BIBLIOTECA ROMÂNILOR DE PRETUTINDENI
Marius CHELARU
Această rubrică îsi propune mai curînd semnalarea aparitiilor semnate de autorii plecati din România, ale cărtilor lor apărute mai ales în limba română, dar nu numai. Scopul este în primul rînd crearea unei imagini a activitătii, în acest domeniu, a comunitătilor române din afara granitelor, în măsura în care cărtile acestor autori ne vor parveni.
*
Lorian Carsochie, născut în Vrancea, azi domiciliat în Italia, a publicat mai multe volume, proză si poeme. Două romane i-au apărut la editura ieseană Timpul. Dacă în primul toate se petrec pe fundalul spectacolului „politic”, asa cum este el la noi, în al doilea intervin si elemente legate de viata românilor care au plecat în lume după 1989 în căutare de „succes” sau, mai simplu, pentru o viată cât de cât decentă.
Nesfârsitul anotimp al florilor. Despre politică sunt multe păreri. Mai toate au un punct comun – nu prea are de-a face cu morala (în opinia lui Păgânită „aprobarea ori condamnarea unui act oarecare sunt reductibile la pozitia subiectului care emite judecata.”). Anii de după 1989 au adus pentru români haine noi pentru bâlciul politic. Autorul „construieste” o lume a grotescului, în care e greu să dezlipesti tragicul de absurd, hilarul de straniu, politica e „primadona” cu zâmbet amar. Ce e politica? „Politica ar fi, deci, o dimensiune situată deasupra noastră, a oamenilor celorlalti, este adevărat, domnule presedinte?” Presedintele (Marin Pitigan) a răspuns, stăpân pe el: „Cu sigurantă!”. Personajele (cu nume sugestive: Cinghie, Bucigan, Pitigan Găină Femina, Buzoi Gavril, Păcăroiu, Pătărache, Mânzatu, Trâmbită Lăcrămioara, Corin Păgânită, Marica Buzatu, Golescu etc.) joacă într-o piesă în care fiecare îl „mănâncă” pe celălalt. Totul este o continuă luptă cu orice fel de arme, afară de cele morale/ normale (ce o mai fi normalul într-o asemenea „piesă”?!), care capitulează în fata „concretului”. Găunosenie, stupizenie, aberatie… De pildă, Marin Pitigan spunea: „Cunoasterea detaliată a trecutului si asumarea constientă a acestuia ajută la recunoasterea prezentului si la controlul viitorului.” Nimic nu pare a fi neîntinat în lumea (a se citi jungla) politicului, nici dragostea. Cosmin Golescu si sotia sa, Sabina, din „celebrul” Trandafiresti (trandafirii = floarea simbol a Partidului) discutau cu nonsalantă despre cuceririle „necesare” pentru ca sotul să izbândească în viată, în timp ce Sabina avea „problemele” ei de natură „sexuală” (mai putin sentimentală). Sabina a ajuns amanta lui Păgânită după un discurs al lui; atunci femeia s-a întrebat: „cum o fi arătând oare purcelul ăsta dezbrăcat? …„astfel iubirea-i gata.”
Idealuri? Constantin Caba, atins de germenii „idealismului”, e măturat din postul de „Inspector Sef al Culturii” la sat. Acolo „ideal” = înmultirea galinaceelor/ porcinelor certificând „siguranta zilei de mâine”. „Întelegând” în ce lume trăieste, primeste mâna „autocritică” întinsă de Corin Păgânită (pe care, la sfatul lui Pitigan, nu voise să-l „termine” când putea), lasă în spate convingerile si acceptă că… „asta e”. „Întelept”, lasă în urmă totul pentru a reveni în jungla „orasului politic”.Dacă există un alt personaj principal în afară de POLITICĂ? Greu de spus dar, totusi, sunt unele care au partitură mai „suculentă”, „mostenind” trăsături mai mult sau mai putin caricaturale din alura uitatului „Reáles” (Ceausescu). De pildă Marin Pitigan (plin de diplome si certificate de recunoastere din comune, orase, de la Papa – obtinută prin „reprezentant”) despre care, pentru că era născut pe 23 ianuarie, se spunea „Întâi ziua lui Pitigan, apoi Unirea!”. Cine era? „Un ziarist întrebase: „Domnule presedinte, începutul ascensiunii dumneavoastră, ca om politic, vi-l mai amintiti?” Tăcerea presedintelui fusese mult mai lungă, iar la capătul ei sosise si răspunsul: „Nu!” Si „cine nu e cu noi e împotriva noastră”! Marin Pitigan „descoperise un ziarist care rânjea cu nerusinare, în timp ce-i urla vecinului sau ceva despre „agramatul acela din Bucuresti”, despre prietenul său adică, înalta oficialitate a prefecturii capitalei.” Seara ziaristul a fost dus de urgentă la spital după ce patru „derbedei în stare de ebrietate îi sfărâmaseră acestuia oasele.”
Cine sunt „favoritii” acestor personaje? Cei care îi vor „mânca” la „momentul potrivit”. Un favorit al „Sefului” era Corin Păgânită, viitor partener sexual (amant ar fi mult spus) al Sabinei, doctor în istorie, alunecos, greu de caracterizat altfel decât un ins abject, periculos. „Iubea stiintele juridice dar ura savantii în viată, adora filozofia si dispretuia tinerii reprezentanti ai curentelor ce se manifestau si-n tara lui, era înnebunit după cărtile de proză bună, dar nu putea admite ca un prozator de valoare să fie în viată încă si, mai mult decât atât, să aibă patruzeci si unu de ani, asemeni lui, si cu atât mai putin tolera ca acel prozator să aibă o vârstă biologică inferioară lui”. Probabil personajul asupra căruia insistă cel mai mult autorul este Păgânită. E o lume în care, după un bătrân lider politic (Mânzatu): „libertatea democratică este o femeie frumoasă, pe care oamenii politici si bogătasii o manevrează ca pe o târfă, oamenii de stiintă si cei de spirit o tratează ca pe un fenomen, artistii o cântă, poporul o venerează fiindcă n-o va atinge niciodată si, cu atât mai putin, o va avea. Pentru ei rămâne un ideal frumos si nobil, asemeni tuturor idealurilor.” Mixajul dintre absurd, hilar, grotesc si stupid e un „liant de bază” folosit de autor. Exemple ar fi destule, de la decizia lui Pitigan de a transforma judetul „lui” în „prima provincie europeană”, cu tot bâlciul: unii sunau să se intereseze de „pasapoarte, limbă oficială etc.”, presedintele si primul ministru pentru felicitări: „Într-o lună de zile, usor-usor, azi un judet, mâine altul, devenim membri ai Uniunii Europene la nivel de tară!” dar, cum era si firesc pentru lumea pe care o descrie autorul, „initiativa” se termină cu un fiasco de zile mari, pentru că, la intrarea coloanei oficiale care venea la Iasi să sărbătorească, pe un indicator, în loc de „provincie europeană” scria… „PROVINCIE AERIANĂ”.
Iar, după un final precipitat, dacă cineva ar ajunge la Trandafiresti ar descoperi că locuitorii sunt cultivatori de… ciuperci. Drept pentru care „vocile din popor murmurau: „Aha, nu o să ajungă niciodată ciuperca ce a fost trandafirul!”, sedusi probabil de o certitudine de neignorat: trandafirul este floare iar ciuperca nu!” Sau, poate, mai potrivit pentru încheiere ar fi un fragment din jurnalul lui Caba: „oamenii locului ăsta nu trăiesc viata la modul tragic si ireversibil… ci sunt cetătenii unei republici din care numai ei fac parte, un fel de tară a nimănui, între granitele vietii si ale mortii.” Oricum, „scopul scuză mijloacele” si oare „a văzut cineva un mort trezit la viată, în urma procesului de constiintă al unui partid sau al altuia?” Este o călătorie într-un nesfârsit anotimpdintr-o lume stranie, în care nimic si nimeni nu pare să mai aibă vreo urmă de umanitate, totul e, dacă nu de vânzare, oricum „la schimb”. Un loc care, întâmplător, seamănă cu România, în care, întâmplător… nimeni nu seamănă cu nimeni.
În Planeta fericitilor (un fel de „continuare” a primului roman) firul „povestii” se desfăsoară pe trei planuri narative: unul este legat tot de Trandafiresti (cu trimiterile deja discutate), al doilea gravitează în jurul presedintelui Bidon Pingelescu, al treilea este centrat pe un tânăr inginer, Liviu Mordache, emigrat în Italia în 1993.
În ambele romane „mixajul” dintre absurd, hilar, grotesc si stupid este folosit de autor, pentru a creiona o lume care parcă ne-ar fi aproape… dar, întâmplător, nimeni nu seamănă cu nimeni din viata reală…
Lorian Carsochie, Nesfîrsitul anotimp al florilor, 11/19 cm., 134 pag, Planeta fericitilor, vol 1., 158 p., romane, Editura Timpul, Iasi, 2004 si, respectiv, 2008.
