Marius CHELARU

Această rubrică îsi propune mai curînd semnalarea aparitiilor semnate de autorii plecati din România, ale cărtilor lor apărute mai ales în limba română, dar nu numai. Scopul este în primul rînd crearea unei imagini a activitătii, în acest domeniu, a comunitătilor române din afara granitelor, în măsura în care cărtile acestor autori ne vor parveni.

*
Născut în Caracal, după un zbuciumat început de drum în viată, a lucrat în mai multe orase din România, a fost bătut crunt la una din mineriadele care ne-au făcut atît rău. A emigrat în Germania, unde si-a refăcut viata. Lucrează ca factor postal si scrie versuri si proză, preocupat atît de schimbările de mentalitate ale generatiilor care vin, dar mai ales marcat de credinta care i-a dat puterea să meargă mai departe.
Volumul de poezii Singurătate (care în editia de fată cuprinde un fragment de proză cu parfum de copilărie, dar si alte texte de factură critică sau cu elemente de biografie) este caracterizat de autor drept „un strigăt în desert, un fel de preambul, de exercitiu preliminar” la un roman al său, Căteaua turbată, în care abordează aceeasi temă ca în Căminul (o viziune personală asupra desacralizării, demitizării, profanării care se adînceste pe fundalul „crizei devastatoare din marile orase… pline de dezmosteniti ai sortii”).
Simtindu-se un prigonit al destinului de multe ori („lasă-mi doar speranta în/ a-mi duce sufletul curat acasă. Restul/ este al tău tărînă, destin, soartă blestemată”), pentru autor lumea, cu proletari/ fără de stiintă si lumină/ si de ură” înfăsurati), demagogi (cu o sporovăială „cu tîlc/ satanic aproape/ mestesugită”), în care drepturile omului sînt doar un simulacru („avem dreptul…//  de-a ne lăsa pradă manipulatorilor pe care/ îi vom aplauda pentru sufletele noastre/ devenite păpusi de joacă”), în care „clipă de clipă vesnica/ flămînzită, nemultumită metropolă/ devorează/ buricele pămîntului”, credinta este singura salvare pentru autor. Dar si el, trăitor în astă lume, este marcat de tarele ei si de aceea scrie: „mă simt damnat pe vecie/ cîtă vreme/ nu voi recăpăta/ chipul si asemănarea Ta”. Cîteva versuri de dragoste (ca în Smaranda, Te iubesc sau Inima mea – poem în care unde parcă si iubirea este privită ca un voal în fata credintei) apar ca niste flori în asaltul ghearelor metropolei „pline de proletari/ uniti în dementă, alcoolism, prostitutie…/ încartiruiti fericiti/ în cotete ornamentate”).
Dincolo de o analiză stilistică sau de calitate, Octavian  Mihăescu ar putea fi privit mai curînd ca o voce aparte a emigratiei noastre, un om care si-a găsit pentru suflet drumul în credintă, încă îsi caută calea în viata de zi cu zi, apăsat de tarele trecutului său dintr-o România în care comunismul a lăsat urme adînci, trăitor într-o Germanie altădată otrăvită de nazism.

Octavian Mihăescu, Singurătate/ Einsamkeit, editie bilingvă: română – germană, poezie (versiunea germană: R.-F. Barth) si proză (versiunea germană: Sabine Krause), Editura Radu Bărbulescu, München, 2004, 80 p.