Marius CHELARU

CÎTEVA CONSIDERATII DESPRE HAIGA,

ÎNTRE TRADITIE SI EXPERIMENT

Nu se stiu prea multe despre care ar putea fi prima dată cînd a fost folosit cuvântul haiga („hai” – de la haiku, „ga” – de la pictură, în limba japoneză; de aceea este numită adesea si „pictură haiku”). Ion Codrescu (în Imagine si text în haiga, Editura Herald, Bucuresti, 2008, p. 23), preciza că japonezii îl consideră pe Watanabe Kazan (1793-1841) drept primul care l-a folosit. Asta, adăugăm noi, desi, în Simply Haiku: An E Journal of Haiku and Related Forms, September-October 2004, vol. 2, no. 5, Jim Kacian scria că „Basho is easily the most popular subject for such haiga”. Jim Kacian avea în vedere diverse tipuri de haiga pe care le încadra în varii categorii. Astfel, de pildă, în discutia despre ceea ce denumea „Represen-tational versus Non-Representational Art”, nota că pentru primul tip Yosa Buson (cel despre care Stephen Addiss, în Haiga: Takebe Sōchō and the Haiku-Painting Tradition. Richmond, Virginia: University of Richmond, 1995, la p. 15, scria că ar fi singurul „care ar putea fi inclus la supravietuitori, atât ca mare poet, cât si ca mare pictor în istoria Japoniei”) ar putea fi un exemplu foarte nimerit, si exemplifica cu o haigape care o reproducem aici. Textul din haiga:
wakatake-ya
Hashimoto-no yujo
ari-ya nashi

care s-ar traduce:

tinerii bambusi
si curtezanele Hashimoto,
sunt acolo ori nu?

Părerile sunt împărtite si aici, discutiile purtându-se pe varii paliere, de la pictura chineză în stilul Song de Sud sau „nanga”, adoptată de literatii din epoca Edo, în Japonia, zen-ga, pictura călugărilor zen si, în oarecare măsură, a samurailor, pictura literatilor (bunjin) din scoala Shijō (numită si Maruyama; scoală de pictură japoneză fondată de Maruyama Ōkyo si un fost elev al lui, Matrsumura Goshun, pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea), ori moku hanga (gen de picturi cu/ si poeme pe lemn), sau gasan („picturi cu poem”), cum sunt denumite, de pildă, adesea, unele din picturile lui Morikawa Kyoriku , pe care sunt caligrafiate poeme de mâna lui Bashō (pe multe dintre ele apar semnăturile  lor caligrafiate astfel – Bashō Tōsei, sus dreapta, Gorōi Kyoriku ga, jos dreapta)… până la mai orice tip de altă reprezentare vizuală, dar nu… haiga.
Într-o carte binecunoscută, în epocă (La Peinture contemporaine au Japon, Paris, 1923, p. 17), Serge Elisséèv scria si despre Watanabe Kazan că „s'inspiraient des maîtres chinois aux vieilles traditions de la dynastie des Ming. Si drumul în Europa, în Occident, al haiga este unul care are, practic, începuturile relativ recente, în ce priveste perceperea corectă, apoi practicarea. De pildă, acelasi Serge Elisséèv scria (op. cit, p. 16 – o singură dată apare cuvântul „haiga” în această carte, ca si numele lui Watanabe Kazan): „Une note nouvelle se révèle dans le tableau du peintre Yosa Buson (1716-1783) qui était de la même école de Bunjinga; il peignait aussi des croquis touchant à la caricature et qu'on appelait des « haiga » à cause de leurs relations avec la poésie du style haikai”.
Revenind la Yuson, de pildă Makoto Ueda (în The Path of Flowering Thorn: The Life and Poetry of Yosa Buson. Stanford: Stanford University Press, 1998) nu era de acord cu sintagma Buson – artist vizual, în timp ce Papapavlou, Clare a scris „On Buson’s Haiga Illustrations for Basho’s Nogarashi kiko,” în Oriental Art 27.4 (1981-2). Leon Zolbord, la care vom reveni imediat, a scris un articol intitulat Death of a Poet-Painter: Yosa Buson's Last Year, 1783-84. Leon Zolbord, în Haiku painting, 1983, traducea o secventă din ce scria Watanabe Kazan despre haiga: „Esenta acestei arte înseamnă doar să schitezi sau să desenezi cât mai sumar posibil, să reprezinti ceva care atrage si retine ochiul dintr-o singură privire. Dacă am compara haiga cu modul în care se comportă oamenii, am putea spune că cel care este prea cumpătat, prudent si plin de elocventă nu ar fi bun de haiga. În schimb, omul spontan, care se conduce după instinct, va realiza lucruri demne de admirat în haiga ”.
Sau: John M. Rosenfield (în Mynah Birds and Flying Rocks: Word and Image in the Art of Yosa Buson, 2003) scria despre Buson (pe care îl considera în primul rând poet – „first of all a poet”) că era un pictor nanga, un poet de haikai, că realizat cam 800 de picturi, a compus cam 2.800 de hokku (remarcăm folosirea aici  a ambilor termeni, „haikai” si „hokku”) si a participat la „some 120 linked verse sequences”, a mai scris câteva proze, a alcătuit câteva antologii de „haikai” si a scris haibun. În opinia lui, pictura lui Buson combină „techniques derived from both, native and Chinese painting traditions”. Acestea ar tine, în viziunea lui, mai mult sau mai putin de „the academic flowerand-bird style then filtering into Japan through Nagasaki”, dar si de „the scholar-amateur style”, numit nanga sau bunjin-ga, cu care este adesea asociat Buson. Un capitol al cărtii lui este despre haiga, văzută oarecum ca „hybrid form of painting and poetry”; abordează si contributiile lui  Matsuo Bashō la dezvoltarea acestui gen, comparând, de pildă, o „haiga” a lui (Poarta către Bashōan) si o „collaborative haiga”, semnată de Bashō si Hanabusa Itchō, cu una a lui Buson, anume chiar cea discutată de noi, Vlăstarul de bambus (Young Bamboo).
                În Japonia mai sunt si alte nume vehiculate ca si creatori ai haiga – de pildă un student, Nonoguchi Rhyūho (1595-1669, despre care unii spun că el ar fi creatorul haiga sau că ar fi fost primul care a asociat caligrafia cu pictura, (desi în epocă acest obicei exista deja). Dar, mai ales, este folosit numele lui Bashō (cum am văzut mai sus si Jim Kacian scria asta), maestrul genului haiku, care picta si caligrafia cu măiestrie. În plus, s-au păstrat câteva opere în care pictura este realizată de elevul său, Morikawa Kyoriku (1656-1715), iar textul caligrafiat de Bashō. Multi cred, chiar dacă termenul nu exista („încă” sau „poate” spun unii), totusi, că Bashō ar fi de fapt primul creator de haiga. Este citată si creatia intitulată Pe o creangă vestejită (cca. 1682), publicată prima dată (autorul a modificat-o în alte versiuni) într-un jurnal intitulat Azuma nikki/ Jurnalul răsăritean/ de răsărit, în fapt o colectie de poeme haikai, editat de Gonsui în 1681, dar care a fost compus se poate în 1680, pe care o reproducem (caligrafia din această pictură, stil tanzaku – de formă rectangulară, 35 x 5 cm, pregătită pentru caligrafie, poezie – apartine lui Bashō ). Textul:
Kareeda ni
Karasu no tomaritaru ya
Aki no kure
Care s-ar traduce:
Pe o crengută uscată
s-a oprit o cioară
seară de toamna
(notă: aki no kure poate fi înteles/ tradus si ca „sfârsit de toamnă”)
                Cert este că astăzi, la instrumentele „clasice”(un capitol din cartea lui Ion Codrescu, creator notabil de haiga, considerată de referintă la noi, se intitulează Instrumente si materiale), pensula, tusul si hârtia s-au adăugat (după unii acestea chiar au fost înlocuite de) tehnica fotografică (se discută despre „foto-haiga”), imaginea digitală sunetul s.a. Tendintele în compunerea haiga îmbracă azi de multe ori (sau adesea?) (si) haina experimentului. Astfel, auzim despre haiga transcendental, bubble haiga, haigacollage, stitchaiga s.a.
Internetul, folosirea lui pe scară la largă a facilitat trecerea spre acest gen de experimente din motive variate. În revista Poezia, numărul de primăvară, 2008, în textul intitulat Lirica niponă si spatiul virtual în România enuntam mai multe aspecte legate de folosirea internetului si unele foloase/ consecinte la noi si peste hotare. Acum, de pildă, la noi creatorii au publicat recent on line lucrări tip foto-haiga „în lant/ în echipă” , din care reproducem trei exem-ple, semnate de Dan Norea, Magdalena Dale si Cristina Rusu .
Discutia despre cum anume afectează ceea ce numim „modernizare” varii forme de poezie, în spetă niponă, cum este cazul haiku, poate fi extinsă si pentru haiga. Cred că aceste „experimente”, dată fiind publicarea pe net, era de presupus că vor lua amploare si vor apărea diverse tipuri de opinii/ întelegere a haiga. Însă, subliniind aportul indiscutabil în cresterea gradului de în informare/ circulatia informatiei pe care îl are internetul, revenim la aceeasi discutie, justificată – de la ce moment un gen „modernizat” mai rămâne ceea ce a fost initial si de când devine ceva… „post” (aici „post-haiga”, extrapolând). În fond, dincolo de anumite principii legate de amprenta personalitătii în trăsătura de penel si modul de încadrare al întregului pe coala de hârtie, de obiectul în sine, sunt si alte discutii legate de cum anume se modifică raportul textului cu suportul si cu imaginea în sine, cum anume este definită/ folosită/ creată imaginea si, apoi, în consecintă, întregul numit cu un cuvânt la care se adaugă „sufixul” sau „prefixul”, după caz, „haiga”. Si, nu în ultimul rând, raportul dintre estetica si forta de reprezentare cu întreg corolarul care tine de obiectul/ creatia executată manual. În fond, să nu uităm, discutiile despre haiga, din multe puncte de vedere, relativ la aceste tipuri de experimente, se poartă în termeni apropiati (paradoxal sau nu) celor despre evolutia artelor vizuale (a picturii în spetă) occidentale.
Un alt palier al dezbaterii vine, dincolo de importanta materialelor (cerneală, hârtie), implicit, ca parte a felului în care se vede relatia pictură-scris (nu uităm nici consideratiile legate de diferentele multiple dintre alfabetele/ scrierile chineză si japoneză – hiragana si katakana, si combinatiile cu chineza – si cele apusene) si, desigur, si al „translatiei” de termeni (am în vedere si semnificatia incumbată) dintr-o limbă în alta. Într-un text intitulat Haiga and pictorial writing. About ut pictura poesis and the relation between poetry and painting in Western countries compared with Japan, Sabine Savornin scria: „The haiga is a Japanese artistic practice that still remains quite unknown in Western countries. It took shape in the 17th century and combines in a very closely way poetry an painting. Both – poetry and painting– are realized all together, on the same sheet of paper or hanging scroll, using the same media – water, ink and brush – and requires the same art i.e. calligraphy. Consequently, could this practice be considered as an écriture picturale?”. Sabine Savornin considera, ca si altii, că de fapt haiga este o artă care, prin ceea ce înseamnă, este diferită si de poezie si de pictură, luate separat. Si Addis, în cartea amintită, la p. 14, scria, discutând istoricul acestui gen, despre pictura si poezia care compun o haiga: „Since they are both created with the same brush and ink, adding an image to a haiku was such a natural activity that there is no direct evidence of its first occurrence”, si lăsând locul concluziilor implicite, mai scria că deoarece „Haiku is an abbreviated form of poetry that evokes more than it directly states” (p. 9), si haiga este mai mult decât „pictură” si „text”.
Concluzionând, este evident că cele două „directii” (adeptii variantei „clasice”, care tin la păstrarea ideii de scriitură pe hârtie, cu mâna, si cei ai internetului) se situează, evident, pe pozitii dificil de conciliat cu totul. Dacă în haiku ideea/ argumentatia unor „inovatii” gen „cuvânt cheie/ keyword”, în loc de kigo, de pildă, a fost discutată într-o largă paletă de semnificatii, de la sintagme precum „haiku produs de export” care trebuie, asadar, să suporte vrând-nevrând anumite consecinte pentru „altoire”, „adaptare” la alte locuri decât Japonia, la haiga treburile nu sunt deloc mai simple, cred. Cert este că numărul celor care acceptă aceste schimbări într-o măsură tot mai mare este (cel putin după ce citim, asta neexcluzând si faptul că ei care nu sunt de acord, care preferă „căile clasice” au renuntat să scrie si îsi văd de ale lor pe alte căi mai putin în atentia noastră) în crestere, si este de subliniat încă o dată rolul internetului, fie el pozitiv, cum spun unii, sau mai putin benefic în acest caz, după altii.