ESEU
Marius CHELARU
Omar Khayyam –
o pagina din cartea poeziei lumii parfumată de mister
Limba persană a dăruit lumii multi poeti aparte, ale căror nume au străbătut secolele, steaua unora ridicându-se tot mai sus, a altora acoperindu-se mai mult sau mai putin de colburile uitării. Unul dintre acestia este Omar Khayyam.
Dar cine a fost Omar Khayyam? Ceea ce citim astăzi fie sub denumirea de rubaiate, fie de catrene sunt sau nu poemele lui? A fost sau nu adept sufi? Cât este adevăr si unde începe fictiunea în toate astea? Cum arată Khayyam în limba română?
Unul dintre cei mai căutati poeti pe piata noastră de carte (si în lume) este Omar Khayyam, personaj cu biografia, dar si opera (în special cea poetică) acoperită de ceturile istoriei.
Prima dată, din cîte stim azi, Khayyam a fost mentionat de către un contemporan al său, Nezami Aruzi, din Samarkand (care se mărturiseste drept discipol al poetului), în lucrarea sa Patru discursuri , datată în 1156. Tot din aceeasi perioadă putem amintiM Istoria lui Beihaqi , scrisă probabil prin 1167, si al cărei autor, Abu Hassan Ali Beyhaqi, spune că ar fi fost discipol al lui Khayyam. Interesant este că ambii autori nu îl situează la sectiunea „poezie”. S-a spus si că si-ar fi ascuns poemele în timpul vietii. (Sadeq Hedayat). Din câte se stie, prima dată a fost amintit ca poet în Fecioara palatului , cartea în arabă a lui Emādeddin Kāteb al Esfahāni (1176/ 1177).
Omar Khayyām (18 mai 1048 – 4 decembrie 1131/ 1132 ), matematician, filosof si poet s-a născut la Esfahan, provincia persană Khurasān, activînd la Nishāpur, nod caravanier important, în vremuri complicate din cauza stăpînirii turcesti. Pseudonimul Khayyāmi ( fabricant de corturi ) l-a adoptat în memoria tatălui său.
Om educat, a lucrat la teoria numerelor rationale, ridicarea binomului la puterea n , a clasificat ecuatiile de gradul II si III rezolvîndu-le prin reducerea la intersectii de cercuri si parabole, are contributii la teoria paralelelor. A fost medic, astronom al curtii regale, îi sînt atribuite 14 tratate de matematică, fizică – s-a păstrat unul de algebră, tradus în multe limbi europene. Cunoscător al grecilor antici (Platon, Epicur etc.), din care a si tradus, a comentat Elementele lui Euclid, a fost conducătorul celor însărcinati să construiască Observatorul Astronomic din Merv, a prezidat grupul celor 8 astronomi care în timpul lui Malik Sah (1074) a reformat calendarului persan după calcule astronomice (reforma Djalāli). Si azi e pretuită în Iran opera sa în proză Nowruz Nāme ( Carte despre Anul Nou/ Cartea Anului Nou ).
Una dintre legendele despre viata lui, controversată, vorbeste despre prietenia cu Hassan-i-Sābbāh, bătrânul muntilor , seful sectei Hassassinilor ( hasisinilor ) de la care, s-a spus că vine cuvîntul asasin , si cu marele vizir Nezam al-Mulk.
Unii au spus si că a fost sufit, altii că nu. Este unul dintre aspectele de care se leagă acuzele specialistilor care au studiat (sau nu) posibila lui optiune spre sufism, relativ la cele mai semnificative deteriorări ale mesajului lui Khayyam de către cei care l-au tradus în Occident.
Dar, si asa, cît de sigur poate fi cititorul occidental că a înteles mesajul? Să ne amintim, dincolo de complexitatea translării din persană în română, de Rumi si complexa simbolistică personală (datorată si misticii sufi): samsi/ soarele , era de fapt prietenul său, Samsuddin-ē Tabriz (Sams-ē Tabriz ), intelectul era asemuit unui vînător, sufletul fiind cîinele. Poate alta ar fi calea noastră prin lumea poetului dacă am citi Rubāyātele cu un glosar de termeni/ expresii persane, poate si sufi. Khayyam a fost si filosof, om de stiintă, a stiut să cerceteze tainele universului...
După 1859, „tradus” fiind de Edward J. Fitzgerald în engleză (după adeptii sufi în manieră personală, cu alterarea mesajuluii; după altii termenul corect nu este traducere, ci „adaptare”), Khayyām este cunoscut în Occident si datorită poemelor de tip rubāyāt, gen care, fiind asemănător (două distihuri/ patru hemistihuri) cu catrenul, a fost „asimilat” în Europa cu această formă de poezie.
Sunt discutii diverse legate de distorsionarea si prezentarea „materialului” de bază din poemele lui Khayyam în haina epocii în care au trăit traducătorii, prin aceasta fiind „transformate” într-un melanj de mister/ exotism întretesut cu elemente legate de morală si social/ politic din contemporaneitatea britanică victoriană (în cazul lui FitzGerald ) sau franceză, în cazul lui Jean Baptiste Nicolas s.a..
Versiunea cu cel mai mare impact este datorată lui FitzGerald. Unii sufiti si/ sau specialisti iranieni/ arabi/ occidentali consideră că o versiune acceptabilă, care redă, „în măsura în care se poate în engleză”, opera lui Khayyam este a lui Govindha Tirtha (1941), Nectarul îndurării; mai nici un traducător occidental n-a luat-o în calcul.
Este dificil, după unii imposibil de analizat din punct de vedere stilistic poezia lui Khayyam prin traduceri/ adaptări, tocmai datorită dificultătilor în stabilirea unor echivalente pentru expresiile originale.
Poemele, si datorită scurtimii, desi nu abundă în referiri stricte la evenimentele vremii, comportă destule dificultăti din cauza rimei, ritmului etc., care constituie probleme complexe pentru traducător.
Poemele lui Khayyam îl relevă ca un adept al substantivelor/ verbelor, mai putin al adjectivelor, tropii necunoscînd varietatea cu care au fost dăruiti de multe dintre versiunile occidentale. Si aici, dacă ne raportăm la teorie, p ermeabilitatea lingvistică (Durchlässigkeit der Sprachen), disponibilitatea unei limbi pentru transferul de structuri într-o alta, ne conduce către punctele slabe (schwache Punkten) – structurile care manifestă goluri în ce priveste posibilitătile expresive globale, în care transferul lingvistic este favorizat de incompletitudinea paradigmelor existente ca atare . O problemă pentru oricine doreste să construiască punti între o limbă/ lume si alta. Nu de putine ori, c u dificultate putem descoperi în spatele unei expresii oarecare pe cea din limba lui Khayyam citind o metaforăeuropenizată. La multe dintre versiunile realizate după o altă versiune occidentală nu de putine ori expresiile originale sunt estompate, chiar „substituite”. Pe de altă parte, traducerea direct din original, din limba persană, desi este limpede că sunt de preferat din multe motive, nu oferă implicit garantia unei versiuni de calitate, plăcute, cu eludarea cu totul a celor amintite mai sus. Si, desigur, în discutie intră si calitatea, cunostintele de limbă, cultură, istorie, mentalitate ale traducătorului.
Este, de altfel, o problemă discutată cu precădere în cazul traducerilor din limbi orientale în limbi occidentale, dar nu numai. Studiind aceste aspecte, într-o cercetare aplicată Angela Loo Siang dă exemple de propozitii traduse, independent, din engleză în japoneză, înapoi în engleză, iar în japoneză: a relevat că pot fi diferente de abordare care pot da distorsiuni de întelegere. Uneori, ambiguitătile sintactice nu sunt definitorii, dar relevă si diferentele culturale. (am încercat acelasi lucru si legat de limba română, concluziile fiind asemănătoare).
În studiul oricărei limbi există, spunea Silverstein , pericolul confundării „ideologiilor lingvistice native” cu al analizei de limbă propriu-zise, as zice si prin raportarea la bagajul cultural. Sunt discutii si privind relatia limbă/ interpretare lingvistică – realitate , contextualizarea tipologică – influenta în compararea limbilor , limbă – gândire / cultură s.a. Studiul acestor relatii a relevat aspecte legate de cum/ dacă/ până unde se poate face disjungerea/ interpretarea la nivel semantic, conceptualizant s.a.
De altfel, există în subsidiar o dezbatere si relativ la „traducerea/ translarea” „gresită” dintr-o cultură în alta/ a bagajului cultural, a unor texte, a unor întelesuri, poeme s.a. În esentă si despre posibilitatea ca un text tradus să nu poată reda bagajul cultural aferent în limba în care este tradus, din motive diverse – de la incapacitatea translatorului de a surprinde tot corolarul de aluzii intertextuale s.a., la lipsa pur si simplu a mijloacelor lingvistice pentru asta. Sau să fie nevoie de multe explicatii conexe care ar putea îngreuna lectura foarte mult, mai ales dacă este cazul unui poem. Si nu este numai cazul limbilor persană, arabă sau japoneză.
Robin D. Gill scria că „limbile îndepărtate, prin definitie, au putine de împărtit. Strict vorbind, ele nu pot fi traduse, sunt pur si simplu prea multe care nu pot fi transportate”. Este, scria el, imposibil să „recreezi o asemănare cu originalul” fără să generezi „ceva neîntelegeri”.
Prin anii de început ai secolului al XX-lea, mai exact către 1920, lingvistul si antropologul american Edward Sapir, 1884-1939 (care, între altele, a studiat si limbile indigene nord-americane) si un fost student al lui, lingvistul (initial inginer chimist) american Benjamin Lee Whorf, 1897-1941 (a studiat si el unele limbi indigene de pe continentele americane, nahuatl, maya, hopi s.a.) au lansat/ sustinut o ipoteză care le poartă numele, „Sapir-Whorf”, cunoscută si ca „principiul relativitătii lingvistice”.
Conform acestei ipoteze, pe scurt, vorbitorii de diferite limbi se poartă/ gândesc diferit, influentati fiind tocmai de limba nativă. Altfel spus, limba ar fi si un factor important de natură gnoseologică, care poate influenta un individ vorbitor al uneia sau alteia cum anume percepe mediul înconjurător, pe ceilalti. În timp, teoria a fost folosită, discutată, combătută, negată. Cercetătorii, în cele mai multe cazuri, au privit-o cu amendamente, dar cu atentie, acceptând că, în anumiti parametri, limba poate influenta gândirea, dar nu în proportia pe care o considerau initiatorii ipotezei Sapir-Whorf. (notăm între altele că, în 1999, în siajul cercetărilor psihologiei cognitive, Sternberg enumera printre proprietă-tile limbajului comunicarea, simbolismul arbitrar, structura regulată, structura la niveluri multiple, dinamismul s.a.)
Edward Sapir scria, în 1921, despre relatia limbii cu literatura: „Languages are more to us than systems of thought-transference. They are invisible garments that drape themselves about our spirit and give a predetermined form to all its symbolic expression. When the expression is of unusual significance, we call it literature”. (Sapir făcea si o mentiune interesantă: “I can hardly stop to define just what kind of expression is «significant» enough to be called art or literature. Besides, I do not exactly know. We shall have to take literature for granted.”)
Poate că si la teorii de acest tip trebuie să ne gândim, întrucâtva, si să discernem atunci când avem în vedere „transplantul”/ „adaptarea” unei forme de poezie orientală în Occident. Si, poate, de multe ori, „traducerea” unei poezii ar trebui privită (având în vedere si forma, literele/ caracterele, cuvintele etc., dar si corolarul de idei/ sentimente/ corelatii pe care îl generează cititorului, în conformitate cu bagajul lui cultural, influentat de tipul de civilizatie din care provine) drept … o altă poezie, născută din varianta originală.
Există si opinia că traducerile duc la astfel de „diferente” si pentru că limbile diferite au structuri prozodice diferite . De altfel, multi întelepti arabi ori persani sustin, încă din vechime, că poezia în limbile lor este intraductibilă. Această idee este sustinută si de acele texte care, pentru a fi traduse , este necesar a găsi „echivalente” în noua limbă, care adesea nu mai au aceeasi încărcătură semantică/ conotativă s.a.
Discutiile se pot purta pe diverse paliere. În fond, vorbim despre limbajul unei societăti care trăia după norme radical diferite de a noastră. M. Foucault (L'ordre du discours, Gallimard, 1971. p. 17) scria că discursul adevărat era cel pe care-l rostea cel îndreptătit a o face, după un ritual cuvenit. A pătrunde într-un limbaj este dificil, pentru că în orice text actionează niste coduri (R. Barthes = textul este o formă de manifestare a unor coduri). Un text este manifestarea unor sentimente, trăiri, conceptii si reguli legate de gramatica vietii cotidiene a epocii respective.
Dimitrie Cantemir aprecia („Sistemul religiei mahomedane”) poetii turci, arabi si persani astfel: „Prin cugetări sublime, prin dulceata elocintei – căci rimele si compozitia sunt diferite de ale noastre – prin topica, frumusetea, abundenta si subtilitatea metaforelor… depăsesc în chip covârsitor pe greci si latini.” Iar despre poezie persană: „arta poetică la persani este nu numai abundentă, dar si foarte frumoasă si ingenioasă.”
Iranienii spun că poezia lor (scrisă în zabān-e sirian/ limbă îndulcită, dulce) este intraductibilă, o traducere fiind o haină falsă de cuvinte pentru întelesuri care nu pot fi adevărate decît în limba în care le-a smuls din tărâmul zeilor poetul. Si dacă mesajul lui Khayyam (chiar dacă nu a fost adept sufi, s-a spus că nu putem nega fără dubiu că a folosit elemente din simbolistica lor, cum au făcut si alti poeti) a fost distorsionat în versiunile occidentale, majoritatea celor care l-au citit pot spune, ca si Théophile Ghautier, că nu îl pot uita.
Azi, Omar Khayyām este una dintre figurile cele mai interesante din istoria literaturii universale, dar cu biografia acoperită de ceturile istoriei. Cu toate acestea, iranienii au început să îl „recupereze” abia, după ce a cunoscut un succes aparte în afara tării sale. Mai au de făcut pasi importanti pentru ca imaginea si poate chiar faima poetului să se apropie de cea din Occident. Si istoriile moderne ale literaturii persane relevă acest lucru; exemplu – Ahmad Tamīndārī, O istorie a literaturii persane. Scoli, stiluri si genuri literare, Teheran, Alhoda International Publishers, 2002. Autorul aminteste toate acestea, subliniind că, desi este recunoscut ca unul dintre poetii importanti care a scris „rubaiate filosofice”, desi se recunoaste amploarea pe care o au studiile despre opera sa în Occident s.a., în Iran situatia este nuantată.
Pe de altă parte, poate că si Occidentul începe încă are de lucrat pentru a descoperi cu adevărat poezia lui Khayyam, dincolo de imaginea creată prin versiunile de impact amintite… La urma urmelor, se întreabă unii, cât anume din versiunea lui FitzGerald mai este Khayyam? Cert este că cercetările recente si versiunile din persană în diverse limbi nu scad atractia publicului fată de poezia lui.
În tara noastră poezia lui Khayyam a pătruns prin adaptări după diverse versiuni occidentale, nu direct din persană. Acestea l-au făcut cunoscut, fiecare în felul ei, pe marele poet persan la noi, unele versiuni înregistrînd mai multe editii.
Au apărut, în timp, peste 20 de editii, fiecare cu aportul ei, în versiuni semnate de: I. Gh. Severeanu, Alexandru Vitianu, Al. T. Stamatiad, George Dan, George Popa (probabil cele mai multe aparitii), Paula Romanescu, Elisabeta Isanos, Otto Starck si Gheorghe Iorga (ultimii doi din persană).
Punând toate aceste editii fată în fată, dincolo de impactul la cititorii români si de analiza pe text, se pot trage o serie de concluzii interesante.
Valoarea unui poet este una si imaginea/ succesul la public este, de multe ori, altceva. Ce a adus succesul lui Khayyam? A contribuit această obturare a posibilului mesaj sufi? Dacă da, cît anume, dacă nu, care ar fi fost imaginea poetului la noi ? Ne putem întreba ce anume face ca un poet să aibă un astfel de ecou la public. Este vorba doar despre unul din atât de straniile si greu de controlat si explicat mecanisme care conduc la un anume construct în mentalul colectiv, cu atâtea fatete, aidoma unui diamant pe care fiecare îl vede altfel? Să fie, între altele, acel „exotism” si maniera în care a pătruns în Occident un factor notabil în siajul celor care i-a generat succesul aici, pe când în Persia această imagine s-a construit altfel tocmai pentru că acolo Omar era „acasă?
Sunt doar câteva dintre multele întrebări care s-ar putea rostui si la care nu este prea lesne de răspuns.
Poate că si acesta este un mister, la fel cum misterioasă este si povestea vietii lui, paternitatea poemelor si chiar poemele în sine, în sensul unei reprezentări exacte a fondului si formei.
Poate că e ceva care trece dincolo de toate aceste discutii, traducere sau nu, original sau nu, chiar dincolo de poezie. Poate că în viziunea noastră este ceva care tine de frământările omului, de sufletul lui, de viata însăsi si de modul în care Khayyam a găsit calea către formă si cuvânt.
Una peste alta, Omar Khayyam este o pagina frumoasă, parfumată de mister, din cartea poeziei lumii.
Text prezentat la 18 mai 2011, cu ocazia unui simpozion omagial Omar Khayyam, organizat de Ambasada Iranului la Bucureşti, cu participarea E.S. dl. Bahador Aminian Jazi, Ambasador al Iranului la Bucureşti, soţia sa, dna. Badrossadat Aminian Jazi, d l. Aasad Arsalan, Secretar I, şef Secţia Culturală a Ambasadei, prof. Mohammad Sadegh Basiri (Kerman University, Univ. Bucureşti, Secţia de Persană – visiting professor) ş.a.
Şi astăzi sunt controverse privitoare la datele naşterii şi morţii poetului.
Nowruz = ziua a noua, începutul anului nou la persani. Cartea a fost tradusă la noi de Viorel Bageacu.
Stăpînul cetăţii Alamut. A ltă ipoteză: numele vine de la haşiş, cu ajutorul căruia membrii sectei atingeau starea de nebunie extatică.
Jalaluddin Rumi, Meditaţii şi parabole (Masnavi-ê manavi), versiunea română Otto Starck, Ed. Kriterion, 2002.
După un mss. cu 158 de poeme datînd din 1460-1461, Codexul Bodleian.
Subiecte abordate şi în cartea lui Gheorghe Iorga – Omar Khayyam şi „complexele” mitului european, apărută la Universitas XXI, Iaşi, 2009.
E. Coşeriu, Sprachliche Interferenz bei Hochgeibildeten, în vol. Festschrift für Werner Betz , Tübingen, p. 97.
A.L. Siang Yen, English to Japanese – to What Extent Can Translation Be Accurate, în Translation Journal, vol. 6, nr. 3, iulie 2002.
Silverstein, Michael, Language structure and linguistic ideology , Proceedings of the 15th Annual Meeting of the Chicago Linguistic Society 2, p. 193-247, an 1979; Ideologiile lingvistice: „ any sets of beliefs about language, articulated by the users as a rationalization or justification of perceived language structure and use” – p. 193.
Grace, G.W., The Linguistic Construction of Reality, London: Croom Helm, 1987.
Whorf BL. 1956a. (1939), The relation of habitual thought and behaviour to language, în ed. Carroll JB, Language, Thought, and Reality: Selected Writings of Benjamin Lee Whorf, Cambridge, MA, MIT Press, 1956 p. 134.59; Whorf BL. 1956b. (1940), Science and linguistics, în Carroll JB, ed. 1956, op cit., p. 207.
Levinson SC., From outer to inner space: linguistic categories and non-linguistic Thinking, în The Relationship between Linguistic and Conceptual Representation , ed. J Nuyts, E Pederson, p. 13-45, Cambridge Univ. Press, 1997 – Levinson discută despre natura categoriilor limbajului faţă de cele ale gândirii pe niveluri structural (liniar, obligatoriu), social (pragmatic, public) ş.a.
Levinson SC, Bowerman M, eds., Language Acquisition and Conceptual Development , Cambridge Univ. Press., 1997
Robin D. Gill, în nota 1, cap. 5, p. 79, că Bekku Sadanori atrăgea atenţia asupra numeroaselor traduceri greşite din engleză în japoneză tocmai din cauza unor înţelesuri „aparent” descifrate, cauzate de diferenţele dintre sistemele lingvistice. R. D. Gill ,Orientalism and Occidentalism: Is the Mistranslation of Culture Inevitable?, 2004. Bekku Sadanori, profesor de literatură, translator, a scris mai multe cărţi de teoria traducerii, despre traducere şi implicaţiile actului traducerii, între care: Translating English Literature, Taishukan Tokyo, 1995.
Orientalism and Occidentalism: Is the Mistranslation of Culture Inevitable? , 2004.
Sternberg, R.J., Cognitive psychology, New York, Harcourt Brace, 1999.
În Language. An Introduction to the Study of Speech, 1921 (am consultat ediţia din 1939, aproape în acelaşi timp cu Whorf, B. L., The relation of habitual thought and behaviour to language, 1956), în capitolul XI, Language and Literature.
Ilsa Lehiste a studiat mai ales prozodia privind limbile baltice, dar a discutat şi despre comparaţia cu alte ţări, de pildă Japonia, dar putem aprecia unele concluzii/ aserţiuni ale ei şi relativ la subiectul nostru. De pildă scrie că „ The prosody of a language is crystallized in the prosody of poetry created in that language - în Rhythm of Poetry, Rhythm of Prose, în: Phonetic Linguistics , ed. by Victoria Fromkin, Academic Press, 1985, Pp. 145-155. De aici ajunge la o altă ipoteză, aserţiune, conform căreia „ the same prosodic structures will be realized differently in languages with differing prosody.” Discută despre relaţia dintre prozodia limbajului şi structura metrică a poeziei compuse de figurile reprezentative ale acelei limbi/ culturi, dar şi de anonimi, poezia folclorică, şi subliniază că, în accepţiunea ei, „aceleaşi structuri prozodice” înseamnă poeme compuse în „metri tradiţionali”, de tipul trohaic ori dactilic, discutând însă şi despre comparaţia cu structurile prozodice din alte limbi, cu prozodii diferite, între care şi japoneza – fapt care a fost citat/ discutat, aminteam, de Deborah Cole şi Mizuki Miyashita (în The function of pauses in metrical studies: acoustic evidencefrom Japanese verse ).
Fapt relevat, între alţii, în ce priveşte traducerea haiku, şi de Susumu Takiguchi, într-un eseu intitulat Can the Spirit of Haiku be Translated? , despre care vom mai aminti.
În limbile în care e tradus din persană puterea de atracţie a operei nu a fost diminuată.
