmatiile unor înaintasi, printre care si Zigu Ornea, născut Frumusica (Botosani). „M-am apropiat prea mult de ghetutele depozitate la Muzeul Yad Vashem”... „sînt milioane de nume, ca o Niagară”. Acum întelegem, de ce la Ierusalim se bea cafeaua neagră si tare. Acolo este singurul muzeu din Israel care este dedicat în întregime victimelor Holocaustului. Israelul ca stat s-a născut ca Pasăre Phoenix, din cenusa Holocaustului, iar Pasărea Phoenix este nemuritoare. Dar poezia nu este nici politică, nici istorie, nici filosofie, ea este un jurnal scris cu pană de înger, chiar si atunci cînd cuvintele sînt crude. „Te cuibăreai pe muntele de minciuni/ uitînd că nu esti vultur”. Primul rănit este poetul. „O nouă Anna Karenina/ pipăie sinele”. Solidari sîntem totusi, cel putin cu Chagall, atunci cînd citim – „Fragila vioară/ canarul evreului/ca eternă victimă”. Poeta este permanent în dialog cu propria inspiratie, desi, spune ea – „ Niciodată nu mă pregătesc pentru tine”. Este o miscare ca la scrimă, un pas înapoi înaintea unei actiuni... poetice.
La moartea unui poet ea scrie – „Cad frunze, cad oameni/ deodată îi vezi plecînd”. Candoarea nu a părăsit-o atunco cînd ne spune: „Eu sînt ca o pîine caldă”. Putini sînt cei care ar rosti aceste cuvinte, de teama de a nu fi ridiculizati. La Bianca Marcovici sună natural si chiar credibil. Regret că nu o cunosc decît din citirea poemelor. O dată am stat un minut de vorbă la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucuresti. Cum se întîmplă cu oamenii care îsi iubesc menirea, ni se părea că ne cunoastem de mult timp. Poeta este purtătoarea unor vechi si noi amintiri, de la neuitatul Auschwitz care ne urmăreste chiar dacă nu am fost, nu puteam fi acolo, pînă la nesfărsitele conflicte din Orientul Apropiat. „Sîntem un popor neiubit”, scrie cu o nemărginită amărăciune Bianca. Sperăm că nu are dreptate. „Visez triumful Esterei”, iată versul care ne poate bucura. „Unde mă întorc dau de vocea mea interioară”... „ M-am născut aproape/ de teiul lui Eminescu”. Aceasta este Bianca Marcovici, mereu surprinzătoare, mereu nelinistită, cu bucurii si răni adînci, trăind într-un mediu propriu, ca într-o placentă, poezia, pentru că poetii nu se nasc si nici nu mor, ei sînt mereu speranta ce nu cunoaste nastere si nici moarte.
P.S. Volumul este bilingv, varianta ebraică fiind semnată de Tomy Sigler, originar si el din România (Editura „Haifa”, Israel)
