Marius CHELARU

Un drum

prin oglinda unei lumi, către sine

 

În anul 2007, la editura Muzeului Literaturii Române, Bucuresti, Daniel Stuparu a publicat un volum de proză fantastică intitulat Oglinda Venerei. Liviu Antonesei îl cataloga drept „un foarte scurt roman initiatic, sosit cumva din rătăcirile straniului Hoffmann si delicatesele divinului Sadoveanu în acelasi timp”; „îmbibat de semnele realitătii simbolice, de trimiterile, aluziile si sugestiile culturale”.
Daniel Stuparu are, fără îndoială, un bagaj de lecturi bine ales si bine garnisit, si aceasta se vede încă din start. Alegerea numelor (chiar de la Cristian Ruja, protagonistul, si Lili, prietena sa), modul în care se „leagă” episoadele, cuvintele respirând printre literele cabalei, tratatelor ermetice, ori versetele unor poeme ale unor autori mai putin „căutati”, împletirea dintre straniu si simbol, referintele livresti, citatele, voalul de sugestii s.a., toate acestea sunt folosite într-un mod original pentru a construi astă „călătorie” spre a fi oferită cititorului.
Totul pare să pornească de la un fapt aparent banal – un băiat vede o fată într-un parc, apoi aceasta se întâlneste cu un tip, el o urmăreste si… misterul capătă alte întelesuri, care se întrepătrund si se împart pe alte si alte căi. De aici episoadele se însiruie/ înlăntuie, din Bucuresti drumul duce în munti, acolo unde un castel pare să fie aidoma unei oglinzi cu două fete – a realului si a fantasticului; apoi drumul duce din nou în oras, la teatru, la universitate, în biserică. „Intră în scenă” un manuscris secret, scris în ebraica veche, Aesch Mezareph, despre care se spune că i-ar fi fost revelat lui Avraam Iudeul, despre care traditia spune că cine ar putea să îl citească tot, intonat cum se cuvine, „ar fi transfigurat spiritual în acelasi moment, dubla carte a Naturii si a Spiritului deschizându-i-se”.
Coincidentele, căutarea, dragostea, trădarea, toate par să mai aibă un alt rol, simbolic-initiatic în această călătorie fantastică, pe un drum care se încheie… la usa profesorului Ciopraga.
Si mă pot gândi că, poate, autorul a ale titlul cărtii sale cu gândul la Diego Velázquez si tabloul lui cu Venera/ Venus la oglindă, de la care vine numele asa-numitului „efect Venus” . Sau poate la faptul că, în traditia populară, oglinda, ca si apa, este folosită în scopuri magico-spirituale. Sau poate la Yama, cel care în mitologia indică stăpâneste regatul mortilor, si la a lui „oglindă a karmei”. Sau…
O carte interesantă si aparte în peisajul publicistic de la noi.

Daniel Stuparu, Oglinda Venerei, Editura Muzeul Literaturii Române, roman, cuvânt înainte de Nicolae Bârna, Bucuresti, 2007, 126 p.

 

Istoria mănăstirii Balaciu

„Maiestate
În com. Balaciu, Jud Ialomita s’a clădit acum 200 de ani de fostii proprietari din acea localitate, Pitesteanu, răzesi din timpurile vechi, o biserică în preajma satului cu acelas nume, depe defileul râului Ialomita”.

(din scrisoarea trimisă Reginei Maria de către Protosinghelul Epifanie Crăciun, staretul Mănăstirii Balaciu, la 17 mai 1929)

 

În acest secol în care religia, în însăsi substanta ei, este „re-interpretată”, se discută despre „re-asezarea” unor aspecte care tin de credintă în „context globalizator”, dată fiind si importanta asezămintelor monastice pentru neamul nostru, lucrările despre mănăstirile de pe cuprinsul tării îsi află, parcă, si mai lesne menirea.
Dintru început, autorul aminteste că mănăstirile din judetul Ialomita („istoric sau actual”) nu au fost până acum subiectul unor monografii.
Pentru oamenii din Bărăgan un loc aparte este mănăstirea Balaciu, ridicată în locul numit Piscul Crăsanilor, unde prin secolele IV î. Hr – I d. Hr a existat cea mai importantă davă dacică din areal, identificată fie cu Nentidava, care se regăseste pe harta lui Ptolemeu, fie cu Helis, Cetatea Soarelui si locul de unde cârmuia Dromichaites.
După ce s-au pus hotarele României mari în 1918, s-a luat decizia ca în fosta vatră a satului Pitesteanu, de pe cuprinsul comunei Balaciu, în jurul fostei biserici, să se ridice o mănăstire. Desi, oficial, Sfântul Sinod al B.O.R. a aprobat constituirea mănăstirii Balaciu în 29 mai 1929, fusese numit un staret (Daniil Rotaru) pentru viitorul asezământ încă din 8 iunie –18 august 1927.
După prefată si o Introducere, Stefan Grigorescu îsi structurează lucrarea pe capitolele: 1. Istoria mănăstirii (în care, după o privire istorică, sunt abordate aspecte privind viata asezământului, perioada de desfiintare, 1946-1961, reîntemeierea, 1991, si evolutia până azi), II. Viata economică (cu multe detalii care arată cum s-a putut face constructia, cum a fost vietuirea unui astfel de asezământ în vremuri de pace si război), III. Domeniul mănăstiresc, IV. Arhitectura mănăstirii (sunt analizate sub acest aspect biserica veche, despre care traditia spune că a fost ridicată de boierii Pitesteanu prin anii 1750; istoricul arată că biserica în jurul căreia se va întemeia ulterior mănăstirea, numită initial „Gherontie Episcopul”, apoi „Adormirea Maicii Domnului”, a fost zidită între 1821-1841; Biserica Mare, ridicată între 1991-1997, Biserica de lemn s.a.), V. Patrimoniul, VI. Comunitatea Mănăstirii Balaciu (staretii, vietuitorii, mari duhovnici), apoi Concluzii, o Bibliografie si Anexe, cu documente, planse, planuri, facsimile, fotografii.
Autorul a construit o carte interesantă, care ne aduce mai aproape de suflet locuri, fapte de viată ale celor care au trăit întru credintă pe meleagurile ialomitene unde, odinioară, întemeietorul episcopul Gherontie Nicolau a socotit că se cuvine să fiinteze mănăstirea Balaciu.

Stefan Grigorescu, Istoria mănăstirii Balaciu, cu o prefată de Prea Sfintitul Dr. Damaschin Coravu, Episcopul Sloboziei si Călărasilor, Editura Episcopiei Sloboziei si Călărasilor, Slobozia 2007