Am avut nevoie
de ani lungi pînã sã-mi recunosc miezul
Cassian Maria Spiridon: Nareazã-ne
împrejurãrile debutului tãu în presa literarã,
însotite de cîteva amintiri despre Geo Dumitrescu - pe care l-ai
frecventat, din cîte stiu, în vremea studentiei.
Franciska Ricinski-Marienfeld:
Încã din adolescentã îmi plãcea sã
tulbur pacea hîrtiei, lãsînd-o sã cadã pradã
metaforelor mele flãmînde, cu gît de nevertebrate. Dar
nu mã voiam încã aleasã si definitã ca o
nãscãtoare de poezie, cãci prea mã fascinau toate
si totul, de parca as fi avut sînge de renascentistã: literatura
si limbile altor neamuri, dar si medicina, muzicologia, teatrul, teosofia.
E posibil ca de la teama de atunci de optiuni definitive sã mi se tragã
(în bunã parte) întîrzierea pe planeta scriitorilor.
Fiintã
de ceatã si translatorie cum eram (si poate mai sînt), am avut
nevoie de ani lungi pînã sã-mi recunosc miezul, sã-l
botez si sã-l rog, furîndu-l putin pe Faust: “Rãmîi,
poezie, fiindcã esti atît de frumoasã!" Si ea a rãmas,
desi zeama ei de mãr pãduret strepezea dintii celor neavizati.
Abia într-un tîrziu, 1963, dupã o capricioasã germinatie
de sertar, am trimis la îndemnul profesorului meu de literaturã
universalã si comparatã, Al Dima, un prim grupaj liric postasului
de atunci al redactiei "Gazetei literare". Pe lîngã publicarea
în aceastã revistã a primelor poezii, însotite de
comentariul incitant al lui Geo Dumitrescu, primisem si o scrisoare de la
acest poet de exceptie. M-am bucurat desigur, desi firea sa contrapuncticã
- lucidã, ironicã, de o melancolie aproape refulatã,
mã deruta. Acea scrisoare neasteptatã, în care Geo nu
se folosea de "libertatea de a trage cu pusca" într-o debutantã,
a topit, cred, toate rãscrucile de pînã atunci. Nu mai
vedeam acum decît o sãgeatã, un sens, o vocatie, un drum,
dar ce drum! Azi l-as putea boteza "Via mirabilis et dolorosa". Cîteva
sãptamîni mai tîrziu luam, la invitatia lui, trenul spre
Bucuresti. La o masã a restaurantului Uniunii Scriitorilor, rãspundeam
emotionatã întrebãrilor, care, departe de febrilitatea
epistolarã, pîlpîiau în acea searã asemenea
butucilor uzi. Dupã transferul meu de la Iasi la Universitatea din
Bucuresti l-am revãzut de mai multe ori printre brazii din Sinaia,
cu efectul lor benefic pentru psihicul si plãmînii sensibili
ai poetului. Scheletul cîtorva fraze îmi ajungea ca sã
alerg iarasi la garã. Si iarãsi ne regãseam ca douã
fulgere, povesteam, comentam laconic, ne bucuram de acel Feeling al zãpezilor
încã neatinse, de focul din sobã si de degetele muiate
în cerneluri.
Dupã
repartitia mea la Constanta, în 1966, firul care ne-a legat o vreme
s-a tors singur pînã s-a rupt. Nici eu si nici el nu am mai încercat
sã-l reînnodãm. Regret cã nu l-am mai cãutat
la venirile mele în tarã decît în aminitirea acelor
"neiges d'antan".
Intrebarea ta,
Cassian, legatã de Geo Dumitrescu, îmi aminteste si de alti însotitori,
care, desi meteoritici în majoritatea lor, mi-au iluminat drumurile.
Te-ar interesa sã le afli numele?
- Nevoia de
a vorbi despre interferentele de orbite si prieteniile tale literare din România
trãdeazã fãrã îndoialã un dor de
începuturi, dar si ponderea si valoarea acestor începuturi pentru
biografia personalã. Mã bucurã gestul tãu de a
urca pentru noi în podul cu amintiri. Cine mai locuieste acolo?
- Viii de-a
valma cu subpãmîntenii: Marin Sorescu, care într-o zi de
april descoperea dragostea culorilor pentru mine, si Ion Gheorghe, cel care
m-a introdus în viesparul cenaclurilor literare bucurestene, apoi Grigore
Hagiu, Dan Laurentiu, Vladimir Streinu, Aurel Rãu, Cristian Simionescu,
Viorel Savin, Cezar Ivãnescu, Ileana Vulpescu, si, în mijloc,
Eugen Lumezianu, Marin Porumbescu si Laurentiu Fulga.
Laurentiu (Laur,
cum îi spuneam eu) mi-a intuit ca nimeni altul rãnile si fracturile
ascunse sub voalurile senzualitãtii si nonconformismului si, amestecîndu-mi
poezia cu povestile lui stranii si obsesive, mi-a preparat balsamuri, si mi-a
asezat degetele pe jumãtate tãmãduite din nou pe condei.
Cred cã mai pot cita din memorie dedicatia lui din octombrie 1977 pe
fila romanului "Fascinatia": "Domniei sale Doamnei poetese si fascinatie Francisca
Ricinski, pentru care sufletul nostru continuã sã sufere si
sã spere cã toate depãrtãrile dintre noi pot fi
învinse, cel putin prin mijlocirea cuvîntului tipãrit,
si de aceea urarea unei reciprocitãti egale si de duratã în
istorie"...
Cînd la
un an de la moartea lui Fulga, aflîndu-mã la Bucuresti, am încercat
sã-i gãsesc mormîntul, m-au atacat dulãii neortodocsi
ai paznicului de la Bellu. Întîmplãtor eram îmbrãcatã
în rosu, precum doamna din "Straniul paradis". Cine stie, poate cã
într-o zi nu-mi va mai fi greu sã public din scrisorile lui cãtre
mine...
Stii, Cassian,
presimteam cã întrebarea ta, desi atît de cuminte si de
fireascã, va misca pãmînturi si trezi umbre. N-am fugit
de ea, dar, acceptînd-o, nu puteam sã-ti rãspund altfel
decît evocînd, adicã dînd ceasurile înapoi
si uitind de spatii procustiene si... tipografice. I'm sorry, îti promit
cã voi încerca sã fiu mai concisã.
Victimele dintîi ale literaturii
mele au fost copiii
- Puteam sã te întrerup, dar
n-ar fi fost pãcat sã-ti mutilez evocãrile, care pentru
mine si alti colegi, ca sã nu mai vorbesc de cititorii revistei, ilumineazã,
chiar dacã numai fragmentar, fatete nebãnuite si aventuri ale
sufletului unor scriitori binecunoscuti? Acum însã te readuc
la oitele noastre albe si negre. Prima ta pasiune a fost scrierea cãrtilor
pentru copii etc.
- “Victimele”
dintîi ale literaturii mele nu au fost copiii foarte mici si nici cei
putin mai rãsãriti. Volumul de versuri "Cãlãtorie
prin copilãrie" (Editura Ion Creangã, 1977), ilustrat de excelentul
grafician Dan Erceanu, marca într-adevãr debutul meu editorial,
dar asa cum nota un critic în cotidianul constãntean de atunci,
apropierea mea de universul copilãriei era cu atît mai notabilã,
cu cît pînã acum nu mã manifestasem în acest
gen, fiind cunoscutã în schimb ca autoare ale unor "remarcabile
poeme pentru cei mari, apãrute în reviste sau citite în
cenaclul tomitan "Poesis", al cãrei membrã fondatoare eram.
Îmi amintesc si de un ziarist, care în cadrul interviului luat
la aparitia acestei cãrti pentru copii nu-si putuse disimula mirarea.
"Eu vã cunosteam un alt univers tematic", îmi spuse el si cita
din suita mea de poezii pentru mare: "Eu am iubit atunci o mare/ ori însãsi
marea-aceasta/ mi-a curs în capilare?"...
Mã întrebi
cum am ajuns sã fac asa ceva, de parcã nimeni înaintea
mea nu si-ar fi întors deopotrivã ochii si sufletul cãtre
copiii ce cresc si cãtre cei vesnic copii. Dar Nina Cassian, Damian
Ureche, Constanta Buzea?
De ce totusi
“Cãlãtorie prin copilarie”? Pentru cã, de fapt, toata
viata e, metaforic vorbind, o cãlãtorie cu popasuri în
tinutul bucuriei, al lacrimilor si cucuielor... Scrierea unei cãrti
despre si pentru copii e un dar de puritate pe care scriitorul si-l face în
primul rînd siesi. Fãrã a-mi face neaparat "autobiografia
vîrstei infantile", dupã cum scria, în 1978, Laurentiu
Ulici în recenzia sa din "Romania literarã", reusisem sã
scriu cîteva poezii, "a cãror expresivitate transcede simplitatea
versificatiei impusã de rigorile temei si de vîrsta destinatarului,
pentru a se instaura într-un spatiu al sugestiei.
- În ce
context ti-a apãrut volumul “Surprizele jocului”?
- Aprecierile
lui Ulici la adresa autoarei care "vãdeste calitãti poetice
dincolo de specificul genului acesta, oricum dificil al poeziei pentru copii",
precum si un premiu pentru "Cãlãtorie prin copilãrie"
si pentru un alt text, învesmîntat muzical de Laurentiu Profeta,
m-au motivat sã nu rãmîn la aceastã carte. Asa
m-am fãcut vinovatã si de "Surprizele jocului" si de alte scrieri
pentru copii, în vreme ce cãrtile de poezie pentru cei mari încã
întîrziau sã se nascã... Unele poeme au ajuns în
sertarul lui Mircea Ciobanu, la Cartea Româneascã. Cum la plecarea
mea în strãinãtate manuscrisul nu fusese încã
înscris în planul editorial, mi l-am retras..
"Surprizele
jocului" (jucat în teritoriul subtire dintre real si fantastic si întregit
în ciclul secund al cãrtii de un nãstrusnic ABC cosmic)
mi-au apãrut în 1980, cu putin înainte de plecarea mea
în Germania. Încredintasem manuscrisul lui Mircea Radu Iacoban,
pe care îl cunosteam din anii "estudiantini", si care atunci era Directorul
Editurii Junimea, deoarece îi apreciam discernãmîntul si
seriozitatea de editor. Pe de altã parte aveam nevoie de iluzia, cã
prin aparitia cãrtii, pe care o dedicasem fetitei mele Fulvia, la o
editurã moldavã nu mã rupeam total de tinutul natal.
- Ai scris si
continui sã scrii piese de teatru, dar tot pentru copii. De unde aceastã
chemare?
- Nu stiu dacã
e vorba de o chemare anume. Stii ce scria acum 20 si ceva de ani în
revista "Cronica" poetul Emil Brumaru, care asistase la premiera piesei mele
"Jucãriile au inimi" de la Teatrul pentru copii si tineret, în
regia molipsitoare a lui Constantin Brehnescu?! Voila: "Fiindcã, e
lucru stiut, noi sîntem anume fãcuti pentru asta: sã aibã
cu cine se împrieteni jucãriile".
Iar eu însãmi,
asa cum declarasem si la Zilele Teatrului pentru copii de la Iasi din vara
lui 1978, mã întorc adesea la gîndul lui Baudelaire despre
copiii care-si demonteazã cu înfrigurare pãpusile, scormonind
în pieptul de vatã dupã o inimã pulsînd cuminte.
Dramaturgul
care scrie pentru copii si simte cã o poate face fãrã
fard si schimonoseala este o fiintã care trãieste cu frenezie
starea de copilãrie si crede cu ostinatie în simbolul inimii
jucãriilor, lipite de inima copiilor, în sansa efortului pentru
salvarea candorii în lume. De unde un teatru dator sã caute rãspunsurile
la acel fundamental "de ce?". Si, de unde, fireste, fãrã a trãda
poezia, încrederea în aceastã mai tînãrã
iubire a mea.
Sper ca piesa
la care încã lucrez sã cîstige sufragiile Teatrului
"Luceafarul", unde îmi doresc sã fie pusã în scenã
si jucatã, si fireste, sufletul copiilor spectatori.
Non, je ne regrette rien
- Ai scris si scenarii pentru filme de animatie.
Cum ai ajuns sã faci asa ceva?
- Mã
fascinase dintotdeauna ritmul alert al filmelor lui Disney. Punea atîta
vioiciune în personajele sale, încît acestea pãreau
a nu obosi niciodatã. Si apoi învierea lor, de un firesc aproape
obraznic, de parcã n-ar fi fost fãcute praf ori piftie. Nu stiam
mai nimic despre arta si tehnica filmelor de animatie, dar as fi vrut sã
pãtrund în aceastã fabricã a iluziilor, care era
Animafilm, unde se hotãrau ispravile fãpturilor cu inimi de
celuloid. Mi-ar fi placut sã asist la suprapunerile savante de imagini
si figuri decupate, prin care se reda fluxul miscarii si al vietii. Într-o
discutie cu Marietta Sadova (cu care Eugen Lumezianu si eu ne împrietenisem
la un recital de poezie al Cenaclului Poesis) am pomenit si de intentia mea
de a scrie un scenariu pentru un film de animatie. Distinsa regizoare, pe
care o vizitam destul de des în Bucuresti, i-a povestit într-o
zi sefului de productie de la Animafilm, ing. Aurel Popirad, despre „ambitiile
de scenaristã ale unei poete constãntene“ etc. M-am prezentat
la studio cu un prim expose, un fragment de Fantasy despre aventurile a doi
copii si ale unui peste-robot în adîncurile mãrii. Ideea
a plãcut, mega-regizorii Victor Antonescu si Laurentiu Sârbu
au plãnuit imediat un serial lung pe care l-am botezat „Aventuri submarine“.
Scenariile acestui serial le-am discutat în detaliu cu cei doi regizori
si adaptat sau conexat la viziunea lor. Atunci am cunoscut-o pe Lucia Olteanu,
directoarea Studioului „Animafilm“, si pe apreciatul regizor Adrian Petringenaru,
de la care fata mea avea sã primeascã un cãtel de plus
cu urechile pleostite, care si acum stã de pazã la usã.
Ulterior, serialul nostru a primit un premiu ACIN si altul în Italia.
Dupã plecarea mea din tarã, Victor si Laurentiu au continuat
sã lucreze la acest film, scriindu-si, pe aceeasi idee a mea, singuri
scenariile. Ceea ce m-a întristat, însã, a fost stergerea
numelui meu de pe peliculã. Nu din vanitate spun asta.
- Ce a determinat
plecarea si stabilirea ta definitivã, la începutul anilor ’80,
în Germania?
- La aceasta
întrebare un rãspuns scurt: m-am cãsãtorit cu un
prusac si el mi-a zis: follow me! (pe atunci era engleza limba noastra de
bazã). El nu a vrut cu nici un pret sã se stabileascã
în România. Atît la cununia civila cît si la nunta
modestã de la Mamaia i-am avut alãturi pe Eugen Lumezianu, Marin
Porumbescu si Sorin Rosca.
As vrea sã
mai pot cînta precum Edith Piaff: "Non, je ne regrette rien".
- Scrii poezie
în românã si în germanã la fel de usor? Sau
acum te traduci din germanã în românã?
- Nu sînt
o acrobatã si nici o îmblinzitoare de cuvinte. Textele mele îsi
cautã “ab initio” limba de expresie - româna sau germana. Nu
e usor si nici reconfortant sã gîndesc de atitia ani permanent
într-o limbã densã si contorsionatã precum germana,
pe care nu am mostenit-o din leagãn ori din aule, ci am cules-o plebeic
de pe strãzi sau în lupte donquijotesti cu gramatici si dictionare.
Învãtati limba rusã cîntînd!, suna un slogan
radiofonic de pe vremuri. Eu am învãtat limba germanã
bocind si-njurînd... Mã durea limba în gurã de-atîtea
sunete dure si triviale, dar nici limbii germane nu îi mergea mai bine.
Într-o zi însã, împiedecîndu-mã de picioarele
de hipopotam ale unor cuvinte, le-am auzit pentru prima oarã plîngînd.
Plînsul lor era atît de fragil si de transparent, încît,
fãrã sã mai ezit, le-am culcat lîngã mine,
învelindu-le cu o foaie de caiet. Dar ele n-aveau astîmpãr
si si-au tot schimbat locul. Asa s-au scris primele mele versuri „teutone“,
cum le spui tu. Crezi cã ce-ti spun e doar o alegorie?
- Te consideri
poetã germanã sau/si românã?
- Îti
spuneam la început cã sînt o fiintã cetoasã
si translatorie. Ar putea fi poeta altfel? Însãsi întrebarea,
devenitã elipticã, ar putea servi drept rãspuns: o undinã
sau/si de Siret. Dar poate cã întrebãrii tale cu iz hamletian
i s-ar potrivi si aceastã imagine de paradox: ursa brunã
clocind ouã de pãunitã sub un pod de pe Rin.
- Esti redactor
si co-editor la o revistã literarã, “Dichtungsring”, ce apare
la Bonn. Spune-ne cîteva din “secretele” unei astfel de reviste pe plaiuri
teutone.
- Fondatã
în 1981 în Bonn si Bochum de cãtre Alfons Knauth (autorul
faimoaselor salate de cuvinte si profesor de romanisticã la Universitatea
din Bochum) si alti doi publicisti, revista de literaturã „Dichtungsring“
recurge frecvent la mijloace multilinguale, rãmînînd si
în acest mod fidela rolului intercultural asumat. Genul de scriere a
fost dintotdeauna liber: poezie si prozã, eseu si articol stiintific,
epistolã si teatru radiofonic. Lucrãrile de graficã si
fotografiile armonizeazã sub aspect stilistic cu textele literare.
În scopul de a contura mai pregnant absenta frontierelor literare, redactia
a optat pentru teme de numãr. Cîteva exemple din ultimii ani:
Nr. 17/18 - Poezia concretã; Nr. 19 – Schimbare de loc; Nr. 21 - Poetica
poliglotã; Nr. 22 – Translatio; Nr. 24/25 – Corespondente; Nr. 26 –
Enrique Gomes Correa, ultimul surrealist; Nr. 27 - Post-scriptum; Nr. 30 (jubiliar)
– Fragmente.
Fãrã
a fi elitarã, „Dichtungsring“ se distinge si rezistã în
pleiada celor aproximativ 500 de reviste literare mari, mici si revistute
editate în Germania prin caracterul sãu insolit si tendintele
experimentale.
Nu cunosc o
a doua revistã germanã, care, editatã fiind de un grup
de idealisti, sã-si deschidã atît de generos paginile
pentru poetii români contemporani.
Unul din secrete,
daca vrei, este tocmai acest idealism. Dorinta de a apãra pe cît
se poate fiinta literaturii într-un spatiu invadat de însemnele
materialitãtii, si care astfel e din ce în ce mai putin „tara
poetilor si a filozofilor“, ne face inventivi, dar nu concesivi. Buzunarele
pe jumãtate goale înseamnã desigur stress si o oarecare
incertitudine, dar ele nu te obligã la nici un compromis. Apoi autorii
învatã cu timpul sã deosebeascã un profil de altul,
sã compare nivele, concepte si solutii artistice. Asa am ajuns bogati
în colaboratori din toate zãrile pãmîntului. Dintre
autorii care au semnat pînã acum în „Dichtungsring“ as
aminti aici pe Friederike Mayröcker, Lutz Rathenow, Jose Maria Sotillos,
Julien Blaine, Gerard Duchene, Pierre Courtaud, Wladimir Krysinski, Aglaja
Veteranyi, Pierre Garnier. Colaboratorii nostri sînt într-un fel
idealisti ca si noi, editorii si redactorii Dichtungsring-ului, dacã-mi
permiti acest genitiv hibrid, din moment ce ei au acceptat clauza nerecompensãrii
(tiparitã constant, din prudentã juridicã, pe pagina
de Impressum). Gruparea scriitoriceasca din jurul revistei functioneazã
însã ca orice altã asociatie. Nici o deosebire de statut
juridic si procedurã notarialã între noi si o asociatie
a jucãtorilor de popice sau de protectie a cãrãbusilor.
Fiecare membru contribuie anual la finantarea numerelor revistei cu o sumã
ce reprezintã costul de productie pentru 10 respectiv 5 exemplare (în
cazul studentilor , a somerilor sau a celor fãrã resurse materiale
proprii). Restul se acoperã din abonamente si, ca mai peste tot în
lumea artelor , din inserãri de reclame „compatibile“ cu stilul revistei,
precum si din sponsorizãri spontane.
Rolul atelierului este mai mult didactic
- Conduci un atelier literar în orasul
poetei-reginã Carmen Sylva (Neuwied). Este echivalentul a ceea ce se
întelege la noi prin cenaclul literar?
- Nu. Participarea
la Atelierul literar presupune o înscriere prealabilã si plata
unei sume fixe forului organizator în scopul remunerãrii mentorului
acestui atelier. Grupele sînt constituite aproape exclusiv din autori
începãtori sau care, dupã o fazã de initiere si
primele experiente literare, doresc sã adînceascã cele
aflate si sã-si perfectioneze tehnica scrisului. Ca si în cenacluri,
textele citite sînt analizate si comentate cu exigentã si simt
critic. Dar rolul atelierului este mai mult didactic, el neavînd viabilitatea
si nici posibilitãtile si autoritatea unui cenaclu de a descoperi talente
si a le însoti cãtre consacrare.
- Prin comparatie,
cum îti pare viata literarã, dar si literatura scrisã
astãzi, în cele douã tãri, România si Germania?
- Nu cunosc
viata literarã din România decît fragmentar, din revistele
literare pe care le primesc de la tine si de la Emil Nicolae, sau de la participarile
din ultimii ani la Colocviile de literaturã de la Piatra Neamt si la
Zilele Convorbirilor Literare. Am impresia cã în momentul de
fatã, în România, se întîmplã acelasi
fenomen de rãsturnare a raportului scriitor-cititor ca si în
Germania, în sensul cã numãrul autorilor de cãrti
îl depãseste cu mult pe cel al consumatorilor de literaturã.
Librarii nu mai comandã decît cãrtile care aduc bani,
în nici un caz poezie si romane psihologice, care sã îngãlbeneascã
în vitrine. Dar literatura îsi vede de drumul ei, si este bine
asa. Poetii scriu mai departe, chiar dacã suferã cã nu
mai sînt cititi ca înainte si au pierdut din venituri si din importanta
lor pentru comunitate. O întreagã filozofie s-a concentrat în
aforismul franzujilor: on revient toujours. Oamenii se vor întoarce
la poezie. Ochii se vor întoarce la carte.
Literatura care
se scrie în spatiul român e sub aspect tematic si artizanal cu
nimic mai prejos de alte literaturi. Dar, asa cum am mai spus-o si în
alte dãti, nu existã un interes major si autentic pentru cãrtile
si autorii ei din acest colt de pãmînt. Politica, cînd
nu dicteazã culturii, o instrumentalizeazã. în raport
de contextul economico-social si politic se publicã cãrtile,
anumiti autori, din anumite tãri, sau ale diferitelor etnii de emigranti
din Germania, toate aceste aparitii fiind conjuncturale si deci usor de mînuit
propagandistic. Nu mã refer aici desigur la editorii care nu au nevoie
sã-si rotunjeascã spatele si la cãrtile importante prin
ele însele. România nu este în momentul de fatã un
spatiu de acutã relevantã, iar proiectarea vesnic negativã
a societãtii noastre în occident (tarã de hoti, cu copii
ai strãzii ori ai nimãnui si cu tigani discriminati, mizerie
balcanicã) aruncã umbre si asupra culturii, nedreptãtind-o
si privînd-o de sansele de difuzare. Angajamentul singular si devotiunea
noastrã, a celor din diasporã, pentru scriitorii de acasã
înseamnã mai mult decît o picaturã într-un
ocean, dar nu ajung.
Iassy, mon amour
- Care îti sînt intentiile editoriale?
Vei publica, dupã o atît de îndelungatã absentã,
un volum în România? Cînd si unde?
- Am atîtea
dorinti si proiecte, cã nu stiu cu care sã încep. Cred
cã voi publica mai întîi, sub ingrijirea lui Valeriu Stancu,
un volum poliglot de poezie care, structural, va semãna întrucitva
cu ultima ta carte. Apoi voi aseza un alt manuscris în bratele de mãslin
ale lui Cezar Ivãnescu, si un altul pe fruntea ta. Iar în toamnã
sau în iarnã - premiera de la Teatrul „Luceafarul“.
Si daca totul
îmi va reusi, filmul nu se va mai numi „Hiroshima“, ci „Jassy,
mon amour“.
- Ce ne poti
spune despre poezie si minciunã, de altfel tema acestui numãr
din “Poezia”?
- Minciuna nu
stã numai cu regele la masã, ci si cu poetul. Însã
„minciuna“ celui care scrie nu e vesmîntul de purpurã aruncat
peste un trup plin de bube, ci însusi trupul, pe care cutitul sacru
al Poeziei îl purificã si modeleazã, dar îl si spintecã,
atunci cînd devine prea insistent si deci incredibil sau prea acaparator...
Starea de asa zisã minciunã a poeziei se naste adeseori din
ciocnirea si deconectarea a douã subiectivitãti: a furnizorului
de vrajã poeticã si a consumatorului ei. Poetul (se) minte atunci
cînd se ascunde sau fuge-n cuvinte, dar si cînd trãdeazã,
cu voie sau inconstient, mai mult decît tot despre sine. Poezia simte
înselãciunea si ori se retrage ofensatã, ori îl
provoacã pe trãdãtor sã se demaste singur.
Dar minciuna
are si dulcetile ei...
- Cîteva
cuvinte despre revista “Poezia”...
- Dincolo de
faptul cã as dori-o scrisã si desenatã pe un pergament
solid si cu litere ceva mai mari decit furnicile, sã zicem cît
ochii de pisicã si la fel de fosforescente, am pentru aceastã
revistã, botezata atît de simplu si de frumos, numai vorbe de
laudã. „Minciuni“ ti-am presãrat doar în traduceri, cãci,
stii doar de ce e capabil un traduttore! Dar nici nu mai stiu ce-am tradus,
poezii sau pe Sfintia Sa Poezia...
A consemnat Cassian Maria SPIRIDON
Home