Boris MARIAN

 

Adversităti

 

Unui amic i-a fugit nevasta în insula Madeira. Poliția nu știe nimic. În schimb au fost găsiți galoșii contabilului șef de la societatea „ Condorul”. Plus niște oase femurale din secolul trecut. La teatru nu ai voie să strănuți, riști să iei o amendă pentru abuz în serviciu și plagiat la vedere. La omul sărac nici peștii nu trag. Diferența de înălțime dintre oameni este mai mică față de diferența dintre câini. Rothschild avea o vioară, scrie într-o carte. Din vioară curgea aur, din aur se făceau decorații pentru vii și morți. Morții sunt mai importanți. În cutia viorii zace un om. Bate din buze. Am auzit ce spunea un fotoliu unui alt fotoliu. Mi-e rușine să reproduc. Nimfele și-au lăsat parfumul pe brațele lor. Închipuiți-vă un codru în care cresc fotolii. Mistreții nu ar fi mulțumiți. Fericiții seamănă între ei, nefericiții defel. Am cunoscut un motan , care din ură pentru șoareci, le mânca și cașcavalul. Cărțile dorm în biblioteci, oare vine Judecata de Apoi? A fost descoperită holera pe o insulă nelocuită. Cineva s-a folosit de un pian pentru a-i strânge mâna vecinului. Am intrat într-un port depărtat, m-au primit, apoi m-au uitat, sprijinit în baston am privit cum lumina vine din răsărit. Pirați, cămătari, mulți leproși, femei alergând după groși, ce frumos mirosea a jasmin, acolo putem să trăim. Mi-am făcut o colibă pe mal, noaptea stelară-i un bal, acolo aș vrea să mă duc, între stele pe-o scară să urc. Eu de dorul tău mă usuc ( am uitat să-ți spun). Halucinant, spuse bucătarul șef înainte de a-i trage o palmă după ceafă unui subordonat.

Dumnezeu este pe cerul gurii, El nu este în vârful limbii, în fața sfințeniei Lui eu îngenunchez. Dumnezeu nu este o ruletă rusească, nu poți să fii artist fără să crezi în viața de apoi. De acolo începe Poemul.

Mă aflam în holul Marelui Aeroport, în jurul meu roiau mulți căutători de perle, comandori, diverși inși fără profesie precisă. Cineva vorbea de un atentat. Un pendul gigantic străbătea spațiul lovind mortal câte un nefericit. În loc de sânge, curgea miere și albine lacome se năpusteau asupra celui rănit. O pasăre șia răspândit găinațul chiar la intrare. Unii afirmau că era doar un nor mai noroios, care nu putea produce schimbări de orar. La bufet se serveau boabe de grâu. Atât din ceea ce mai rămăsese. Unul dintre piloți nu venise încă de la o nuntă. Putea fi înlocuit cu o pilotă, dar nu se găseau pene de struț. Mireasa pierise în valurile oceanului, în prima cursă. Toată lumea s-a lăsat în genunchi, se auzeau scârțâitul articulațiilor sticloase. În depărtare flăcările cuprindeau orașul. E doar repetiția generală, anunță dispecerul.

 

 

Condamnarea

 

Ați scăpat în seara asta, mai aveți șapte zile, ne spune Sergentul, pregătiți-vă echipamentul, lopata, glonțul, sicriul, rugăciunea.

Ne-am prăbușit pe scaune. Unii plângeau cu sughițuri, alții hohoteau de nervi, dar azi am scăpat.

Eu nu aveam nici de glonț, că de restul…Dar planuri aveam o mie. Trebuia să fur ceva. Libertatea. Să pot sări spectaculos de pe un pod înalt. Vedeam zâmbetele ucigașilor. Dansul morții. Cunoșteam o filieră, dar legăturile erau rupte. Un apartament, acolo stătea o femeie frumoasă care mă părăsise pentru un vânzător de pește. Omul ne surprinsese și eu sărisem de la etajul trei fără să-mi fracturez nimic.

Moartea cânta la xilofon. În bibliotecă era liniște. Mai puteam citi cel mult șapte cărți groase. Dacă apucam să o citesc și pe a opta , eram salvat. Verdictul s-ar fi amânat din nou, ca și execuția. În bibliotecă erau numai șapte cărți. Eu trebuia să o scriu pe a opta și apoi să o citesc.

Astfel am început să scriu.

 

 

Cavalerul și Moartea

 

Un cavaler al Ordinului Runei era iubit de-o bună gospodină, un oaspete străin din vremi străbune veni să-i spună cine e de vină. El descuie centura castității, sperând să fie doar prieten, ce s-a-ntâmplat e-n ordinea vieții, astfel născu femeia doar trei fete. Trei, Doamne, trei destine fericite, din care unul a intrat în cronici, ștampila a semnul clipei universale ca oricare colici. Căci pe uscat și mare doar iubirea mișcă înalții munți și norii, rătăcitorul fiu e-n revenire, în almanah se-nscriu nemuritorii. Cu care coarne și copite dă damnatul, iar vârcolacii râd pe întuneric, lui Hercules îi recunoști și statul și cinstea, el nu-i luciferic. În criză suntem toți, căutăm și slava, deșertăciunea e oriunde, are casă, comorile se-ascund sub lava de vorbe goale, gura-i păcătoasă. Suntem pe-o scenă , spune Shakespeare, iar împăratul este gol mai toată vremea, noi știm de ce Adam căzu din ceruri, iar Eva tace mâlc, așa-i fu vrerea. Executați de propriile cuvinte, poeții scriu ce vor li nu-i citește decât un om lipsit de practică și minte, curat ca ochiul unui pește.

 

Ce să-i spun eu viitorului biograf? Tun și tutun. Să scoatem fițuicile din manșete. Fericirea nu se simte întotdeauna, dar nefericirea mereu. Uneori este prea devreme, alteori este prea târziu, niciodată la timp, ca o mireasă fără mire. Nu pedala pe mine, spune orgoliul.

 

Pericolul nu vine de la clone, de i-am putea clona pe Einstein, Picasso, pe Eminescu, periculoasă este doar santa simplicitas, mai puneți, vă rog, un braț de vreascuri, îmi este frig. De unde atâtea bile goale, atâtea chelii care nu acoperă nimic, guri turuind fără a dărui înțelepciune? Carne macră, neatinsă de Sfântul Duh.

 

Se poate muri din orice, un vânt rău, o căpușă, un virus original, un infarct banal, din iubire fără iubire. Poesia este un panaceu, desigur, dar poate fi doar un paleativ, cu efect „placebo”.

 

Vacanțele s-au terminat, un vacuum se-nstăpânește leneș printre noi, ne invidiază Pan și Bacchus, cu nici o vrajă n-aduci timpul înapoi. Vampirii-și fac de lucru noaptea, ziua, vandalizând ce-i mai frumos în amintiri, barbarii fluieră și scuipă, strigă, varianta-i una singură- murim. Un viaduct lipsește-n spațiul-timp, tu ești aceeași, nici eu nu mă schimb.

 

 

Adânca mea dezamăgire

 

Să nu cauți adevărul. Nici dreptatea.

Ai să găsești cadavrele copiilor uciși.

Bunicii împușcați pe malul apei,

Prea sângeros e adevăru-n ochi cruciși.

De aceea, mai molcuț s-o luăm, ca melcii,

Să fim mai blânzi ca mieii sub cuțit,

Cu lacrimi se inundă Universul,

Când mor oameni, adevărul e mințit.

E cineva care m-amenință cu moartea,

dar eu, în conjurat de nimfe, fără păs

nu am armate, scriu câte o carte

și nu dau patrupezilor ovăz.

Mi-e dor de cântece și voia bună dintre oameni,

De erotismul doamnelor de vis,

De ochii verzi, căprui, albaștri, îți cer, Doamne,

Să fiu de multă dragoste ucis.